Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXIV - VAMPA

— Se apropia timpul carnavalului, continuă Pastrini. Contele de San-
Felice anunţă un mare bal mascat, unde cea mai elegantă lume a Romei
fu invitată.
Tereza ţinea foarte mult să vadă balul. Luigi ceru protectorului său
intendentul, îngăduinţa, pentru ca şi pentru el, de a asista, ascunşi
printre servitorii casei. Îngăduinţa le fu acordată.
Balul era dat de conte mai mult pentru a face plăcere fiicei sale, Car-
mela, pe care o adora.
Carmela avea exact vârsta şi statura Terezei, iar Tereza era cel puţin
tot aşa de frumoasă ca şi Carmela.
În seara balului, Tereza îşi puse cea mai frumoasă toaletă, cele mai
scumpe agrafe, mărgelele cele mai strălucitoare. Purta costumul
femeilor din Frascati.
Luigi purta îmbrăcămintea de sărbătoare, atât de pitorească a ţăra-
nului roman.
Se amestecară amândoi, aşa cum li se îngăduise, printre servitori şi
ţărani.
Petrecerea era minunată. Nu numai că vila era luminată strălucitor,
dar mii de lanterne colorate atârnau prin arborii grădinii. De aceea, în cu-
rând invitaţii se revărsară pe terase, pe alei.
La fiecare răspântie erau o orchestră, bufele şi răcoritoare; lumea se
oprea, cadriluri se formau şi se dansa acolo unde îi plăcea fiecăruia să
danseze.
Carmela era îmbrăcată ca o femeie din Sonnino. Boneta îi era
brodată numai cu perle, agrafele din păr erau din aur şi diamante,
cordonul de mătase turcească, cu flori mari, brodate, surtucul şi fusta de
caşmir, şorţul de muselină indiană, nasturii corsetului din pietre scumpe.
Alte două tovarăşe ale sale erau îmbrăcate, una ca o femeie din
Nettuno, cealaltă, ca o femeie din Riceia.
Patru tineri aparţinând celor mai bogate şi mai nobile familii din Ro-
ma le însoţeau, cu acea libertate italiană care nu-şi găseşte perechea în
nici o altă ţară din lume: erau, la rândul lor, îmbrăcaţi ca ţărani din Alba-
no, Valletri, Civita-Castellana şi Sora.
Se înţelege că veşmintele acestor ţărani ca şi veşmintele ţărăncilor
scânteiau de aur şi pietre scumpe.
Carmelei îi veni ideea de a face un cadril, dar lipsea o femeie. Privi
în jur, însă nici una dintre invitate nu avea un costum la fel cu al ei şi cu
al tovarăşelor sale. Contele de San-Felice i-o arătă, printre ţărănci, pe
Tcreza, care se sprijinea de braţul lui Luigi.
— Îmi dai voie, tată? întrebă Carmela.
— Nici vorbă, răspunse contele. Nu ne aflăm în carnaval?
Carmela se plecă spre tânărul care o însoţea vorbind şi îi spuse
câteva cuvinte, arătându-i-o pe fată cu degetul.
Tânărul urmări cu ochii mâna frumoasă care îi servea de călăuză, fă-
cu un gest de supunere şi veni la Tereza s-o invite la cadrilul condus de
fiica contelui.
Tereza îşi simţi figura învăpăiată de o flacără. Îl cercetă cu privirea
pe Luigi: nu exista putinţă de refuz. Luigi lăsă încetişor braţul Tcrezei şi
Tereza, îndepărtându-se cu elegantul cavaler, intră tremurând în cadrilul
aristocratic.
Desigur că, în ochii unui artist, veşmântul exact şi sobru al Terezei ar
fi avut cu totul alt caracter decât acela al Carmelei şi al tovarăşilor ei, dar
Tereza era o fată frivolă şi cochetă. Broderiile muselinei, florile
cordonului, strălucirea caşmirului o uluiau, răsfrângerea safirelor şi a
diamantelor îi lua mintea. La rându-i, Luigi simţea născând în el un
simţământ necunoscut: o durere înăbuşită îi muşca parcă inima, iar de
acolo alerga înfiorată prin vine şi punea stăpânire pe tot corpul. Urmări
din ochi cele mai neînsemnate mişcări ale Terezei şi ale cavalerului, când
mâinile li se atingeau, simţea parcă ameţeli, arterele îi zvâcneau cu
violenţă, iar în urechi părea că îi răsună bătaia unui clopot. Când îşi
vorbeau, cu toate că Tereza asculta sfioasă, cu ochii coborâţi, palavrele
cavalerului ei, — dar pentru că Luigi citea în ochii înflăcăraţi ai tânărului
că palavrele acestea erau complimente, i se părea că pământul se
învârteşte cu el şi că toate vocile iadului îi suflă idei de crimă şi de
asasinat. Atunci, temându-se să nu se lase dus de nebunia sa, se agăţă
cu o mână de bolta lângă care stătea, iar cu cealaltă strângea convulsiv
pumnalul cu prăsele sculptate, pe care îl ţinea la brâu şi pe care, fără
să-şi dea seama, îl scotea din când în când din teacă. Luigi era gelos;
simţea că, dusă de firea ei cochetă şi trufaşă, Tereza putea să-i scape.
Şi totuşi, tânăra ţărancă, sfioasă şi aproape speriată la început —, îşi
venise curând în fire. Am spus că Tereza era frumoasă. Nu am spus totul;
Tereza era graţioasă, graţia aceea sălbatică, mult mai puternică decât graţia noastră schimonosită şi afectată.
Avu aproape onorurile cadrilului: dar dacă ea a pizmuit-o pe fiica
contelui San-Felice, n-am îndrăzni să spunem că, la rându-i, Carmela nu
era geloasă de ea.
De aceea frumosul cavaler o readuse cu multe complimente la locul
de unde a luat-o şi unde Luigi o aştepta.
În două sau trei rânduri, în timpul contradansului, fata îi zvârlise o
privire şi, de fiecare dată, îl văzuse palid, cu trăsăturile crispate. Ba, în-
tr-un rând, lama cuţitului pe jumătate tras din teacă îi luase ochii ca un
fulger sinistru. De aceea, aproape tremurând, ea reluă braţul iubitului.
Cadrilul avusese cel mai mare succes şi era vădit că se vorbea de
repetarea lui; se împotrivea numai Carmela. Dar contele de San-Felice îşi
rugă cu atâta gingăşie fiica încât, în cele din urmă, ea consimţi.
Îndată, un cavaler înaintă s-o invite pe Tereza, fără de care contra-
dansul nu putea să aibă loc, dar fata dispăruse.
Într-adevăr, Luigi nu se simţise în stare să îndure încă o încercare şi,
pe jumătate cu binele, pe jumătate cu forţa, o trăsese pe Tereza într-un
alt punct al grădinii. Tereza cedase fără să vrea. Ea văzuse însă din
figura tulburată a tânărului şi înţelese din tăcerea lui întretăiată de
tresăriri nervoase că ceva ciudat se petrecea într-însul. Nu era scutită
nici ea de o frământare lăuntrică şi, fără să fi făcut totuşi ceva rău,
pricepea că Luigi avea dreptul s-o dojenească. Pentru ce? Nu ştia.
Simţea, cu toate acestea, că mustrările ar fi fost meritate. Totuşi, spre
marea uimire a Terezei, Luigi rămase mut şi nici un cuvânt nu-i
întredeschise buzele cât ţinu serata. Numai după ce frigul nopţii izgoni
musafirii din grădini şi după ce uşile vilei se închiseră, oaspeţii urmând
să petreacă înăuntru, el o duse pe Tereza acasă; apoi, când ea se
pregătea să intre, o întrebă:
— Tereza, la ce te gândeai când dansai în faţa tinerei contese de
San- Felice?
— Mă gândeam, răspunse fata cu toată sinceritatea sufletului ei, că
aş da jumătate din viaţă să am o îmbrăcăminte ca aceea purtată de ea.
— Şi ce îţi spunea cavalerul?
— Că n-ar atârna decât de mine s-o am şi că n-aş avea de spus
decât un cuvânt pentru aceasta.
— Avea dreptate, răspunse Luigi. O doreşti într-adevăr, cu înflăcăra-
rea de care spui?
— Da.
— Ei bine, o s-o ai.
Fata înălţă capul cu uimire, dar figura lui era aşa de posomorâtă şi
de grozavă, încât cuvântul îi îngheţă pe buze. De altminteri,
spunândacestea, Luigi se depărtase. Tereza îl urmări din ochi, în
noapte, cât putu să-l zărească, apoi, după ce dispăru, intră la ca,
oftând.
În noaptea aceea, se întâmplă un mare eveniment, fără îndoială, din
imprudenţa vreunui servitor care uitase să stingă luminile. Focul se
aprinse la vila San-Felice chiar în dependinţele apartamentului frumoasei
Carmela. Trezită în toiul nopţii de lumina flăcărilor, ea sărise din pat, se
înfăşurase în capot şi încercase să fugă pe uşă, dar coridorul prin care trebuia să treacă era pradă incendiului. Atunci reintrase în cameră
răcnind după ajutor, când, deodată, fereastra aflată la douăzeci de
picioare de pământ se deschisese. Un tânăr ţăran dăduse buzna în
apartament, o luase în braţe şi, cu o putere şi o agilitate
supraomenească, o transportase pe iarba peluzei, unde a leşinat. Când
şi-a venit în fire, tatăl ei se afla lângă ea. O înconjurau toţi servitorii,
dându-i ajutoare. Arsese o aripă întreagă a vilei dar n-avea importanţă,
de vreme ce Carmela era sănătoasă şi teafără.
Salvatorul ei fu căutat pretudindeni, dar el nu se mai arătă. Toată lu-
mea fu întrebată, însă nimeni nu îl văzuse. Carmela fusese aşa de
tulburată, încât nu-l recunoscuse.
De altminteri, deoarece contele era fabulos de bogat, paguba
pricinuită de flăcări însemna prea puţin pentru el, exceptând pericolul
prin care trecuse Carmela şi care, prin felul miraculos al salvării ei, i se
păruse mai degrabă o nouă favoare a Providenţei, decât o nenorocire
adevărată.
A doua zi, la ceasul obişnuit, tinerii se regăsiră în marginea pădurii.
Luigi venise cel dintâi. O întâmpină pe fată cu multă voioşie, părând că a
uitat cu totul scena din ajun. Tereza era vădit îngândurată, dar,
văzându-l pe Luigi bine dispus, arătă la rându-i nepăsarea zglobie care
era caracteristică felului ei de a fi când nimic n-o tulbura.
Luigi o luă de braţ şi o conduse până la intrarea peşterii. Aici se opri.
Înţelegând că era vorba de ceva neobişnuit, fata îl privi ţintă.
— Tereza, spuse Luigi, mi-ai spus aseară că ai da totul ca să ai o îm-
brăcăminte la fel cu cea a fiicei contelui.
— Da, răspunse Tereza uimită, dar eram nebună, când am rostit a-
ceasta.
— Şi eu ţi-am răspuns: bine, o vei avea.
— Da, spuse fata, a cărei uimire creştea la fiecare cuvânt al lui Luigi,
dar de bună seamă că ai răspuns astfel, ca să-mi faci plăcere.
— Nu ţi-am făgăduit niciodată nimic pe care să nu ţi-l fi dat, Tereza,
spuse Luigi cu trufie. Intră în peşteră şi îmbracă-te. Dădu piatra la o
parte şi~i arătă Terezei peştera luminată de două lumânări care ardeau
de o parte şi de alta a unei oglinzi minunate; pe masa grosolană, cioplită
de Luigi, se găseau colierul de perle şi agrafele de diamante; pe un
scaun, alături, era restul îmbrăcămintei. Tereza scoase un strigăt de
bucurie şi, fără să se intereseze de unde venea îmbrăcămintea, fără să
mai zăbovească mulţumindu-i lui Luigi, dădu buzna în peştera
transformată în cabinet de toaletă. În urma ei Luigi împinse piatra la loc,
căci zărise pe creasta unui mic dâmb, din cauza căruia — din locul unde
se găsea el — Palestrina nu putea să se vadă, un călător călare. Acesta
se oprise o clipă, parcă nesigur de drum, profilându-se pe azurul cerului
cu acea precizie de contur caracteristică depărtărilor din ţinuturile
meridionale.
Zărindu-l pe Luigi, călătorul îşi îndemnă calul în galop spre el.
Luigi nu se înşelase; călătorul care mergea de la Palestrina la Tivoli
era nelămurit asupra drumului.
Tânărul i-l arătă, dar, pentru că la un sfert de milă mai încolo drumul
se despărţea în trei poteci şi pentru Că, ajuns la aceste trei poteci călătorul putea să se rătăcească din nou, îl rugă pe Luigi să-i servească
de călăuză.
Luigi îşi scoase mantaua şi o aşeză pe pământ, îşi aruncă pe umeri
carabina şi, uşurat de veşmântul greoi, o luă înaintea călătorului cu
pasul repede al munteanului pe care pasul unui cal abia poate să-l
urmeze.
În zece minute, Luigi şi călătorul fură la răspântia indicată de
tânărul păstor.
Când ajunseră aici, el întinse cu un gest măreţ, ca de împărat, mâna
spre cărarea pe care călătorul trebuia s-o urmeze.
— Acesta e drumul dumneavoastră, Excelenţă, spuse el. Acum n-o
să vă mai rătăciţi.
— Primeşte-ţi răsplata, zise călătorul, dăruindu-i tânărului păstor câ-
teva monede.
— Mulţumesc, spuse Luigi trăgându-şi mâna, eu fac un serviciu, nu-l
vând.
— Dar, dacă refuzi o plată, primeşti cel puţin un cadou? întrebă
călătorul care părea de altminteri obişnuit cu diferenţa între slugărnicia
omului de la oraş şi mândria ţăranului.
— A, da, asta e altceva.
— Atunci, spuse călătorul, ia aceşti doi ţechini veneţieni şi dă-i
logodnicei tale ca să-şi facă din ei o pereche de cercei.
— Iar dumneavoastră luaţi pumnalul acesta, spuse tânărul păstor;
nu veţi găsi altul cu prăsele mai bine sculptate, de la Albano până la
Civita- Castellana.
— Primesc, răspunse călătorul; dar în cazul acesta eu sunt îndatora-
tul tău, căci pumnalul preţuieşte mai mult de doi ţechini.
— Pentru un negustor, poate, dar pentru mine care l-am sculptat
singur, el preţuieşte abia un piastru.
— Cum te cheamă? întrebă călătorul.
— Luigi Vampa, răspunse păstorul cu aerul cu care ar fi răspuns Ale-
xandru, regele Macedoniei. Dar pe dumneavoastră?
— Eu, spuse călătorul, mă numesc Simbad marinarul.
Franz d'Épinay scoase un strigăt de uimire.
— Simbad marinarul? întrebă el.
— Da, reluă povestitorul, acesta e numele pe care călătorul i l-a
spus lui Vampa.
— Ei, dar ce ai împotriva acestui nume? întrerupse Albert. E un om
foarte frumos, iar aventurile acestui domn m-au amuzat, trebuie să
mărturisesc, foarte mult în tinereţea mea.
Franz nu stărui. Numele de Simbad marinarul trezise într-însul, aşa
cum aţi înţeles, o lume întreagă de amintiri, aşa cum trezise în ajun
numele contelui de Monte-Cristo.
— Continuă, spuse el gazdei.
— Vampa băgă cu dispreţ cei doi ţechini în buzunar şi se înapoie
agale pe drumul pe care venise. Ajungând la două sau trei sute de paşi
de peşteră, i se păru că aude un strigăt. Se opri ascultând. După o clipă,
îşi auzi numele pronunţat, lămurit. Strigătul venea dinspre peşteră.
Se năpusti ca o căprioară armându-şi puşca din fugă şi ajunse în mai puţin de un minut pe coama dâmbului din faţa aceluia unde îl zărise
pe călător.
Aici, strigătul "Ajutor!" ajunse la el mai lămurit.
Îşi aruncă ochii asupra spaţiului pe care-l domina; un bărbat o răpea
pe Tereza, asemenea centaurului Nessus. Omul care se îndrepta spre pă-
dure era la trei sferturi de drum, între peşteră şi pădure. Vampa măsura
intervalul; omul avea cel puţin două sute de paşi înaintea lui, astfel că nu
exista chip să-l ajungă mai înainte ca acesta intre în pădure.
Tânărul păstor se opri ca şi cum picioarele sale ar fi prins rădăcini.
Îşi sprijini patul puştii de umăr, înălţă încetişor ţeava în direcţia
răpitorului, îl ochi o clipă şi trase. Răpitorul se opri scurt: genunchii i se
încovoiară şi căzu, târând-o în cădere şi pe Tereza. Dar Tereza se ridică
îndată. Fugarul rămase culcat, zbătându-se în zvârcolirile agoniei.
Vampa se năpusti îndată spre Tereza, căci, la zece paşi de
muribund, picioarele ci se frânseră şi căzu în genunchi. Tânărul se temea
ca nu cumva glonţul care îl răpusese pe inamic s-o fi rănit şi pe
logodnică. Din fericire nu avea nimic, singură groaza paralizase puterile
Terezei. După ce Luigi se încredinţă că ea era teafără se îndreptă spre
rănit. Acesta îşi dăduse sufletul cu pumnii încleştaţi, cu gura contractată
de durere, cu părul zbârlit sub sudoarea agoniei. Ochii lui rămăseseră
deschişi şi ameninţători.
Vampa se apropie de cadavru şi îl recunoscu pe Cucumetto.
Din ziua când banditul fusese salvat de cei doi tineri el se
îndrăgostise de Tereza şi jurase că fata va fi a lui. Din ziua aceea o
spionase şi, profitând de momentul când iubitul ci a lăsat-o singură
pentru a arăta călătorului drumul, o răpise şi o credea a lui, dar glonţul
lui. Vampa, călăuzit de ochirea sigură a tânărului păstor, îi străpunsese
inima.
Vampa îl privi o clipă fără ca emoţia cea mai mică să se trădeze pe
chipul lui, în timp ce Tereza, tremurând încă, nu îndrăznea să se apropie
de banditul mort decât cu paşi mărunţi şi aruncă şovăind o privire
asupra cadavrului, peste umărul iubitului ei.
După o clipă Vampa se întoarse spre fată:
— Aha, spuse, te-ai îmbrăcat, acum e rândul meu să mă gătesc.
Tereza era îmbrăcată din creştet până în tălpi cu îmbrăcămintea
fiicei contelui de San-Felice.
Vampa luă corpul lui Cucumetto în braţe, îl duse în Peşteră, în timp
ce Tereza rămânea acum afară.
Dacă un al doilea călător ar fi trecut atunci, el ar fi văzut ceva
ciudat: o păstoriţă păzindu-şi oile cu o rochie de caşmir, cu cercei şi
colier de perle, cu agrafe de diamante şi cu nasturi de safire, smaralde şi
rubine. Fără îndoială, s-ar fi crezut din nou în epoca lui Florian şi ar fi
afirmat, înapoindu-se la Paris, că a întâlnit păstoriţa Alpilor la poalele
munţilor Sabini.
După un sfert de ceas, Vampa ieşi din peşteră. Costumul lui nu era
mai puţin elegant, în genul său, decât al Terezei. Avea o haină de catifea
purpurie, cu nasturi de aur cizelat, o vestă de mătase acoperită cu
broderii, o eşarfă romană înnodată în jurul gâtului, o cartuşieră de aur şi
mătase roşie-verde, pantaloni azurii de catifea, prinşi sub genunchi cu paftale de diamante, ghelre din piele de căprioară împestriţate cu mii de
arabescuri şi o pălărie de care fâlfâiau agăţate panglici multicolore. Două
ceasuri îi atârnau la brâu şi un pumnal era înfipt în cartuşieră. Tereza
scoase un strigăt de admiraţie. Cu îmbrăcămintea aceasta, Vampa
semăna unei picturi de Leopold Robert sau Schnetz.
Îmbrăcase costumul complet al lui Cucumetto.
Tânărul observă efectul pe care îl producea asupra logodnicei sale şi
un zâmbet de mândrie îi înflori pe buze.
— Acum, îi spuse el Terezei, eşti gata să împărţi soarta cu mine, ori-
care ar fi aceasta?
— O, da! strigă fata cu entuziasm.
— Să mă urmezi oriunde am să merg?
— Până la capătul lumii.
— Atunci, ia-mă de braţ şi să plecăm, căci n-avem timp de pierdut.
Fata îşi trecu braţul pe sub al iubitului, fără măcar să-l întrebe unde
o duce, căci, în momentul acela, el i se părea frumos, mândru şi puternic
ca un zeu.
Intrară în pădure. Se înţelege că toate potecile muntelui erau cunos-
cute de Vampa; merse deci prin pădure fără să şovăiască o clipă, deşi nu
era nici un drum croit, dar recunoscând calea ce trebuia urmată după ar-
bori şi tufişuri. Merseră astfel vreun ceas şi jumătate.
Ajunseră în locul cel mai umbros al pădurii. Un pârâu cu albia secată
ducea într-o cheie de munte, adâncă. Vampa o luase pe drumul acesta
ciudat care, strâns între două maluri şi întunecat de umbra deasă a pini-
lor, părea, cu excepţia povârnişului mai blând, poteca Infernului despre
care vorbeşte Virgiliu.
Tereza, cuprinsă iarăşi de temeri, văzând înfăţişarea locului acela
sălbatic şi pustiu, se strângea lângă călăuza ei fără să spună un cuvânt.
Dar, pentru că îl vedea calcând mereu cu paşi egali, iar pe figura lui se
răsfrângea o linişte profundă, avea puterea să-şi ascundă emoţia.
Deodată, la zece paşi de ei, un om păru că se deslipeşte de lângă
un copac dinapoia căruia stătea ascuns şi îl luă pe Vampa la ochi.
— Nici un pas mai mult! strigă el, altminteri eşti mort.
— Haida, de, spuse Vampa, ridicând mâna cu un gest de dispreţ în
timp ce Tereza, nemaităinuindu-şi groaza, se strângea într-însul — de
când se sfâşie lupii între ei?
— Cine eşti tu? întrebă santinela.
— Eu sunt Luigi Vampa, ciobanul de la ferma San-Felice.
— Ce vrei?
— Vreau să vorbesc cu tovarăşii tăi, care se află în poiana Rocca
Bianca.
— Atunci urmează-mă, spuse santinela, sau, mai bine zis, de vreme
ce cunoşti locul, mergi înainte.
Vampa zâmbi cu dispreţ văzând măsura de precauţie a banditului. O
luă înainte, cu Tereza, şi îşi continuă drumul cu acelaşi pas apăsat, liniş-
tit, care-l adusese până aici.
După cinci minute, banditul le făcu semn să se oprească. Tinerii as-
cultară. Banditul imită de trei ori strigătul corbului. Un croncănit răspun-
se întreitului apel.
— Bun, glăsui banditul. Poţi să-ţi continui drumul.
Luigi şi Tereza porniră mai departe. Dar, pe măsură ce înaintau,
Tereza se strângea tremurând lângă iubitul ei, căci printre copaci se
vedeau apărând arme şi scânteind ţevi de puşcă.
Poiana Rocca Bianca se afla pe vârful unui munte mic, care, desigur,
altădată, fusese un vulcan — vulcan stins mai înainte ca Remus şi Romu-
lus să fi părăsit Alba pentru a veni să construiască Roma.
Tereza şi Luigi atinseră piscul şi se pomeniră faţă în faţă cu vreo do-
uăzeci de bandiţi.
— Uite un tânăr care te caută şi care doreşte să-ţi vorbească,
raportă santinela.
— Şi ce vrea să ne spună? întrebă acela care, în lipsa
conducătorului, ţinea loc de căpitan.
— Vreau să spun că mă plictisesc cu meseria de păstor, spuse Vam-
pa.
— Aha, înţeleg, mormăi aghiotantul, ai venit să te primim în rândurile
noastre?
— Să fie bine venit! strigară mai mulţi bandiţi din Ferrusino, Pampi-
nara şi Anagni, care-l recunoscuseră pe Luigi Vampa.— Da, dar vin să vă
cer altceva decât să fiu tovarăşul vostru.
— Şi ce vii să ne ceri? întrebară bandiţii cu uimire.
— Să fiu căpitanul vostru, spuse tânărul.
Bandiţii izbucniră în râs.
— Şi ce ai făcut ca să năzuieşti la cinstea asta? întrebă aghiotantul.
— L-am ucis pe conducătorul vostru, Cucumetto, ale cărui straie
sunt pe mine, spuse Luigi, şi am dat foc vilei San-Felice, ca să dăruiesc o
rochie de nuntă logodnicei mele.
Peste un ceas, Luigi Vampa era ales căpitan în locul lui Cucumetto.
— Ei, dragă Albert, spuse Franz, întorcându-se spre prietenul său, ce
gândeşti acum despre cetăţeanul Luigi Vampa?
— Spun că e un mit şi că n-a existat niciodată, răspunse Albert.
— Ce e aceea mit? întrebă Pastrini.
— Ar trebui prea mult ca să-ţi explic, dragul meu amfitrion,
răspunse Franz. Şi zici că maestrul Vampa îşi exercită în momentul
acesta profesiunea prin împrejurimile Romei?
— Cu o cutezanţă de care, până la el, nici un alt bandit nu a dat do-
vadă.
— Va să zică, poliţia a încercat zadarnic să-l prindă?
— Ce vreţi? el este înţeles deodată cu păstorii de pe câmpie, cu
pescarii Tibrului şi cu contrabandiştii de pe coastă. E căutat prin munţi,
el e pe fluviu; e urmărit pe fluviu, ajunge în largul mării. Apoi, deodată,
când îl crezi refugiat în insula del Giglio, del Guanouti sau Monte-Cristo, îl
vezi reapărând la Albano, la Tivoli sau la Riccia.
— Şi cum procedează cu călătorii?
— O, foarte simplu! După distanţa la care se găsesc de oraş, el le în-
găduie opt ceasuri, douăsprezece ceasuri sau o zi, ca să plătească
răscumpărarea, apoi, după trecerea acestui timp, le mai acordă un ceas
de graţie. Dacă în al şaizecilea minut a acestui ceas n-are banii, zboară
creierii prizonierului cu un foc de pistol, sau îi înfige pumnalul în inimă şi gata.
— Ei, Albert, îl întrebă Franz pe tovarăşul său, mai eşti dispusă să
mergi la Colosseum prin bulevardele exterioare?
— Absolut, spuse Albert, dacă drumul e mai pitoresc.
În momentul acela, sunară orele două, uşa se deschise şi apăru
vizitiul.
— Excelenţă, zise el, trăsura vă aşteaptă.
— Haide la Colosseum, spuse Franz.
— Prin poarta del Popolo, Excelenţă, sau pe străzi?
— La dracu, pe străzi! exclamă Franz.
— Dragul meu, zise Albert ridicându-se la rându-i şi aprinzându-şi a
treia ţigară, nu zău, te credeam mai curajos.
Tinerii coborâră scara şi se urcară în trăsură.