Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XI - CAPCAUNUL DIN CORSICA

La apariţia figurii tulburate a domnului Dandré, Ludovic al XVIII-lea
împinse cu violenţă masa dinaintea căreia se găsea.
— Ce ai, domnule baron? exclamă el. Pari tulburat: tulburarea, ezita-
rea aceasta au vreo legătură cu ce spunea domnul de Blacas şi cu ce
mi-a confirmat domnul de Villefort?
La rându-i, domnul de Blacas se apropie repede de baron, dar
înfricoşarea curteanului împiedica orgoliul omului de stat să triumfe.
Într-adevăr, era mult mai bine pentru el să fie umilit de prefectul poliţiei
decât să-l umilească acesta într-o atare împrejurare.
— Sire..., îngăimă baronul.
— Ei, să auzim! spuse Ludovic al XVIII-lea.
Cedând unei mişcări deznădăjduite, ministrul poliţiei se năpusti la
picioarele lui Ludovic al XVIII-lea, care se trase un pas înapoi, încruntând
sprâncenele.
— Ai de gând să vorbeşti? întrebă el.
— O, sire, ce groaznică nenorocire! Sunt de deplâns. Nu mă voi
consola niciodată.
— Domnule, spuse Ludovic al XVIII-lea, îţi ordon să vorbeşti.
— Sire, uzurpatorul a părăsit insula Elba la 28 februarie şi a
debarcat la 1 martie.
— Unde? întrebă repede regele.
— În Franţa, sire, într-un mic port lângă Antibes, în golful Juan.
— Uzurpatorul a debarcat în Franţa, lângă Antibes, în golful Juan, la
250 de leghe de Paris, în ziua de 1 martie, şi dumneata afli vestea
aceasta abia astăzi, 3 martie... Ei, domnule, ceea ce îmi spui este cu
neputinţă. Ori ţi s-a făcut un raport fals, ori eşti nebun.
— Din nenorocire, sire, este cât se poate de adevărat.
Ludovic al XVIII-lea făcu un gest de nedescris, de mânie şi spaimă,
şi se înălţă ca şi cum o lovitură neprevăzută îl lovise în acelaşi timp în
inimă şi în faţă.
— În Franţa? exclamă el. Uzurpatorul în Franţa? dar nu se veghea a-
supra omului acesta? ori poate cine ştie, erai de acord cu el?
— O, sire, declară ducele de Blacas, un om ca domnul Dandré nu
poate fi acuzat de trădare. Sire, eram cu toţii orbi, iar ministrul poliţiei a
împărtăşit orbirea generală, atâta tot.
— Dar... spuse Villefort; apoi, oprindu-se deodată: ah, ah, iertare,
sire, făcu el înclinându-se; zelul de a vă sluji mă îndeamnă, Maiestatea
voastră, să binevoiască a mă scuza.
— Vorbeşte, domnule, vorbeşte cu îndrăzneală, spuse regele. Singur
dumneata ne-ai înştiinţat asupra nenorocirii. Ajută-ne să căutăm reme-
diul.
— Sire, spuse Villefort, uzurpatorul e detestat în sud; cred că, dacă
se hazardează în sud, se pot răzvrăti cu uşurinţă în contra lui Provenţa şi
Languedocul.
— Da, fără îndoială, spuse ministrul, dar el înaintează prin Gap şi
Sisteron.
— Înaintează? Înaintează? exclamă Ludovic al XVIII-lea. Vine va să
zică asupra Parisului?
Ministrul poliţiei păstră o tăcere care echivala cu cea mai completă
mărturisire.
— Şi Dauphiné-ul, domnule, îl întrebă regele pe Villefort, crezi că el
poate fi ridicat ca Provenţa?
— Sire, sunt mâhnit că trebuie să spun Maiestăţii voastre un adevăr
crud; dar spiritul Dauphiné-ului e departe de acela al Provenţei şi al Lan-
guedocului. Montagnarzii sunt bonapartişti, sire.
— Aşadar, murmură Ludovic al XVIII-lea, uzurpatorul este bine
informat. Şi câţi oameni are cu el?
— Sire, nu ştiu, spuse ministrul poliţiei.
— Cum nu ştii? Ai uitat să te informezi tocmai în privinţa aceasta? E
drept că chestiunea prezintă puţină importanţă, adăugă el cu un zâmbet
zdrobitor.
— Sire, nu puteam să mă informez. Depeşa cuprindea numai
anunţarea debarcării şi a drumului luat de uzurpator.
— Dar cum ţi-a parvenit depeşa? întrebă regele.
Ministrul plecă fruntea şi o roşeaţă vie îi năpădi faţa.
— Prin telegraf, sire, îngăimă el.
Ludovic al XVIII-lea făcu un pas înainte şi îşi încrucişă braţele, aşa
cum ar fi făcut Napoleon.
— Aşadar, spuse el, îngălbenind de mânie, şapte armate coalizate
l-au răsturnat pe omul acesta. Un miracol ceresc m-a reaşezat pe tronul
părinţilor mei după 25 de ani de exil. În aceşti 25 de ani am studiat, am
sondat, am analizat oamenii şi lucrurile din Franţa aceasta care mi-era
făgăduită, pentru ca, ajuns la ţinta dorinţelor mele, o forţă pe care o
ţineam în mână să explodeze şi să mă zdrobească...
— Sire, fatalitatea, murmură ministrul, simţind că o atare greutate,atât de neînsemnată pentru destin, ajungea să strivească un om.
— Va să zică, ceea ce spuneau despre noi duşmanii noştri este
adevărat: "N-am învăţat nimic, n-am uitat nimic"? Dacă eram trădat ca
el, încă mă consolam, dar să mă găsesc în mijlocul unor oameni ridicaţi
de mine la demnităţi, care trebuiau să vegheze asupra mea cu mult mai
multă grijă decât asupra lor, căci situaţia mea este şi a lor, înaintea mea
ei nu erau nimic, după mine ei nu vor mai fi nimic, şi să pier în chip jalnic
prin incapacitate, prin inepţie! O, da, domnule, ai dreptate: fatalitatea!
Ministrul stătea încovoiat sub înfricoşătoarea învinovăţire. Domnul
de Blacas îşi ştergea fruntea plină de sudoare. Villefort zâmbea în
gându-i, căci îşi simţea importanţa sporită.
— Să cad, continuă Ludovic al XVIII-lea, care sondase de la prima o-
chire abisul în care se înclina monarhia, să cad şi să aflu despre căderea
mea prin telegraf. Oh, aş fi preferat să urc pe eşafodul fratelui meu,
Ludovic al XVI-lea, decât să cobor astfel scara de la Tuileries alungat de
ridicol... Domnule, dumneata nu ştii ce înseamnă ridicolul în Franţa, şi
totuşi ar fi trebuit să ştii.
— Sire, sire, murmură ministrul, fie-vă milă...
— Apropie-te, domnule de Villefort, continuă regele, adresându-se
tânărului care, în picioare, nemişcat şi retras, urmărea mersul
conversaţiei acesteia în care plutea năuc destinul unui regat. Apropie-te
şi spune-i domnului că putea să afle dinainte tot ce nu a ştiut.
— Sire, era materialmente cu neputinţă să se ghicească proiectele
pe care omul acesta le ascundea întregii lumi.
— Materialmente cu neputinţă? Da, vorbă mare, domnule. Din
nefericire există vorbe mari, ca şi oameni mari, i-am măsurat eu.
Materialmente cu neputinţă unui ministru care are o administraţie,
birouri, agenţi, spioni şi 150 de mii de franci fonduri secrete, să ştie ce se
petrece la 60 de leghe de coastele Franţei? Ei, bine, uite-l pe domnul
acesta, care n-avea nici una din resursele dumitale la dispoziţie, uite-l pe
domnul, un simplu magistrat, care ştia mai mult decât dumneata, cu
întreaga dumitale poliţie, şi care mi-ar fi salvat coroana dacă avea ca
dumneata dreptul să dirijeze un telegraf.
Privirea ministrului poliţiei se întoarse cu o expresie de ciudă profun-
dă asupra lui Villefort, care îşi înclină capul cu modestia triumfului.
— Nu spun asta pentru dumneata, Blacas, continuă Ludovic al
XVIII-lea, căci dacă n-ai descoperit nimic; ai avut cel puţin inteligenţa de
a persevera în bănuiala dumitale. Altul ar fi socotit, poate, destăinuirea
domnului de Villefort ca neînsemnată sau sugerată de o ambiţie venală.
Cuvintele erau o aluzie la acelea pe care ministrul poliţiei le rostise
atât de încrezător cu un ceas înainte.
Villefort înţelese jocul regelui. Altul s-ar fi lăsat poate dus de beţia
laudei. El se temea însă să-şi facă un duşman de moarte din ministrul
poliţiei, deşi simţi că acesta era pierdut în chip irevocabil. Într-adevăr,
ministrul care, în plenitudinea puterii sale, nu ştiuse să ghicească taina
lui Napoleon, putea, în zvârcolirile agoniei s-o intuiască pe a lui Villefort.
Pentru aceasta era de ajuns să-l cerceteze pe Dantès. Îi veni deci în
ajutor ministrului, în loc să-l copleşească.
— Sire, spuse Villefort, repeziciunea evenimentului e de natură să do-vedească Maiestăţii voastre că numai Dumnezeu putea să-l
împiedice, stârnind o furtună. Ceea ce Maiestatea voastră crede, în ce
mă priveşte, că ar fi efectul unei profunde perspicacităţi, se datorează
pur şi simplu hazardului. Am profitat de acest hazard ca un servitor
devotat, atâta tot. Nu-mi acordaţi mai mult decât merit, sire, pentru a nu
reveni vreodată asupra primei impresii pe care vă veţi fi făcut-o despre
mine.
Ministrul poliţiei mulţumi tânărului printr-o privire elocventă, iar Vil-
lefort înţelese că izbutise în proiectul său, că, adică, fără să piardă din re-
cunoştinţa regelui, îşi făcuse un prieten pe care putea să conteze la
nevoie.
— Bine, glăsui regele. Şi acum, domnilor, continuă el, întorcându-se
spre domnul de Blacas şi spre ministrul poliţiei, nu mai am nevoie de
dumneavoastră, astfel că puteţi să vă retrageţi. Ceea ce rămâne de
făcut este de resortul ministrului războiului.
— Este o fericire, sire, spuse domnul de Blacas, că putem să ne
bizuim pe armată. Maiestatea voastră ştie cât de devotată guvernului
Vostru o zugrăvesc toate rapoartele.
— Nu-mi mai pomeni de rapoarte. Ştiu acum, duce, câtă încredere
se poate avea în ele. A, dar în legătură cu rapoartele: domnule baron, ce
ai aflat nou cu privire la afacerea din strada Saint-Jacques?
— Asupra afacerii din strada Saint-Jacques? exclamă Villefort, nepu-
tându-şi reţine un strigăt. Dar oprindu-se numaidecât:
— Iertare, sire, spuse el, devotamentul meu pentru Maiestatea
voastră mă face să uit întruna, nu respectul ce am pentru ea, —
respectul acesta este prea adânc săpat în inima mea, — ci regulile
etichetei.
— Spune, domnule, declară Ludovic al XVIII-lea. Ai căpătat astăzi
dreptul de a interoga.
— Sire, răspunse ministrul poliţiei, tocmai veneam astăzi să dau Ma-
iestăţii voastre informaţiile noi pe care le culesesem cu privire la acest
eveniment, când atenţia Maiestăţii voastre a fost abătută de teribila
catastrofă din golf. Aceste informaţii n-ar mai prezenta acum nici un
interes pentru rege.
— Dimpotrivă, domnule, dimpotrivă, spuse Ludovic al XVIII-lea, cred
că afacerea aceasta are o legătură directă cu aceea care ne preocupă,
iar moartea generalului Quesnel ne va pune poate pe calea unui mare
complot intern.
Auzind de numele generalului Quesnel, Villefort se înfioră.
— Într-adevăr, sire, reluă ministrul poliţiei, totul ar îndreptăţi să se
creadă că moartea nu e rezultatul unei sinucideri, cum se bănuise la
început, ci al unui asasinat: generalul Quesnel ieşea, după cât se pare,
de la un club bonapartist, când a dispărut. Un necunoscut îl căutase în
dimineaţa aceea şi îi dăduse întâlnire în strada Saint-Jacques. Din
nefericire, valetul generalului, care îl pieptăna în momentul când
necunoscutul a fost introdus în cabinet, a auzit bine că el menţiona
strada Saint-Jacques, dar n-a reţinut numărul.
Pe măsură ce ministrul poliţiei dădea regelui Ludovic al XVIII-lea a-
ceste informaţii, Villefort, care părea suspendat de buzele lui, roşea şi pălea.
Regele se întoarse spre el.
— Dumneata nu eşti de părere cu mine, domnule de Villefort, că ge-
neralul Quesnel, despre care se putea crede că e ataşat uzurpatorului,
dar care, în realitate, era cu totul de partea mea, a pierit victima unei
capcane bonapartiste?
— Este posibil, sire, răspunse Villefort. Dar mai mult decât atât nu
se ştie?
— Suntem pe urmele omului care i-a dat întâlnire.
— Pe urmele lui? repetă Villefort.
— Da, servitorul i-a dat semnalmentele. Un bărbat între 50-51 de
ani, brun, cu ochii negri acoperiţi de sprâncene groase şi purtând
mustăţi. Era îmbrăcat cu o redingotă albastră şi avea la butonieră o
rozetă de ofiţer al Legiunii de Onoare. Ieri a fost urmărit un individ ale
cărui semnalmente răspund exact celor pe care le-am menţionat dar s-a
pierdut la colţul stră-zii Jussienne şi al străzii Coq-Héron.
Villefort se sprijini de spătarul unui jilţ; căci, pe măsură ce ministrul
poliţiei vorbea, el simţea cum pământul îi fuge de sub picioare. Când
văzu însă că necunoscutul a scăpat de urmărirea agentului, respiră.
— Domnule, îl vei căuta pe omul acesta, spuse regele ministrului
poliţiei. Căci, dacă aşa cum totul mă îndreptăţeşte să cred, generalul
Quesnel, care ne-ar fi fost atât de folositor în momentul acesta, a căzut
victima unei crime, bonapartistă sau nu, vreau ca asasinii lui să fie crunt
pedepsiţi.
Villefort avu nevoie de tot sângele rece pentru a nu trăda groaza
inspirată de recomandarea regelui.
— Lucru ciudat, continuă regele cu o mişcare de ciudă, poliţia crede
că a spus totul atunci când a spus a fost săvârşită o crimă, şi că a făcut
totul când a adăugat: suntem pe urma vinovaţilor.
— Sire, nădăjduiesc că, cel puţin în privinţa aceasta, Maiestatea
voastră va fi satisfăcută.
— Bine, vom vedea. Nu te mai reţin, baroane. Domnule de Villefort,
desigur că eşti obosit de călătoria lungă pe care ai făcut-o. Du-te de te o-
dihneşte. Ai tras fără îndoială la părintele dumitale?
O pânză de lumină trecu peste ochii lui Villefort.
— Nu, sire, spuse el. Am tras la hotelul Madrid din strada Tournon.
— Dar l-ai văzut?
— Sire, am căutat să fiu adus întâi la domnul duce de Blacas.
— Dar îl vei vedea, îmi închipui.
— Nu cred, Sire.
— A, adevărat, spuse Ludovic al XVIII-lea, zâmbind în aşa fel încât
să arate că repetatele-i întrebări nu au fost făcute fără intenţie. Uitam că
dumneata eşti în conflict cu domnul Noirtier şi că acesta este un nou sa-
crificiu făcut cauzei regale pentru care trebuie să te despăgubesc.
— Sire, bunătatea pe care mi-o arată Maiestatea voastră e o recom-
pensă care depăşeşte aşa de mult toate ambiţiile mele, încât nu mai am
ce să cer regelui.
— N-are a face, domnule, nu te vom uita, fii sigur; până una alta (re-
gele desprinse crucea Legiunii de onoare pe care o purta de obicei pe haina sa albastră, lângă crucea Sfântului Ludovic, deasupra plăcii
ordinului Carmel şi Saint-Lazare şi, dând-o lui Villefort), până una alta,
spuse el, ia crucea aceasta.
— Sire, glăsui Villefort, Maiestatea voastră se înşeală, crucea
aceasta este de ofiţer.
— Ia-o aşa cum e, domnule, îi spuse Ludovic al XVIII-lea. N-am
vreme să cer alta, Blacas vei avea grijă să fie eliberat brevetul domnului
de Villefort.
Ochii lui Villefort se umeziră cu o lacrimă de bucurie orgolioasă. Luă
crucea şi o sărută.
— Şi acum, întrebă el, care sunt ordinele pe care Maiestatea voastră
îmi face onoarea de a mi le da?
— Odihneşte-te atât cât simţi nevoie şi gândeşte-te că,
neputându-mă servi la Paris, poţi să-mi fii la Marsilia de cel mai mare
folos.
— Sire, răspunse Villefort înclinându-se, într-o oră am părăsit Parisul.
— Du-te domnule, spuse regele, iar dacă te voi uita (memoria
regilor e scurtă) nu te teme să-mi readuci aminte... Domnule baron, dă
ordin să fie chemat ministrul de război. Rămâi, Blacas.
— Domnule, îi spuse ministrul poliţiei lui Villefort, ieşind de la Tuile-
ries, ai intrat pe poarta principală şi cariera dumitale este asigurată.
"Va fi ea lungă oare?" murmură Villefort, salutându-l pe ministrul a
cărui carieră era sfârşită şi căutând din ochi o trăsură să se întoarcă aca-
să.
O trăsură trecea pe chei. Villefort îi făcu un semn, trăsura se
apropie; Villefort îşi dădu adresa şi se aruncă în fundul trăsurii
lăsându-se în voia viselor sale ambiţioase. Peste zece minute, Villefort se
afla la hotel; porunci să-i fie pregătiţi caii peste două ore şi să i se
servească dejunul.
Tocmai se aşeză la masă, când soneria răsună sub o mână
viguroasă: valetul se duse să deschidă, iar Villefort auzi un glas care-i
pronunţa numele.
— Cine o fi aflat că sunt aici? se întrebă tânărul.
În momentul acela, valetul reintră.
— Ei, ce e? întrebă Villefort. Cine a sunat?. Cine mă caută?
— Un străin care nu vrea să-şi spună numele.
— Cum? Un străin care nu vrea să-şi spună numele? Şi ce pofteşte
de la mine străinul?
— Vrea să vorbească domnului.
— Mie?
— Da.
— M-a numit?
— Absolut.
— Şi cum arată străinul?
— Domnule, e un bărbat cam de cincizeci de ani.
— Scurt? Înalt?
— Cam de talia domnului.
— Brun sau blond?
— Brun, foarte brun: păr negru, ochi negri, sprâncene negre.
— Şi îmbrăcat, întrebă repede Villefort, îmbrăcat în ce fel?
— Cu o redingotă albastră, încheiată de sus şi până jos, decorat cu
Legiunea de onoare.
— El e, murmură Villefort, pălind.
— Ei, la naiba, — spuse, arătându-se în prag individul ale cărui sem-
nalmente le-am dat în două rânduri până acum: frumoase maniere. La
Marsilia e oare obiceiul ca fiii să-şi silească părintele să facă anticameră?
— Tată, exclamă Villefort; aşadar, nu m-am înşelat, bănuiam că eşti
dumneata...
— Atunci, dacă bănuiai că sunt eu, reluă noul venit, punându-şi bas-
tonul într-un colţ şi pălăria pe un scaun, dă-mi voie, dragă Gérard, să-ţi
spun că nu e deloc frumos din partea ta să mă faci să aştept atâta.
— Lasă-ne, Germain, glăsui Villefort.
Servitorul ieşi, trădând o vădită uimire.