Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXVI - MAZZOLATA

— Domnilor, vă rog să primiţi toate scuzele mele, spuse contele de
Monte-Cristo intrând, că m-am lăsat anunţat, dar mă temeam să nu fiu
indiscret prezentându-mă eu mai devreme la dumneavoastră. Mi-aţi
comunicat de altminteri că veţi veni şi am stat la dispoziţia
dumneavoastră.
— Noi, Franz şi cu mine, suntem obligaţi să vă exprimăm mii de
mulţumiri, domnule conte, spuse Albert. Ne scoateţi, într-adevăr, dintr-o
mare încurcătură şi eram pe cale să născocim cele mai fantastice
vehicule, în momentul când ne-a parvenit graţioasa dumneavoastră
invitaţie.
— Oh, e vina nătărăului de Pastrini că v-am lăsat aşa de multă
vreme în încurcătură, zise contele, făcând semn tinerilor să ia loc pe
divan. Nu-mi spusese nici un cuvânt mie care, singur şi izolat cum sunt
aici, nu căutam decât un prilej pentru a face cunoştinţă cu vecinii mei.
Din momentul când am aflat că pot să vă fiu de folos cu ceva, aţi văzut
cu câtă grabă am prins ocazia pentru a vă prezenta complimentele mele.
Tinerii se înclinară. Franz nu găsise încă un cuvânt de spus, nu luase
încă nici o hotărâre şi, deoarece nimic nu arăta la conte dorinţa de a-l re-
cunoaşte sau dorinţa de a fi recunoscut, nu ştia dacă trebuie să facă
vreo aluzie la trecut, sau să lase viitorului răgazul de a-i aduce noi
dovezi. De altminteri, încredinţat fiind că el se găsea în ajun în lojă, nu
putea să răspundă la fel de pozitiv că tot el se afla alaltăieri la
Colosseum. Hotărî deci să lase lucrurile în voia lor, fără a da contelui
ceva de înţeles. Avea de altminteri o superioritate asupra lui: îi cunoştea
secretul, în timp ce, dimpotrivă, contele nu putea să aibă nici o influenţă
asupra lui Franz, care nu avea nimic de ascuns. Se hotărî totuşi să
îndrepte conversaţia asupra unui punct care, până una alta, putea să
lămurească anume bănuieli.
— Domnule conte, îi spuse el, ne-aţi oferit locuri în trăsură şi la
ferestrele dumneavoastră din palatul Rospoli, aţi putea să ne spuneţi
acum cum o să ne procurăm un loc în piaţa del Popolo?
— A, da, e drept, spuse contele cu aer distrat şi privindu-l pe
Morcerf cu atenţie încordată, e în piaţa del Popolo vreo execuţie?
— Da, răspunse Franz, văzând că el venea singur acolo unde voia
să-l aducă.
— Staţi, staţi, mi se pare că i-am spus ieri administratorului meu să
se ocupe de aceasta, poate o să vă fac şi acest mic serviciu.
Întinse mâna spre un cordon de sonerie, pe care îl trase de trei ori.
— V-aţi preocupat vreodată, îi spuse el lui Franz, de întrebuinţarea
timpului şi de mijlocul de a simplifica acest du-te-vino al servitorilor? Eu am studiat chestiunea. Când sun o dată, e pentru valetul meu, de două
ori e pentru servitorul hotelului, de trei ori, pentru administratorul meu.
În modul acesta, nu pierd nici un minut şi nici un cuvânt. Iată-l pe omul
nostru.
Cei doi văzură intrând un individ între 45 şi 50 de ani, care i se păru
lui Franz că seamănă ca două picături de apă cu contrabandistul care-l
introdusese în peşteră, dar care nu arăta câtuşi de puţin că-l recunoaşte.
Îşi dădu seama că aşa era cuvântul de ordine.
— Domnule Bertuccio, întrebă contele, te-ai interesat, după cum
ţi-am poruncit ieri, să-mi procuri o fereastră spre piaţa del Popolo?
— Da, Excelenţă, răspunse administratorul, dar era prea târziu.
— Cum, spuse contele încruntând sprâncenele, nu ţi-am spus că
vreau să am una?
— Şi Excelenţa voastră are, o are pe aceea care era închiriată
prinţului Lobanieff. Am fost însă obligat s-o plătesc cu o sută...
— Bine, bine, domnule Bertuccio, scuteşte-i pe domni de toate
aceste amănunte de gospodărie. Ai fereastra, e tot ce trebuie. Dă
vizitiului adresa casei şi rămâi pe scară pentru a ne conduce. Atât!
Du-te!
Intendentul salută şi făcu un pas spre a se retrage.
— A, reluă contele, fă-mi plăcerea şi întreabă-l pe Pastrini dacă a
primit tavoletta şi dacă vrea să-mi trimită programul execuţiei.
— Nu mai e nevoie, interveni Franz, scoţând carnetul din buzunar.
Am avut tavolettele sub ochi şi le-am copiat.
mai am nevoie de dumneata. Să ni se anunţe numai când e servât
dejunul. Domnii îmi fac onoarea de a dejuna cu mine? continuă el,
întorcându-se spre cei doi prieteni.
— Domnule conte, ar însemna să abuzăm, spuse Albert.
— Nu, dimpotrivă, îmi faceţi multă plăcere. Îmi veţi înapoia serviciile
într-o zi, la Paris, unul sau altul sau, poate, amândoi. Domnule Bertuccio,
îngrijeşte să se pună trei tacâmuri.
Luă carnetul din mâna lui Franz.
— Spuneam deci, continuă el cu tonul cu care ar fi citit Petittes Affi-
ches, că "vor fi executaţi astăzi, 22 februarie, numiţii Andrea Rondolo, vi-
novat de asasinat asupra foarte respectabilei şi veneratei persoane a lui
don Cezar Terlini, canonicul bisericii Saint-Jean-de-Latran, şi numitul Pep-
pino, zis Rocca Priori, învinuit de complicitate cu nesuferitul bandit Lu-igi
Vampa şi cu oamenii din banda sa... Hm! Primul va fi mazzolato, al doilea
decapitato". Da, într-adevăr, reluă contele, aşa urmau să se petreacă
lucrurile la început, mi se pare însă că de ieri a survenit o schimbare în
ordinea şi mersul ceremoniei.
— Hm! făcu Franz.
— Da. Ieri, la cardinalul Rospigliosi, unde am petrecut seara, se
vorbea de ceva în sensul unei amânări acordate unuia dintre
condamnaţi.
— Lui Andrea Rondolo? întrebă Franz.
— Nu... declară cu neglijenţă contele, celuilalt... (aruncă o privire
asupra carnetului, ca pentru a-şi reaminti numele) lui Peppino zis şi
Rocca Priori. Aceasta vă privează de o ghilotinare, dar vă rămâne mazzolato, care e un supliciu foarte curios, când îl vezi prima şi chiar a
doua oară, în timp ce primul, pe care, desigur, că îl cunoşti, e prea
simplu, prea otova: nimic neaşteptat într-însul. Mandaia nu se înşală, nu
tremură, nu loveşte greşit, nu se repetă de treizeci de ori ca soldatul
care tăia capul contelui de Charlais şi căruia, de altfel, poate că însuşi
Richelieu i-l recomandase pe osândit. O, să nu-mi vorbiţi de europeni în
ce priveşte supliciile, adaugă contele cu dispreţ. Ei nu se pricep şi sunt la
vârsta copilăriei sau, mai bine zis, la vârsta bătrâneţii în materie de
cruzime.
— S-ar părea, domnule conte, răspunse Franz, că aţi făcut un studiu
comparat al supliciilor la diferite popoare.
— Sunt puţine acelea pe care să nu le fi văzut, zise contele cu
răceală.
— Şi aţi găsit plăcere asistând la spectacolele acestea oribile?
— Primul meu simţământ a fost repulsia, al doilea indiferenţa, al
treilea curiozitatea.
— Curiozitatea? Cuvântul e grozav, ştiţi?
— De ce? Nu există în viaţă decât o preocupare gravă s moartea. Ei,
bine, nu e curios să studiezi în câte feluri sufletul poate să iasă din corp
şi cura anume, după caractere, temperamente şi chiar după moravurile
ţării, indivizii suportă trecerea supremă de la fiinţă la neant? În ce mă
priveşte, vă garantez un lucru: că, cu cât ai văzut mai mult pe alţii
murind, cu atât ţi se pare mai uşor să mori. Astfel, după părerea mea,
moartea este poate un supliciu, dar nu o ispăşire.
— Nu vă înţeleg tocmai bine, zise Franz, lămuriţi-mă, căci nu vă pot
spune, cât de mult îmi aţâţă curiozitatea vorbele dumneavoastră.
— Ascultaţi, zise contele. (Şi pe chipul său se arătă mânia, aşa cum
chipul altuia se colorează cu sânge.) Dacă un om a răpus prin torturi ne-
maipomenite, prin chinuri nesfârşite, pe tatăl, mama, iubita
dumneavoastră, în sfirşit, pe una din acele fiinţe care, când sunt smulse
din inimă, lasă un gol etern şi o rană totdeauna sângerândă, credeţi că
reparaţia pe care v-o acordă societatea e îndestulătoare, deoarece fierul
ghilotinei a trecut între baza occipitalului şi muşchii trapezi ai ucigaşului,
şi pentru că el, care v-a făcut să trăiţi ani de suferinţe morale, a trecut
prin câteva clipe de dureri fizice?
— Da, ştiu, zise Franz, justiţia omenească e insuficientă din punctul
de vedere al consolării. Ea poate să verse sângele în schimbul sângelui,
atâta tot. Trebuie să i se ceară ce poate, iar nu altceva.
— Şi încă eu vă supun aici un caz material, reluă contele, acela când
societatea, atacată prin moartea unui individ în fundamentul pe care ea
se reazemă, răzbună moartea prin moarte, dar nu există milioane de
dureri care pot să sfâşie sufletul omului fără ca societatea să se ocupe
câtuşi de puţin de el, fără să-i ofere mijlocul neîndestulător al răzbunării
despre care vorbeam adineauri? Nu există crime pentru care ţeapa
turcilor, ulucul persanilor, nervii răsuciţi ai irchiezilor ar fi suplicii prea
blânde şi pe care, totuşi, societatea indiferentă le lasă nepedepsite?...
Răspundeţi, nu există astfel de crime?
— Da, reluă Franz, iar duelul e tolerat pentru a le pedepsi.
— Oh, duelul! exclamă contele, nu zău, glumeaţă manieră de a ajunge la ţintă când ţinta este răzbunarea. Un om ţi-a răpit iubita, un om
ţi-a sedus nevasta, un om ţi-a dezonorat fiica; dintr-o viaţă întreagă care
avea dreptul să aştepte de la Dumnezeu partea de fericire făgăduită de
el oricărei făpturi omeneşti, când a creat-o, face o existenţă de durere,
de mizerie sau de infamie şi te crezi răzbunat pentru că acestui om care
ţi-a strecurat în minte delirul şi în inimă deznădejdea, i-ai dat o lovitură
de sabie în piept sau i-ai trimis un glonţ în cap? Haida, de! Unde mai pui
că, de multe ori, el iese triumfător din luptă, reabilitat în ochii lumii şi
oarecum iertat de Dumnezeu. Nu, continuă contele, dacă ar fi să mă
răzbun vreodată, nu în felul acesta m-aş răzbuna.
— Aşadar, dumneavoastră dezaprobaţi duelul? Aşadar, nu v-aţi bate
în duel? întrebă la rându-i Albert, uimit că aude o teorie aşa de ciudată.
— O, ba da! spuse contele. Să ne înţelegem. M-aş bate în duel
pentru un moft, pentru o insultă, pentru o dezminţire, pentru o palmă, şi
acesta cu atât mai multă nepăsare, cu cât, graţie iscusinţei pe care am
dobândit-o în toate exerciţiile corporale, şi deprinderii cu primejdia, aş fi
aproape sigur că-mi ucid adversarul. O, da, m-aş bate în duel pentru
toate acestea, dar pentru o durere lentă, profundă, infinită, eternă, aş
plăti, dacă ar fi posibil, cu o durere la fel aceluia ce mi-a pricinuit-o: ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte, cum spun orientalii — maeştrii noştri în
toate, aleşii Creaţiunii, care au ştiut să-şi facă o viaţă din visuri şi un
paradis din realităţi.
— Dar, îi spuse Franz contelui, cu teoria aceasta, care vă face
judecător şi călău în propria dumneavoastră cauză, e greu să păstraţi o
măsură din care să scăpaţi întruna puterii legii. Ura e oarbă, furia e
năucă, iar cel care îşi toarnă răzbunarea riscă să bea o băutură amară.
— Da, dacă e sărac şi neîndemânatec, nu dacă e milionar şi isteţ.
De altminteri, amuzamentul pentru el e ultimul supliciu despre care
pomeneam adineauri, cel pe care filantropica revoluţie franceză l-a
substituit sfâşierii şi roţii. Ei, bine, ce e supliciul dacă s-a răzbunat? La
drept vorbind, îmi pare aproape rău că, după toate probabilităţile,
mizerabilul Peppino nu e decapitato, cum spun ei, aţi vedea cât durează
operaţia şi dacă într-adevăr merită să se vorbească de ea. Dar, pe
cinstea mea, domnilor, avem un ciudat subiect de conversaţie pentru o
zi de carnaval. Cum de am ajuns aici? A, îmi reamintesc: mi-aţi cerut un
masă, deoarece, uite, ni se vesteşte că suntem serviţi.
Într-adevăr, un servitor deschise una din cele patru uşi ale salonului
şi rosti cuvintele magice:
— Al suo commodo!
Tinerii se ridicară şi trecură în sufragerie.
În timpul dejunului care era excelent şi servit cu o distincţie infinită,
Franz căută privirea lui Albert spre a citi în impresia pe care nu se îndoia
că o produseseră cuvintele amfitrionului lor. Dar, fie că datorită nepăsării
sale de totdeauna el nu le acordase multă luare-aminte, fie că concesia
pe care contele de Monte-Cristo i-a făcut-o în privinţa duelului l-a
împăcat cu acesta, fie, în sfârşit, că antecedentele pe care le-am
povestit, cunoscute numai de Franz, sporiseră într-însul efectul teoriilor
contelui, obervă că tovarăşul său era cât de cât preocupat; dimpotrivă,
el se înfrupta din bunătăţile prânzului ca unul comandat de patru sau cinci luni la bucătăria italienească, adică la una dintre cele mai proaste
bucătării din lume. Contele abia se atingea de fiecare fel. Părea că,
aşezându-se la masă cu invitaţii săi, îndeplinea o simplă datorie de
politeţe şi că aştepta plecarea lor pentru a i se servi niscai lucruri ciudate
sau speciale.
Fără voie, Franz îşi reaminti spaima pe care contele o inspirase
contesei G. şi convingerea ei că omul arătat în loja din faţa ei, contele
adică, era un vampir.
La sfârşitul dejunului, Franz îşi scoase ceasul.
— Ei, ce faceţi? îi întrebă contele.
— Ne veţi scuza, domnule conte, răspunse Franz, dar mai avem o
mulţime de lucruri de făcut.
— Anume?
— N-avem costume şi astăzi travestiul e de rigoare.
— Să nu vă preocupaţi de asta. Avem, după câte îmi pare, în piaţa
del Popolo, o cameră particulară; voi porunci să fie aduse costumele pe
care veţi vrea să mi le indicaţi, şi ne vom masca îndată.
— După execuţie? exclamă Franz.
— Nici vorbă. După, în timpul ei sau înainte de ea, cum veţi vrea.
— În faţa eşafodului?
— Eşafodul face parte din sărbătoare.
— Domnule conte, am reflectat, zise Franz, vă mulţumesc pentru a-
mabilitatea dumneavoastră, dar mă voi mărgini să accept un loc în
trăsura dumneavoastră, un loc la fereastra palatului Rospoli şi vă voi lăsa
libertatea să dispuneţi de locul meu la fereastra din piaţa del Popolo.
— Vă previn că pierdeţi un lucru foarte curios, răspunse contele.
— Mi-l veţi povesti dumneavoastră, reluă Franz, şi sunt convins că,
auzita din gura dumneavoastră, istorisirea mă va impresiona aproape tot
atât cât şi vederea scenei. De altminteri, în mai multe rânduri mi-am pro-
pus să asist la o execuţie, dar niciodată n-am putut să mă hotărăsc; tu
ce zici, Albert?
— Eu, răspunse vicontele, am privit executarea lui Castaing, cred
însă că eram cam cherchelit în ziua aceea. Era în ziua când am terminat
colegiul şi petrecusem noaptea la nu ştiu ce cabaret.
— Nu e un motiv ca, dacă n-aţi făcut ceva la Paris, să nu faceţi în
străinătate: omul călătoreşte pentru a se instrui şi schimbă locul pentru
a vedea. Gândiţi-vă ce figură veţi face când veţi fi întrebat: cum se fac
execuţiile la Roma? şi când veţi răspunde: nu ştiu. Şi apoi, se spune că
osânditul e un ticălos care a ucis cu vătraiul un bun canonic ce-l crescuse
ca pe fiul său. Ce Dumnezeu, când ucizi un om al bisericii, iei o armă mai
potrivită decât un vătrai, mai cu seamă când acest om al bisericii este,
poate, părintele nostru. Dacă aţi călători în Spania, v-aţi duce să vedeţi
luptele de tauri? Ei bine, închipuiţi-vă că vom vedea o luptă, amintiţi-vă
de vechii romani din circ, de vânătorile unde se ucideau trei sute de lei şi
o sulă de oameni. Amintiţi-vă de cei optzeci de mii de spectatori care
băteau din palme, de matroanele înţelepte ce-şi duceau acolo fetele de
măritat şi de încântătoarele vestale care făceau cu degetul un
fermecător semn ce însemna: haide, lasă lenevia, dă-l gata pe omul
acesta care e pe trei sferturi mort.
— Mergi, Albert? întrebă Franz.
— O, da, dragul meu! Şovăiam ca şi tine, dar elocvenţa contelui mă
convinge.
— Haide, dacă vrei, zise Franz, dar, ducându-mă în piaţa del Popolo,
doresc să trec prin strada principală, se poate domnule conte?
— Pe jos, da. În trăsură, nu.
— Atunci am să merg pe jos.
— Este absolut necesar să treceţi prin strada principală?
— Da, am ceva de văzut acolo.
— Ei bine, vom trece prin strada principală, trimitem trăsura să ne
aştepte în piaţa del Popolo, prin strada del Babuino, nu-mi pare rău de
altminteri nici mie că trec prin strada principală, deoarece am să văd
dacă ordinele pe care le-am dat au fost executate.
— Excelenţă, spuse servitorul deschizând uşa, un om îmbrăcat călu-
găreşte ţine să vă vorbească.
— A, da, glăsui contele, ştiu cine e. Domnilor, vă rog să treceţi iarăşi
în salon, veţi găsi pe masa din mijloc ţigări excelente de Havana, vin şi
eu într-o clipă.
Tinerii se ridicară şi ieşiră printr-o uşă, în timp ce contele, după ce
se scuză iar, ieşea prin cealaltă. Albert, care era un mare amator şi care,
de când se afla în Italia, nu socotea ca un sacrificiu mărunt faptul că e
privat de ţigările de la Café de Paris, se apropie de masă şi scoase un
strigăt de bucurie zărind havane adevărate.
— Ei, ce gândeşti despre contele de Monte-Cristo? îl întrebă Franz.
— Ce gândesc? spuse Albert uimit că tovarăşul său îi pune o astfel
de întrebare. Gândesc că e un bărbat fermecător, care îşi îndeplineşte de
minune îndatoririle de gazdă, care a văzut mult, a studiat mult, a
meditat mult, care aparţine ca Brutus şcolii stoice şi care, adăugă el
scoţând cu voluptate un fum ce urca în spirală spre tavan, — mai presus
de orice posedă ţigări excelente.
Aceasta era părerea lui Albert cu privire la conte, dar deoarece
Franz ştia că Albert are pretenţia de a nu-şi forma o părere asupra
oamenilor şi lucrurilor decât după reflexii mature, nu încercă să şi-o
schimbe pe a sa.
— Ai remarcat însă ceva ciudat? glăsui el.
— Anume?
— Atenţia cu care te privea.
— Pe mine?
— Da, pe tine.
Albert medită.
— A, nici o mirare, spuse el scoţând un oftat. Lipsesc de aproape un
an din Paris şi desigur că straiele mele sunt de pe altă lume. Contele mă
va fi crezut un provincial. Lămureşte-l tu, dragă prietene, şi spune-i, ro-
gu-te, la cel dintâi prilej că se înşeală.
Franz zâmbi; în clipa următoare contele reintră.
— Iată-mă, domnilor, spuse el, stau la dispoziţia dumneavoastră, or-
dinele sunt date. Trăsura se duce singură spre piaţa del Popolo, iar noi o vom lua, dacă vreţi, prin strada principală. Luaţi câteva din ţigările astea,
domnule de Morcerf.
— O, cu multă plăcere, spuse Albert, căci ţigările dumneavoastră
italieneşti sunt şi mai rele decât ale regiei. Când veţi veni la Paris vă voi
înapoia lotul.
— Nu încape refuz. Nădăjduiesc să viu într-o zi şi, deoarece îmi per-
miteţi, voi bate la uşa dumneavoastră. Haideţi, domnilor, haideţi,
n-avem timp de pierdut. Să plecăm, e douăsprezece şi jumătate.
Coborâră tustrei. Vizitiul primi ultimele ordine din partea stăpânului
său şi o luă pe via del Babuino, în timp ce pietonii urcau prin piaţa
Spaniei şi prin via Frattina, care ieşea de-a dreptul între palatul Fiano şi
palatul Rospoli.
Privirile lui Franz se aţintiră asupra ferestrelor ultimului palat. Nu ui-
tase semnalul convenit în Colosseum între omul cu manta şi transteveri-
nul.
— Care sunt ferestrele dumneavoastră? îl întrebă el pe conte, cu ton
cât se poate de natural.
— Ultimele trei, răspunse acesta cu o neglijenţă care nu avea nimic
prefăcut, căci nu putea să ghicească în ce scop era pusă întrebarea.
Ochii lui Franz se îndreptară repede asupra celor trei ferestre. Feres-
trele laterale erau acoperite cu damasc galben, iar cea din mijloc cu da-
masc alb, având o cruce roşie.
Omul cu manta se ţinuse de cuvânt faţă de Transteverin şi nu mai
încăpea îndoială, omul cu manta era chiar contele.
Cele trei ferestre erau încă goale.
De altminteri, pretutindeni se făceau pregătiri. Se aşezau scaune, se
înălţau tribune, se decorau ferestre. Măştile nu puteau să apară, trăsurile
nu puteau să circule decât în sunetele clopotului. Simţeai însă măştile în
spatele tuturor ferestrelor, trăsurile în spatele tuturor porţilor.
Franz, Albert şi contele coborau pe strada principală. Pe măsură ce
se apropiau de Piaţa Poporului, mulţimea devenea mai deasă, iar
deasupra captelor mulţimii se vedeau ridicându-se două lucruri: obeliscul
cu cruce, care indică centrul pieţii, iar în faţa obeliscului, exact în punctul
întretăierii vizuale a străzilor del Babuino, del Corso şi di Ripetta, cele
două bârne principale ale eşafodului între care sclipea cuţitul rotunjit al
mandaiei.
În coltul străzii, îl găsiră pe administratorul contelui, care îşi aştepta
stăpânul.
Fereastra, închiriată cu un preţ desigur exorbitant, pe care contele
nu voise să-l împărtăşească invitaţilor săi, se găsea la al doilea etaj al
marelui palat situat între strada del Babuino şi Pincio. Era, cum am spus,
un fel de cabinet de toaletă răspunzând într-o cameră de culcare.
Închizând uşa camerei de culcare, ocupanţii cabinetului erau
nestingheriţi. Pe scaune fuseseră aşezate costume de paiaţă din atlas
alb şi albastru, cât se poate de elegante.
— Deoarece aţi lăsat în seama mea alegerea costumelor, le spuse
contele celor doi prieteni, vi le-am pregătit pe acestea. Mai întâi, pentru
că sunt la modă acum şi apoi, pentru că sunt mai comode, fiindcă nu se
vede pe ele pudra.
Franz auzi nedesluşit cuvintele contelui şi nu preţui poate la justa ei
valoare această nouă amabilitate, căci toată atenţia lui era atrasă de
spectacolul pe care-l oferea piaţa del Popolo şi de instrumentul cumplit
care constituia în momentul de faţă principala ei podoabă.
Franz vedea pentru prima dată o ghilotină. Spunem ghilotină, căci
mandaia italienilor este construită aproape după acelaşi model ca şi in-
strumentul francez ucigător. Cuţitul, de forma unei seceri, care retează
cu partea convexă, cade mai de aproape, atâta tot.
Doi oameni aşezaţi pe scândura cu basculă, unde e culcat
condamnatul, dejunau în aşteptare şi mâncau, după câte putu să vadă
Franz, pâine cu cârnaţi. Unul ridică seândura podelei, de sub care scoase
o sticlă cu vin, trase o duşcă şi trecu sticla tovarăşului său. Cei doi
oameni erau ajutoarele călăului. Numai la vederea acestei privelişti,
Franz îşi simţi fruntea acoperită de sudoare.
Condamnaţii, aduşi din ajun, seara, din Carceri Nuova în bisericuţa
Santa-Maria-del Popolo, petrecuseră noaptea vegheaţi fiecare de câte
doi preoţi, într-o capelă încinsă, închisă cu un grilaj prin faţa căruia se
plimbau santinele schimbate din oră în oră.
Un dublu şir de carabinieri aşezaţi de fiecare parte a uşii bisericii se
întindea până la eşafodul în jurul căruia făcea cerc, lăsând liber un drum
cam de zece picioare lăţime, şi, în jurul ghilotinei, un spaţiu de o sută de
paşi în circumferinţă. Restul pieţii era înţesat de bărbaţi şi femei. Multe
femei îşi ţineau copiii pe umeri. Depăşind gloata cu înălţimea lor, copiii
erau admirabil plasaţi.
Dâmbul Pincio părea un amfiteatru vast cu treptele acoperite de
spectatori. Balcoanele celor două biserici care formează unghiul străzilor
del Babuino şi di Ripetta erau pline de curioşi privilegiaţi. Treptele
peristilelor păreau un val mişcător şi pestriţ, pe care un flux neîncetat îl
împingea spre portio: fiecare asperitate a zidului care putea să ofere loc
unui om îşi avea statuia sa însufleţită.
Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în viaţă e
spectacolul morţii.
Şi totuşi, în locul liniştii pe care părea că o impune solemnitatea
spectacolului, o hărmălaie grozavă urca din rândurile gloatei, hărmălaie
alcătuită din râsete, huiduieli şi strigăte voioase. Era vădit, de
asemenea, aşa cum spusese contele, că execuţia nu însemna altceva
pentru popor decât începutul carnavalului.
Deodată, zgomotul încetă ca prin farmec; uşa bisericii se
deschisese. Îşi făcu apariţia o confrerie de călugări, înveşmântaţi în sac
cenuşiu, găurit numai în dreptul ochilor, cu câte o lumânare aprinsă în
mână. În frunte mergea căpetenia confreriei.
În urma călugărilor păşea un bărbat înalt. Bărbatul era gol, acoperit
numai cu un pantalon scurt din pânză, în partea stângă avea agăţat un
cuţit mare, ascuns în teacă. Pe umărul drept purta un buzdugan greu, de
fier.
Era călăul. Era încălţat cu sandale prinse de picior cu sfori.
După călău mergeau, în ordinea în care urmau să fie executaţi,
Peppino şi Andrea. Fiecare era însoţit de doi preoţi.
Nici unul, nici celălalt nu aveau ochii legaţi.
Peppino mergea cu pas destul de sigur. Fără îndoială, fusese
informat de cele ce se puseseră la cale. Andrea era sprijinit de fiecare
braţ de câte un preot. Amândoi sărutau, din timp în timp, crucifixul pe
care li-l întindea duhovnicul.
Văzând spectacolul, Franz simţi că i se taie picioarele. Se uită la Al-
bert. Acesta era palid ca şi cămaşa sa şi, cu o mişcare maşinală zvârli de-
parte ţigara, deşi nu o fumase decât jumătate.
Singur contele părea netulburat. Ba păru că o îmbujorare uşoară
voia să străpungă paloarea lividă a obrajilor săi. Nările îi fremătau ca
unui animal sălbatic care adulmecă sângele, iar buzele, uşor
întredeschise, arătau dinţii albi, mici şi ascuţiţi, ca de şacal. Cu toate
acestea, chipul său avea o expresie de blândeţe surâzătoare, pe care
Franz n-o mai văzuse la el. În special ochii săi negri erau admirabili
prinexpresia lor catifelată şi bună.
Între timp, condamnaţii se apropiau de eşafod şi, pe măsură ce
înaintau, li se puteau distinge trăsăturile chipului. Peppino era un flăcău
frumos, între 24 şi 26 de ani, cu tenul ars de soare, cu privirea liberă şi
sălbatică. Ţinea capul sus şi părea că adulmecă vântul ca să vadă
dincotro vine liberatorul.
Andrea era gros şi scurt. Figura sa de o cruzime bestială nu trăda
vârsta. Putea să aibă cam 30 de ani. Lăsase barba să-i crească în
închisoare. Capul îi cădea pe un umăr, picioarele i se tăiau, întreaga sa
făptură se supunea parcă unei mişcări în care voinţa nu mai juca nici un
rol.
— M-aţi anunţat parcă, îi spuse Franz contelui, că n-o să fie decât o
execuţie.
— V-am spus adevărul, răspunse acesta cu răceală.
— Totuşi, văd doi condamnaţi.
— Da, dar pe unul îl aşteaptă moartea, iar celălalt mai are de trăit
ani mulţi.
— Cred însă că, dacă e să vină graţierea, nu mai este timp de
pierdut.
— De aceea, uite-o că vine. Priviţi! spuse contele.
Într-adevăr, în momentul când Peppino ajungea la piciorul mandaiei,
un călugăr care părea să fie în întârziere străbătu şirul fără ca soldaţii
să-l împiedice şi, înaintând spre căpetenia confreriei, îi înmână o hârtie
împăturită în patru.
Privirea ageră a lui Peppino nu pierduse nici un detaliu. Căpetenia
confreriei desfăcu hârtia, o citi şi ridică mâna.
— Domnul fie binecuvântat şi Sfinţia să fie lăudată! spuse el cu glas
tare şi răspicat. Se acordă graţia vieţii pentru un condamnat.
— Iertare! strigă poporul într-un glas. O, iertare!
La auzul cuvântului "iertare", Andrea zvâcni, îşi înălţă capul.
— Iertare pentru cine? exclamă el.
Peppino rămase nemişcat, tăcut, cu respiraţia gâfâitoare.
— Este graţiat de pedeapsa cu moartea Peppino zis Rocca Priori,
spuse căpetenia confreriei.
Şi întinse hârtia căpitanului de carabinieri care, după ce o cili, i-o
înapoie.
— Iertare pentru Peppino? strigă Andrea trezit din starea de
toropeală în care păruse cufundat. De ce milă pentru el şi pentru mine
nu? Trebuia să murim împreună. Mi se făgăduise că el o să moară
înaintea mea; nu e drept să mor singur. Nu vreau să mor singur, nu
vreau. Şi se smulse din mâinile preoţilor, chircindu-se, urlând, gemând şi
făcând sforţări smintite pentru a rupe frânghiile care îl legau.
Călăul le făcu semn ajutoarelor, care săriră de pe eşafod şi îl
înşfăcară pe condamnat.
— Ce e? îl întrebă Franz pe Conte, căci, vorbindu-se în dialect
roman, nu prea înţelesese bine.
— Ce să fie? spuse contele. Nu înţelegeţi? Creatura omenească ce
va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea şi, dacă ar
lăsa-o liberă, l-ar sfâşia cu unghiile şi cu dinţii în loc să-i îngăduie să se
bucure de viaţa de care ea va fi lipsită. Oh, Oameni! Oameni! Specie de
crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre
gloată. Cât de bine vă recunosc şi cât de mult sunteţi întotdeauna
vrednici de voi!
Andrea şi ajutoarele călugărului se rostogoleau în praf. Condamnatul
striga mereu: "Trebuie să moară! Vreau să moară! Nu e drept să fiu ucis
singur".
— Priviţi, priviţi, continuă contele, apucându-i pe tineri de mână. Pri-
viţi, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu
soarta sa, care mergea la eşafod, care urma să moară, ca un laş, este
drept, dar, în sfârşit, fără împotrivire şi fără să cârtească. Ştiţi ce îi dădea
oarecare forţă? Ştiţi ce-l mângâia? Ştiţi ce-l făcea să-şi suporte chinul?
Faptul că un altul împărtăşea zbuciumul său. Că un altul avea să moară
ca şi el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceţi două oi la măcelă-
rie, doi boi la abator şi faceţi unul dintre animale să înţeleagă că
tovarăşul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de
plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul
căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea de
aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-şi exprima
cugetarea, ce va striga aflând că tovarăşul său e salvat? Un blestem.
Onoare omului, capodopera naturii, regele creaţiunii! Şi contele izbucni
în râs, dar un râs cumplit, care arăta că, desigur, el suferise grozav
pentru a ajunge să râdă astfel.
Între timp, lupta continua şi spectacolul era groaznic. Cele două
slugi îl duceau pe Andrea la eşafod. Tot poporul era contra lui şi douăzeci
de mii de glasuri strigau ca unul singur: "La moarte! La moarte!"
Franz se trase înapoi, dar contele îi apucă braţul şi-l ţinu în dreptul
ferestrei.
— Ce faci!? îi spuse. Milă? Nu zău! E bine plasată! Dacă aţi auzi lă-
trând un câine turbat, aţi lua puşca, v-aţi năpusti în stradă, aţi ucide fără
milă bietul animal care, la urma urmei, n-ar avea altă vină decât că a
fost muşcat de alt câine şi că înapoiază ceea ce i s-a dat; şi iată că vă e
milă de un om pe care nu l-a muşcat alt om, care totuşi şi-a ucis
binefăcătorul şi care, acum, nemaiputând să ucidă, fiindcă are mâinile
legate, vrea din răsputeri să-l vadă murind pe tovarăşul său de
captivitate, pe camaradul său de nenorocire. Nu, nu, priviţi! Priviţi!
Îndemnul devenise aproape inutil. Franz era parcă fascinat de
oribilul spectacol. Cele două ajutoare îl urcaseră pe condamnat pe
eşafod şi acolo, în ciuda sforţărilor, muşcăturilor şi strigătelor sale, îl
siliseră să îngenuncheze. În vremea asta, călăul se aşezase alături, cu
buzduganul pregătit. La un semn, ajutoarele se îndepărtară.
Condamnatul vru să se ridice, dar, mai înainte de a avea timpul,
buzduganul îl lovi peste tâmpla stângă. Se auzi un zgomot înăbuşit, surd;
osânditul căzu ca o vită cu faţa la pământ, apoi, cu o zvârcolire, se
întoarse pe spate. Atunci, călăul aruncă buzduganul, scoase cuţitul de la
brâu şi dintr-o singură lovitură îi tăie beregata. Apoi, urcându-se pe
pântec, începu să-l lovească cu picioarele. La fiecare apăsare, un val de
sânge ţâşnea din gâtul condamnatului.
Franz nu mai putu să rabde. Se trase înapoi şi căzu aproape leşinat
într-un jilţ.
Albert rămase în picioare, cu ochii închişi, dar agăţându-se de
perdelele ferestrei.
Contele stătea drept şi triumfător, ca un înger al păcatului.