Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXI - INSULA TIBOULEN

Năucit, aproape sufocat, Dantès avu totuşi prezenţa de spirit să-şi ţi-
nă răsuflarea şi, deoarece mâna dreaptă, precum am spus, ţinea cuţitul
deschis, gata pentru orice eventualitate, el spintecă repede sacul,
scoase braţul, pe urmă capul; dar atunci, în ciuda mişcărilor pe care le
făcu, pentru a ridica ghiuleaua, se simţi târât la fund; se încordă căutând
frânghia care-i lega picioarele şi, cu o sforţare supremă, o tăie exact în
momentul când se înăbuşea; cu o lovitură viguroasă de picior, el se
înălţă liber la suprafaţa mării, în timp ce ghiuleaua târa în adâncimile
necunoscute ţesătura grosolană care fusese cât pe-aci să-i devină
giulgiu.
Dantès respiră doar şi se cufundă din nou; căci prima precauţie pe
care era dator s-o ia, era să evite privirile.
Când reapăru pentru a doua oară, se afla la cel puţin cincizeci de
paşi de locul căderii; văzu deasupra capului un cer negru şi furtunos, pe
suprafaţa căruia vântul mătura câţiva nori fugari, dezvăluind uneori un
colţişor de azur punctat de o stea; dinaintea lui se întindea marea
mohorâtă şi mugindă ale cărei valuri începeau să clocotească, de parcă
se apropia o furtună, în timp ce dinapoi se înălţa, ca o fantomă
ameninţătoare, gigantul de granit al cărui vârf sumbru părea un braţ
întins ca să-şi înşface prada; pe stânca cea mai înaltă un felinar lumina două umbre.
I se păru că umbrele se plecau asupra mării cu nelinişte; desigur,
ciudaţii gropari auziseră strigătul pe care el l-a scos străbătând spaţiul.
Dantès se cufundă încă o dată şi făcu un drum destul de lung între două
ape; manevra îi era altădată familiară şi atrăgea de obicei, în jurul lui, în
golful Pharo, numeroşi admiratori, care îl proclamaseră de foarte dese
ori, cel mai iscusit înotător din Marsilia.
Când reveni la suprafaţa mării, felinarul dispăruse.
Trebuia sa se orienteze: dintre insulele care înconjoară Castelul If,
cele mai apropiate sunt Ratonneau şi Pommegue; dar Ratonneau şi
Pommegue sunt locuite; la fel şi mica insulă Daume; insula cea mai
sigură era deci Tiboulen sau Lemaire; insulele Tiboulen şi Lemaire se
aflau la o leghe de Castelul If.
Dantès se hotărî să ajungă la una din aceste două insule; dar cum să
le găsească în toiul nopţii care se îngroşa tot mai mult în jurul lui?
Văzu sclipind în momentul acesta, ca o stea, farul Planier.
Mergând drept spre far, lăsa insula Tiboulen mai la stânga; apucând
spre stânga, avea deci să întâlnească insula în cale.
Dar, am spus, de la castelul If la insulă era cel puţin o leghe.
Deseori, în închisoare, Faria repeta tânărului, văzându-l abătut şi
leneş:
— Dantès, nu te lăsa în voia moleşelii; te vei îneca dacă încerci să
fugi şi dacă forţele dumitale n-au fost întreţinute.
Sub unda greoaie şi amară, cuvintele acestea răsunară în urechile
lui Dantès; se grăbise atunci să urce la suprafaţă şi să spintece valurile,
ca să vadă dacă nu cumva şi-a pierdut forţele; constată cu bucurie că
lipsa de mişcare forţată nu-i răpise nimic din putere şi din agilitate şi
simţi că era încă stăpân pe elementul în care se jucase de copil.
De altminteri, frica, persecutoare rapidă, dublă vigoarea lui Dantès;
ascultă aplecat pe creasta valurilor dacă nu ajunge până la el vreun
zvon. Ori de câte ori se înălţa pe coama unui val, privirea lui grăbită
îmbrăţişa orizontul vizibil şi încerca să se cufunde în beznă; fiecare val
mai înalt decât celelalte i se părea o barcă pornită în urmărirea lui, şi
atunci îşi sporea sforţările, care îl îndepărtau desigur, dar a căror
repetare avea să-i sleiască grabnic puterile.
Cu toate acestea înota, iar castelul cumplit se topise întrucâtva în
negura nocturnă; nu-l distingea, dar încă îl simţea.
Se scursese un ceas, în răstimpul căruia Dantès, exaltat de simţă-
mântul libertăţii care-i năpădise toată fiinţa, continua să spintece valurile
în direcţia pe care şi-o croise.
"Uite, îşi spunea el, e aproape un ceas de când înot, dar pentru că
vântul mi-e potrivnic, am pierdut de bună seamă, un sfert din viteză; cu
toate acestea, dacă nu m-am înşelat, sunt acum aproape de Tiboulen...
Dar dacă m-am înşelat?"
Un fior trecu prin trupul înotătorului; încercă să facă o clipă pluta,
spre a se odihni; dar marea devenea tot mai agitată şi înţelese curând că
mijlocul acesta de uşurare pe care contase, era imposibil.
"Ei bine, spuse el, fie, am să merg până la capăt, până când braţele
se vor istovi, până când cârceii îmi vor năpădi corpul, şi atunci mă voi duce la fund."
Începu să înoate cu forţa şi cu imboldul deznădejdii.
Deodată i se păru că cerul — şi aşa întunecos — se posomora şi mai
mult, că un nor gros, greoi, compact cobora spre el; în acelaşi timp simţi
o durere violentă la genunchi: imaginaţia îi spuse atunci, cu viteza ei
incalculabilă, că era izbitura unui glonte şi că îndată va auzi detunătura
focului de armă; dar detunătura nu răsună. Dantès întinse mâna şi simţi
o rezistenţă, îşi trase celălalt picior şi atinse pământul: văzu atunci ce
anume obiect confundase cu un nor.
La douăzeci de paşi de el se ridica un bloc de stânci bizare, pe care
le-ai fi luat drept un cuptor imens, pietrificat în momentul celei mai inten-
se mistuiri: era insula Tiboulen.
Dantès se ridică, făcu câţiva paşi înainte şi se întinse, mulţumind lui
Dumnezeu, pe vârfurile de granit care i se părură în momentul acesta
mai plăcute decât i se păruse vreodată cel mai moale pat.
Apoi, în ciuda vântului, în ciuda furtunii, în ciuda ploii care începea
să cadă, frânt de oboseală, adormi somnul fermecător al omului căruia
trupul îi amorţeşte, dar al cărui suflet veghează cu conştienta unei
fericiri nesperate.
După o oră Edmond se trezi sub bubuitura unei detunături imense;
furtuna se dezlănţuise în spaţiu şi bătea aerul cu zborul ei extraordinar.
Din când în când, un fulger cobora din cer ca un şarpe de foc, luminând
valurile şi norii care se rostogoleau unii înaintea altora, asemeni valurilor
unui haos imens.
Cu privirea lui de marinar, Dantès nu se înşelase: atinsese prima
dintre cele două insule, care e într-adevăr insula Tiboulen. O ştia stearpă,
descoperită, neoferind nici cel mai mic azil; dar când furtuna se va calma,
el se va arunca din nou în mare şi va ajunge înot pe insula Lemaire, tot
aşa de stearpă, dar mai mare şi deci mai ospitalieră.
O stâncă mai înaltă oferi lui Dantès un adăpost momentan. Se
refugie acolo şi, aproape în aceeaşi clipă, furtuna izbucni cu toată furia
ei.
Edmond simţea, tremurând, stânca sub care se adăpostea; valurile,
spărgându-se de baza piramidei gigantice, ţâşneau până la el; deşi în
siguranţă, se simţea în mijlocul zgomotului profund, în mijlocul
fulgerărilor orbitoare, cuprins de o ameţeală: i se părea că insula
tremura sub el şi că, dintr-un moment într-altul, ca un vas ancorat, îşi va
frânge cablul şi-l va târî în vârtejul imens.
Îşi aminti atunci că nu mâncase de 24 de ore; îi. era foame, îi era
sete.
Dantès întinse mâinile şi capul şi sorbi apa furtunii din scobitura
unei stânci.
Când se înălţă, un fulger, care deschidea parcă cerul până la picioa-
rele tronului strălucitor al lui Dumnezeu, lumină spaţiul. În licărirea ful-
gerului, Dantès văzu, între insula Lemaire şi capul Croisille, la un sfert de
leghe de el, arătându-se ca un spectru ce luneca de pe creasta unui val
în abis, un mic vas de pescari, purtat totodată de furtună şi de talaz; în
clipa următoare, fantoma reapăru pe coama altui val, apropiindu-se cu
repeziciune năpraznică. Dantès vroia să strige, căută vreo zdreanţă ca s-o agite în aer, pentru a le arăta că se nenoroceau, dar ei îşi dădeau
singuri seama de asta. În lumina altui fulger tânărul văzu patru oameni
cramponaţi de catarge şi de şarturi; al cincilea stătea la cârma frântă.
Oamenii, pe care el îi vedea, îl văzură, desigur, şi ei, căci strigăte
disperate purtate de vijelia şuierătoare îi ajunseră la ureche.
Deasupra, catargul încovoiat ca o trestie, plescăia în aer, cu bătăi
precipitate, o pânză zdrenţuită; deodată legăturile care o ţineau încă se
rupseră şi ea dispăru dusă de adâncimile mohorâte ale cerului, asemeni
păsărilor mari, albe, care se schiţează pe norii întunecoşi.
În acelaşi timp, se auzi o trosnitură înfricoşătoare; strigăte de
agonie ajunseră până la Dantès. Cramponat ca un sfinx de stânca de
unde se cufunda spre abis, un fulger nou îi arătă micul vas zdrobit şi,
printre sfărâmături, capete şi figuri disperate, braţe întinse spre cer.
Apoi totul recăzu în noapte; spectacolul năpraznic avusese durata u-
nui fulger.
Dantès se năpusti pe panta lunecoasă a stâncilor, cu riscul de a se
rostogoli în mare; privi, ascultă, dar nu mai auzi şi nu mai văzu nimic:
nici strigătele, nici sforţări omeneşti; doar furtuna, acest mare lucru
dumnezeiesc, continua să urle dimpreună cu vânturile şi să spumege
dimpreună cu valurile.
Puţin câte puţin vântul se potoli; cerul rostogoli spre apus nori mari,
cenuşii, dezumflaţi parcă de vijelie; azurul reapăru, cu stelele care erau
mai scânteietoare decât oricând; curând, spre miazăzi, o fâşie lungă,
roşiatică, desenă la orizont ondulaţii albăstrii, negre; valurile răbufniră, o
licărire subită goni pe crestele lor, schimbând coamele spumoase în
coame aurii.
Era ziuă.
Dantès rămase încremenit şi mut dinaintea măreţului spectacol, ca
şi cum îl vedea pentru întâia oară; într-adevăr, de când se afla la
Castelul If îl uitase. Se întoarse spre fortăreaţă, cercetând totodată, c-o
privire îndelungă,rotită, pământul şi marea.
Clădirea sumbră ieşea din sânul valurilor cu măreţia impunătoare a
lucrurilor nemişcate, care par în acelaşi timp că supraveghează şi
comandă.
Puteau să fie ceasurile cinci: marea se potolea treptat, treptat.
"Peste două-trei ceasuri, îşi spuse Edmond, temnicerul va intra în ca-
mera mea, va găsi cadavrul bietului meu prieten, îl va recunoaşte, mă va
căuta zadarnic şi va da alarma. Atunci se va găsi văgăuna, galeria; vor fi
interogaţi oamenii care m-au zvârlit în mare şi care au auzit, desigur,
stri-gătul scos de mine. Bărci pline cu soldaţi înarmaţi vor alerga îndată
după fugarul nenorocit, despre care se ştie bine că n-a ajuns departe.
Tunul va înştiinţa toată coasta că nu trebuie să se dea adăpost unui
omce va fi întâlnit rătăcind gol şi flămând. Spionii şi poliţiştii din
Marsilia vor fi înştiinţaţi şi vor cutreiera coasta, în timp ce guvernatorul
Castelului If va porunci să cutreiere marea. Atunci, fugărit pe apă,
împresurat pe pământ, ce voi deveni? Mi-e foame, mi-e frig, am
aruncat până şi cuţitul salvator care mă stânjenea la înot; sunt la
cheremul primului ţăran care va voi să câştige 20 de franci, predându-
mă; nu mai am nici puteri, nici idei, nici hotărâri. Doamne, Doamne, gândeşte-te dacă nu am suferit destul şi dacă poţi să faci pentru mine
mai mult decât pot face eu
însumi!
În momentul când, într-un delir prilejuit de istovirea forţelor şi de
golul din minte, Edmond rostea înturnat cu îngrijorare spre Castelul If,
rugăciunea aceasta fierbinte, văzu apărând în zarea insulei Pomègue,
schiţându-şi pânza latină la orizont, şi asemeni unui pescăruş care
zboară atingând valul, un vas mic, pe care numai ochiul unui marinar îl
putea recunoaşte ca fiind o corabie genoveză, pe linia încă semi-
întunecată a mării. Venea din portul Marsilia şi se îndrepta spre larg,
împingând spuma scânteietoare din dreptul prorei ascuţite, care
deschidea un drum mai uşor coastelor ei rotunde.
"Oh, exclamă Edmond, când mă gândesc că într-o jumătate de ceas
aş ajunge la nava asta, dacă nu m-aş teme că voi fi cercetat, că voi fi re-
cunoscut ca fugar şi dus înapoi la Marsilia! Ce să fac? Ce să spun? Ce po-
veste să născocesc pentru ca ei s-o creadă? Oamenii aceştia sunt toţi
contrabandişti, piraţi pe jumătate. Sub pretextul cabotajului, ei adulmecă
coastele; vor prefera să mă vândă decât să facă o faptă bună, stearpă.
Să aşteptăm.
Dar aşteptarea este cu neputinţă: mor de foame; peste câteva
ceasuri forţele slabe de care mai dispun se vor duce; de altminteri ora
vizitei se apropie; alarma nu e încă dată, poate că oamenii nu bănuiesc
nimic; pot să mă dau drept unul dintre mateloţii micului vas care s-a
zdrobit azi noapte. Povestea nu e lipsită de temei; nu mă va contrazice
nimeni. Haidem."
Şi spunând cuvintele acestea, Dantès îşi îndreptă ochii spre locul un-
de mica barcă se sfărâmase, şi tresări. De creasta unei stânci rămăsese
agăţată boneta frigiană a unuia dintre mateloţii naufragiaţi iar în
apropiere pluteau câteva rămăşiţe de carenă, bine înţepenite, pe care
marea le împingea şi le îndepărta de baza insulei şi pe care ele o băteau
ca nişte berbeci neputincioşi.
Dantès luă hotărârea cât ai clipi; se aruncă în mare, înotă spre bone-
tă, o puse pe cap, luă o bârnă şi se îndreptă în calea vasului.
— Acum sunt salvat, murmură el.
Iar convingerea aceasta îi reînsufleţi puterile.
Zări în curând corabia care gonea între Castelul If şi farul Planier. Un
moment Dantès se temu că, în loc de a merge de-a lungul coastei, micul
vas va porni în larg, cum ar fi făcut de exemplu el, dacă avea destinaţia
spre Corsica sau Sardinia; dar după modul cum manevra, înotătorul îşi
dădu seama curând că vasul dorea să treacă, precum e obiceiul vaselor
care merg în Italia, între insula Jaros şi insula Calascraigne.
Între timp, vasul şi înotătorul se apropiau pe nesimţite unul de altul;
făcând un salt, micul vas veni chiar la un sfert de leghe de Dantès. El se
ridică atunci pe valuri, fluturându-şi boneta în semn de alarmă; dar nu-l
văzuse nimeni pe vasul care cârmi.
Dantès se gândi să strige; măsură însă din ochi distanţa şi înţelese
că glasul său nu va ajunge până la navă, dus şi acoperit de briza mării şi
de zgomotul valurilor.
Se felicită atunci pentru precauţia ce luase de a se lungi pe o bârnă. Poate că, slăbit cum era, nu s-ar fi putut susţine pe mare până ajungea
la corabie; şi, cu siguranţă că, dacă, ceea ce era cu putinţă, corabia
trecea fără să-l vadă, nu s-ar mai fi putut înapoia pe coastă.
Deşi aproape sigur de drumul pe care îl urma vasul, Dantès îl însoţi
din ochi cu nelinişte până în momentul când îl văzu abătându-se din nou
şi revenind spre el.
Înaintă atunci în întâmpinarea lui; dar, mai înainte ca el şi vasul să
se fi ajuns, acesta începu să vireze din nou.
Îndată, cu o sforţare supremă, Dantès se ridică aproape în picioare,
pe apă, fluturându-şi boneta şi scoţând unul din acele strigăte jalnice pe
care le scot marinarii în primejdie şi care seamănă cu tânguirea unui duh
al mării.
De data aceasta îl văzură şi auziră. Corabia întrerupse manevra şi
îndreptă prova spre el. Văzu în acelaşi timp că se făceau pregătiri pentru
lansarea unei şalupe pe mare.
În clipa următoare şalupa cu doi oameni se îndrepta spre el, spinte-
când marea cu două vâsle. Dantès dădu drumul bârnei, de care cugeta
că nu mai are nevoie, şi înotă cu vigoare pentru a economisi jumătate
din drum celor ce veneau la el.
Înotătorul contase totuşi pe forţe aproape absente; simţi atunci de
cât folos îi fusese bucata de lemn care plutea ţeapănă la 100 de metri de
el. Braţele începeau să-i înţepenească, picioarele îşi pierduseră
elasticitatea, mişcările deveneau grele şi zvâcnitoare, pieptul îi gâfâia.
Scoase un strigăt puternic, vâslaşii îşi înteţiră energia iar unul îi stri-
gă în italieneşte:
— Curaj!
Cuvântul ajunse la el în momentul când un val, pe care nu mai avea
putere să-l înfrunte, trecea peste capul său şi îl acoperea cu spumă.
Reapăru bătând marea cu mişcările inegale şi disperate ale unui om
care se îneacă, scoase al treilea strigăt şi se simţi afundându-se în mare,
ca şi cum ar fi avut încă de picior ghiuleaua mortală.
Apa trecu peste capul lui şi, prin apă, văzu cerul livid cu pete negre.
O sforţare violentă îl readuse la suprafaţa mării. I se păru atunci că
era apucat de păr; apoi nu mai văzu nimic, nu mai auzi nimic; era
leşinat.
Când redeschise ochii, Dantès se pomeni pe puntea corăbiei care îşi
continua drumul; prima lui privire a fost să vadă ce direcţie urma ea: se
depărtau tot mai mult de Castelul If.
Dantès era aşa de istovit, încât exclamaţia de bucurie pe care o
scoase fu luată drept un oftat de durere.
Precum am spus, era culcat pe punte: un matelot îi freca braţele şi
picioarele c-o bucată de lână; altul, pe care îl recunoscu, fiind cel care îi
strigase "curaj", îi introducea gâtul unei sticle în gură; al treilea, un mari-
nar bătrân, care era totodată pilotul şi patronul, îl privea cu sentimentul
milei egoiste pe care o încearcă în genere oamenii pentru o nenorocire
din care au scăpat în ajun şi care îi poate lovi a doua zi.
Câteva picături de rom din sticlă înviorară inima slăbită a tânărului,
în timp ce fricţiunile, pe care matelotul îngenuncheat în faţa lui continua
să le efectueze cu bucata de lână, dădeau elasticitate mădularelor.
— Cine eşti dumneata? întrebă într-o franceză stricată patronul.
— Eu sunt, răspunse Dantès într-o italienească stricată, un matelot
maltez; veneam din Siracuza, încărcasem vin şi panolină. Vijelia de azi
noapte ne-a surprins la capul Morgion şi am fost zdrobiţi de stâncile de
colo.
— De unde vii?
— De la stâncile de care am avut norocul să mă agăţ, în timp ce
bietul nostru căpitan şi-a sfărâmat capul. Cei trei tovarăşi ai noştri s-
au înecat. Mi se pare că sunt singurul rămas în viaţă; am zărit vasul
dumneavoastră şi, temându-mă să nu aştept îndelung pe insula
singuratică şi pustie, m-am hazardat pe o epavă a vasului nostru ca
să încerc să vin până la dumneavoastră. Vă mulţumesc, continuă
Dantès,
mi-aţi salvat viaţa, eram pierdut, când unul din mateloţii dumneavoastră
m-a apucat de păr.
— Eu sunt, spuse un matelot cu figura sinceră şi deschisă, încadrată
de favoriţi lungi negri; şi era timpul, te scufundai.
— Da, glăsui Dantès întinzându-i mâna, da, prietene, îţi mulţumesc
încă o dată.
— Pe legea mea, glăsui marinarul, aproape stam pe gânduri; cu
barba dumitale de şase coţi lungime şi cu părul de un metru, păreai mai
mult un tâlhar decât un om de treabă.
Dantès îşi aminti într-adevăr că, de când se afla la Castelul If, nu-şi
retezase nici părul nici barba.
— Da, spuse el, e un jurământ pe care l-am făcut la catedrala del Pie
de la Grota, într-un moment de pericol: că, zece ani de zile, n-am să-mi
tai nici părul, nici barba. Jurământul meu se încheie astăzi şi era tocmai
să mă înec de ziua aniversării.
— Ce să facem acum cu dumneata? întrebă patronul.
— Oh, răspunse Dantès, ce veţi vrea: corabia pe care mă aflam e
pierdută, căpitanul e mort; precum vedeţi, am scăpat, însă complet gol;
din fericire sunt un matelot destul de bun; lepădaţi-mă în primul port
unde veţi poposi şi am să găsesc de lucru pe-un vas comercial.
— Cunoşti Mediterana?
— Navighez pe ea de când eram copil.
— Cunoşti locurile bune pentru acostare?
— Sunt puţine porturi, chiar dintre cele mai anevoioase, în care eu
să nu pot intra sau din care să nu pot ieşi cu ochii închişi.
— Ascultă, patroane, întrebă matelotul care îi strigase lui Dantès
"curaj", dacă tovarăşul spune adevărul, cine e contra ca el să rămână cu
noi?
— Da, dacă spune adevărul, glăsui patronul cu aer de îndoială; dar,
în starea în care nenorocitul se găseşte, el poate să făgăduiască mult şi
să se ţină de cuvânt cum o putea.
— Mă voi ţine mai mult decât am făgăduit, rosti Dantès.
— Hoho, vom vedea! exclamă patronul râzând.
— Oricând, reluă Dantès ridicându-se. Încotro mergeţi?
— La Livorno.
— Bine, atunci în loc să goniţi în salturi, din care cauză pierdeţi un timp preţios, de ce nu strângeţi vântul mai aproape?
— Pentru că am nimeri drept în insula Rion.
— O să treceţi la mai mult de treizeci de metri de ea.
— Ia pune mâna pe cârmă, spuse patronul, şi o să ne dăm seama de
priceperea dumitale.
Tânărul se aşeză la cârmă, se încredinţă printr-o presiune uşoară că
vasul era ascultător, şi văzând că, fără să fie de prima calitate, el nu se
împotrivea:
— La frânghii! spuse el.
Cei patru mateloţi care formau echipajul, alergară la postul lor, în
timp ce patronul îi urmărea din ochi.
— Şi acum trageţi!
Ordinul fu executat, ca şi primul, iar micul vas, în loc să continue a
goni în salturi, începu să înainteze spre insula Rion, pe lângă care trecu
aşa cum Dantès precizase, lăsând-o în tribord la vreo treizeci de metri.
— Bravo! spuse patronul.
— Bravo! repetară mateloţii.
Ei se uitau cu toţii, minunaţi, la omul a cărui privire regăsise o inteli-
genţă şi al cărui corp, o vigoare absolut de nebănuit într-însul."
— Vedeţi, spuse Dantès părăsind cârma, că voi putea să vă fiu de
oarecare folos, cel puţin în timpul cursei. Dacă nu mă vreţi, la Livorno, ei
bine, mă veţi lăsa acolo; iar din solda pe primele luni vă voi înapoia
hrana mea până acolo şi veşmintele pe care mi le veţi împrumuta.
— Bine, bine, spuse patronul; o să ne putem înţelege, dacă nu eşti
pretenţios.
— Un om este un om, spuse Dantès; ceea ce daţi camarazilor, o
să-mi daţi şi mie, şi gata.
— Nu este drept, glăsui matelotul care îl scosese pe Dantès din
mare, căci dumneata ştii mai mult decât noi.
— De ce dracu te amesteci? E treaba ta, Jacopo? spuse patronul; e
liber fiecare să se angajeze pentru suma care-i convine.
— Adevărat, spuse Jacopo; făceam numai o observaţie.
— Ai face mai bine împrumutând flăcăului ăsta, care e gol, un
pantalon şi o bluză, dacă ai cumva de rezervă.
— Nu, glăsui Jacopo, dar am o cămaşă şi un pantalon.
— E tot ce-mi trebuie, spuse Dantès; îţi mulţumesc, prietene.
Jacopo lunecă jos şi urcă în clipa următoare cu două veşminte, pe
care Dantès le îmbrăcă cu o bucurie de negrăit.
— Îţi mai trebuie ceva? întrebă patronul.
— O bucăţică de pâine şi încă o înghiţitură din romul cel straşnic,
din care am mai gustat; căci de multă vreme n-am luat nimic.
Într-adevăr, cam de patruzeci de ore.
I se aduse lui Dantès o bucată de pâine, iar Jacopo îi prezentă clon-
dirul.
— Cârma la babord! strigă căpitanul, întorcându-se spre cârmaci.
Dantès aruncă o ochire în aceeaşi direcţie, ducând clondirul spre gu-
ră, dar pe drum îi rămase la jumătate.
— Hei, ce-o fi acolo la Castelul If? întrebă patronul.
Într-adevăr, un nouraş alb, un nor care atrăsese atenţia lui Dantès, se ivise încununând meterezele bastionului de sud ale Castelului If.
În clipa următoare, detunătura unei explozii depărtate se stinse pe
bordul corăbiei.
Mateloţii ridicară capul, privindu-se unii pe alţii.
— Ce înseamnă asta? întrebă patronul.
— O fi fugit vreun prizonier azi noapte, spuse Dantès, şi se trage tu-
nul de alarmă.
Patronul aruncă o privire asupra tânărului care, spunând cuvintele
acestea, dusese clondirul la gură; îl văzu însă gustând licoarea din
clondir cu atâta calm şi atâta plăcere, încât, dacă ar fi avut vreo
bănuială, bănuiala i-a trecut doar prin minte şi a murit îndată.
— Straşnic de tare e romul ăsta! spuse Dantès, ştergându-şi cu mâ-
neca fruntea lac de sudoare.
— În orice caz, murmură patronul privindu-l, dacă e el, cu atât mai
bine; căci am un om de ispravă.
Sub pretextul că este obosit, Dantès ceru atunci să se aşeze la
cârmă. Încântat că e înlocuit, timonierul îl consultă pe patron din ochi, iar
acesta îi făcu semn din cap că poate să încredinţeze cârma tovarăşului
său.
Aşezat astfel, Dantès putu să rămână cu ochii fixaţi spre Marsilia.
— În câte ale lunii suntem? îl întrebă Dantès pe Jacopo, care se aşe-
zase lângă el, după ce pierdu din vedere Castelul If.
— În 28 februarie, răspunse acesta.
— Ce an? mai întrebă Dantès.
— Cum ce an? întrebi ce an?
— Da, glăsui tânărul, te întreb ce an.
— Ai uitat anul în care ne aflăm?
— Ce vrei? Mi-a fost aşa de frică în noaptea asta, spuse Dantès râ-
zând, încât era să-mi pierd mintea; aşa că memoria mea s-a tulburat toa-
tă; prin urmare, te întreb: la 28 februarie al cărui an suntem?
— Al anului 1829, spuse Jacopo.
Erau 14 ani exact de când Dantès fusese arestat.
Intrase la 19 ani în Castelul If, ieşea la 33 de ani.
Un zâmbet dureros trecu pe buzele lui; se întrebă ce a devenit
Mercédès în răstimpul în care ca l-a crezut cu siguranţă mort.
Apoi un fulger de ură se aprinse în ochii săi, gândindu-se la cei trei
oameni cărora le datora o aşa de lungă şi de crudă captivitate.
Şi reînnoi, împotriva lui Danglars, Fernand şi Villefort, jurământul de
neînduplecată răzbunare pe care îl mai rostise în închisoare.
Iar jurământul nu mai era o ameninţare stearpă, căci în ceasul aces-
ta, nici cea mai bună barcă de pe Mediterana n-ar fi putut să prindă
corabia micuţă care gonea spre Livorno cu pânzele întinse.