Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXXIII - BANDIȚI ROMANI

A doua zi, Franz se trezi cel dintâi şi de cum se trezi, sună. Zornăitul
clopoţelului nu se stinsese încă şi Pastrini însuşi îşi făcu apariţia.
— Ei, bine, aveam dreptate ieri, Excelenţă, când nu voiam să vă
făgăduiesc nimic, glăsui hotelierul triumfător, fără să aştepte măcar
întrebarea lui Franz. V-aţi gândit prea târziu, astfel că nu mai există nici o
caleaşcă la Roma, pentru ultimele trei zile, se înţelege.
— Adică pentru cele când ea îmi este absolut necesară, zise Franz.
— Ce, nu există caleaşcă? întrebă Albert intrând.
— Exact, dragă prietene, răspunse Franz, şi ai ghicit din capul locului.
— Admirabil oraş Roma asta eternă!
— Excelenţă, reluă Pastrini care dorea să menţină capitala lumii
creştine la o anumită demnitate în ochii călătorilor săi, nu mai e nici o
caleaşcă începând de duminică dimineaţă până marţi seara, dar pe urmă
veţi găsi şi cincizeci dacă vreţi.
— Tot e ceva şi asta, spuse Albert. Astăzi e joi, cine ştie ce se poate
întâmpla până duminică.
— Au să sosească zece, douăsprezece mii de călători care vor spori dificultăţile, răspunse Franz.
Dragul meu, glăsui Morcerf, să ne bucurăm de prezent şi să nu în-
tunecăm viitorul.
— Cel puţin o să putem avea o fereastră? întrebă Franz.
— Spre ce?
— Ei, la naiba, spre strada principală!
— A, da, o fereastră! exclamă Pastrini. Cu neputinţă, absolut cu ne-
putinţă. Mai era una la etajul al cincilea al palatului Doria şi a fost închiri-
ată unui prinţ rus pentru douăzeci de ţechini pe zi.
Tinerii se priveau cu un aer buimăcit.
— Dragul meu, îi spuse Franz lui Albert, ştii ce ar fi mai bine de fă-
cut? Să petrecem carnavalul la Veneţia. Acolo, cel puţin, dacă nu găsim o
trăsură, vom găsi gondole.
— A, nu, exclamă Albert. Am hotărât să văd carnavalul la Roma, şi-l
voi vedea chiar dacă ar fi să stau pe picioroange.
— Bravo, asta e o idee admirabilă, mai cu seamă pentru a stinge
lampioanele! exclamă Franz. Ne vom deghiza în polişineli vampiri sau în
locuitori din Landes, şi vom avea un succes nebun.
— Excelenţele voastre doresc totuşi o trăsură până duminică?
— La dracu! Nu cumva îţi închipui că o să cutreierăm străzile Romei
pe jos, ca nişte portărei? spuse Albert.
— Mă grăbesc să execut ordinele Excelenţelor voastre, glăsui
Pastrini; vă înştiinţez numai că trăsura are să coste şase piaştri pe zi.
— Iar eu, dragă domnule Pastrini, spuse Franz, cu, care nu sunt ca
vecinul nostru milionarul, te înştiinţez la rându-mi că, întrucât vin la Ro-
ma pentru a patra oară, cunosc preţul caleştilor în zilele obişnuite, dumi-
nicile şi sărbătorile. Îţi vom da doisprezece piaştri pentru astăzi, mâine şi
poimâine şi o să-ţi rămână lotuşi un câştig frumuşel.
— Cu toate acestea, Excelenţă... spuse Pastrini, încercând să se îm-
potrivească.
— Şterge-o, scumpă gazdă, şterge-o, îi şuieră Franz; altminteri mă
voi tocmi eu însumi cu affettatorele dumitale care e şi al meu; un prieten
vechi care m-a jumulit de mulţi bani până acum şi care, în speranţa că
mă va mai jumuli, are să se mulţumească cu un preţ mai mic decât acela
pe care ţi-l ofer. Prin urmare, vei pierde diferenţa şi numai din vina
dumitale.
— Nu vă osteniţi, Excelenţă, spuse Pastrini cu zâmbetul negustorului
italian care se declara învins; mă voi sili şi nădăjduiesc că veţi fi
mulţumit.
— Bravo, aşa mai înţeleg şi eu!
— Când doriţi trăsura?
— Peste un ceas.
— Peste un ceas va fi la uşă.
Într-adevăr, peste un ceas, trăsura îi aştepta pe tineri. O trăsură
modestă, care, în vederea solemnităţii, fusese ridicată la rangul de
caleaşcă, dar, în ciuda înfăţişării ei mediocre, tinerii fură bucuroşi că au
un atare vehicul pentru trei zile.
— Excelenţă, strigă ciceronele văzându-l pe Franz că îşi scoate nasul
prin fereastră, să apropii, cupeul de palat?
Oricât de obişnuit era Franz cu lăudăroşenia italiană, se simţi îndem-
nat să privească în jur; dar cuvintele i se adresau chiar lui. Franz era "Ex-
celenţa", "cupeul" era trăsura, "palatul" era hotelul Londra. Întregul
geniu fanfaron al naţiei se găsea într-o singură frază.
Franz şi Albert coborâră. Cupeul se apropie de palat. Excelenţele lor
îşi lungiră picioarele pe banchete, ciceronele sări pe scaunul de dinapoi.
— Unde doresc Excelenţele lor să le conduc?
— Mai întâi la Sfântul Petru şi pe urmă la Colosseum, spuse Albert ca
un adevărat parizian.
Dar nu ştia un lucru: că ai nevoie de o zi ca să vezi Sfântul Petru şi
de o lună, ca să-l studiezi. Ziua trecu deci nefăcând altceva decât să
privească.
Deodată, prietenii băgară de seamă că asfinţea.
Franz scoase ceasul: erau orele patru şi jumătate.
Porniră îndată pe drumul spre hotel. La uşă, Franz porunci vizitiului
să fie gata pentru orele opt. Voia să-i arate lui Albert Colosseumul sub
clar de lună, aşa cum îi arătase Sfântul Petru în plină zi. Când îi arăţi unui
prieten un oraş pe care l-a mai văzut, pui aceeaşi cochetărie ca şi când
i-ai arăta o femeie îl cărei amant ai fost.
Prin urmare, Franz îi schiţă vizitiului itinerariul; urma să iasă prin
poarta del Popolo, să meargă de-a lungul zidului exterior şi să reintre
prin poarta San-Giovanni. Astfel, Colosseumul le apărea fără nici o
pregătire şi fără ca Forumul, Capitoliul. Arcul lui Septimiu Sever, Templul
lui Antoniu şi Faustin şi Via Sacra vor servi de trepte puse în drum pentru
a-l micşora.
Se aşezară la masă. Pastrini le făgăduise oaspeţilor săi un festin
excelent, dar le dădu o cină oarecare; nimic de zis.
La sfârşitul cinei intră şi el. Franz crezu la început că venise pentru a
primi complimente şi se pregătea să i le adreseze, când acesta îl
întrerupse de la primele cuvinte:
— Excelenţă, glăsui el, aprobarea dumneavoastră mă bucură; dar
nu pentru asta am venit...
— Ai venit să ne spui cumva că ai găsit o trăsură? întrebă Albert a-
prinzându-şi ţigara.
— Câtuşi de puţin, ba chiar aţi face bine, Excelenţă, să nu vă mai
gândiţi la trăsură şi să vă resemnaţi. La Roma, lucrurile sunt sau nu sunt
cu putinţă. Când vi s-a spus că nu sunt cu putinţă, s-a terminat.
— La Paris e mult mai comod: când un lucru nu se poate, îl plăteşti
îndoit şi ai îndată ceea ce ceri.
— Aşa îi aud spunând pe toţi francezii, zise Pastrini cam înţepat, de
aceea nu înţeleg de ce mai pleacă în călătorie.
— Numai nebunii şi proştii ca noi călătoresc, spuse Albert, zvârlind
flegmatic fumul în tavan şi răsturnându-se legănat pe picioarele de
dinapoi ale jilţului. Oamenii cuminţi nu-şi părăsesc palatul din strada
Helder, bulevardul Gand şi Café de Paris.
Se înţelege că Albert locuia în strada sus-numită, că-şi făcea în
fiecare zi promenada pe bulevard şi că lua masa zilnic la singura cafenea
unde se cinează, când totuşi te afli în termeni buni cu chelnerii.
Pastrini rămase o clipă tăcut; era vădit că-şi pregătea răspunsul care, fără îndoială, nu i se părea tocmai limpede.
— Dar, în sfârşit, veniseşi cu un scop anumit, i se adresă Franz în-
trerupând reflexiile geografice ale hotelierului. Vrei să ne expui obiectul
vizitei dumitale?
— A, da. Iată, aţi comandat caleaşca pentru orele opt?
— Exact.
— Aveţi intenţia să vizitaţi il Colosseo?
— Adică Colosseumul?
— E totuna.
— Fie.
— Aţi spus vizitiului să iasă prin poarta del Popolo, să facă ocolul
zidurilor şi să reintre prin poarta San-Giovanni?
— Acestea sunt propriile mele cuvinte.
— Itinerariul este cu neputinţă.
— Cu neputinţă?
— Sau cel puţin foarte periculos.
— Periculos? Şi de ce?
— Din cauza faimosului Luigi Vampa.
— Mai întii, scumpul meu amfitrion, cine e faimosul Luigi Vampa?
întrebă Albert. El poate fi faimos la Roma, dar te înştiinţez că e
necunoscut la Paris.
— Cum, nu-l cunoaşteţi?
— N-am această onorare.
— N-aţi auzit niciodată rostindu-se numele lui?
— Niciodată.
— Ei bine, el e un bandit pe lângă care Deseraris şi Gasparone sunt
copii nevinovaţi.
— Atenţie, Albert, strigă Franz, avem, în sfârşit, de-a face cu un ban-
dit.
— Te previn, scumpul meu amfitrion, că nu voi crede un cuvânt din
ce ne vei spune. Şi acum, vorbeşte cât vei vrea, te ascult. "A fost
odată..." Ei, haide!
Pastrini se întoarse spre Franz, care i se părea mai cu judecată. Se
cuvine să recunoaştem că bietul om găzduise mulţi francezi în viaţa sa,
dar niciodată nu înţelesese o anume latură a spiritului lor.
— Excelenţă, spuse el cu multă gravitate, adresându-se, precum am
spus lui Franz; dacă vedeţi în mine un mincinos, este de prisos să vă
spun ce voiam; pot totuşi să adaug că era în interesul Excelenţelor
voastre.
— Dragă domnule Pastrini, i se adresă Franz, Albert nu-ţi spune că
eşti un mincinos, îţi spune doar că nu te va crede, atâta tot. Eu însă îţi
voi da crezare, fii pe pace. Vorbeşte deci.
— Cu toate acestea, Excelenţă, înţelegeţi bine că dacă se pune la
îndoială sinceritatea mea...
— Dragul meu, reluă Franz, dumneata eşti mai susceptibil decât Ca-
sandra care, totuşi, era profetă şi pe care nu o asculta nimeni; în timp ce
dumneata eşti sigur pe cel puţin jumătate din auditoriul pe care îl ai. Hai-
de, ia loc şi spune-ne ce este cu domnul Vampa.
— V-am spus, Excelenţă, că e un bandit aşa cum n-am văzut încă de la faimosul Mastrilla.
— Ei, ce legătură arc banditul cu ordinul pe care l-am dat vizitiului
să iasă prin poarta del Popolo şi să se întoarcă prin poarta San-Giovanni?
— Este, că aţi putea să ieşiţi printr-una, dar mă îndoiesc că vă veţi
întoarce prin cealaltă, răspunse Pastrini.
— De ce? întrebă Franz.
— Pentru că, o dată cu venirea nopţii, nu mai eşti în siguranţă la
cincizeci de paşi de porţi.
— Pe onoarea dumitale? exclamă Albert.
— Domnule viconte, spuse Pastrini jignit încă până în adâncul inimii
de îndoiala lui Albert, cele ce vi le spun nu sunt pentru dumneavoastră,
ci pentru tovarăşul dumneavoastră, care cunoaşte Roma şi care ştie că
nu se glumeşte cu lucrurile astea.
— Dragul meu, spuse Albert adresându-se lui Franz, se anunţă pen-
tru noi o aventură admirabilă: vom umple trăsura cu pistoale, cu
tromboane şi cu puşti cu două ţevi. Dacă Luigi Vampa vine să ne
aresteze, îl arestăm. Îl aducem la Roma, îl dăruim Sfinţiei sale, care ne
va întreba cum anume ar putea răsplăti un serviciu aşa de mare. Atunci,
noi îi cerem pur şi simplu un cupeu şi doi cai din grajdurile sale şi vedem
carnavalul în trăsură. Nu mai spun că, probabil, poporul roman,
recunoscător, ne va încorona pe Capitoliu şi ne va proclama, ca pe
Curtius şi pe Horatius Cocles, salvatorii patriei.
În timp ce Albert vorbea, Pastrini făcea o mutră pe care zadarnic am
încerca s-o descriem.
— În primul rând, îl întrebă Franz pe Albert, de unde o să iei pistoa-
lele, tromboanele şi puştile cu două ţevi cu care vrei să ghiftuieşti
trăsura?
— Cu siguranţă că nu din arsenalul meu, spuse el, căci, la Terrasina,
mi s-a luat până şi cuţitul pumnal; dar ţie?
— Mie mi s-a făcut la fel la Aqua-Pendenta.
— Scumpul meu amfitrion, glăsui Albert aprinzându-şi a doua ţigară
de la restul celei dintâi, ştii că e foarte comodă pentru hoţi măsura
aceasta şi că îmi face impresia că a fost luată pe jumătate în înţelegere
cu ei?
Fără îndoială, Pastrini găsi gluma riscantă, căci nu răspunse decât
pe jumătate, adresându-se numai lui Franz ca singurei fiinţe înţelepte cu
care se putea înţelege.
— Excelenţa sa ştie că nu e obiceiul să ne apăram atunci când
sunteţi atacaţi de bandiţi.
— Cum? exclamă Albert al cărui curaj se revoltă la ideea de a se
lăsa jefuit fără a crâcni, cum nu e obiceiul?
— Nu, căci orice apărare ar fi zadarnică. Ce vreţi să facem împotriva
unei duzini de bandiţi, care ies dintr-un şanţ, dintr-o cocioabă sau din-
tr-un apeduct şi care ne iau la ochi toţi deodată?
— Ei, la dracu, vreau să mă las ucis! exclamă Albert.
Hangiul se întoarse spre Franz cu un aer care voia să spună: Hotărât
lucru, Excelenţă, tovarăşul dumneavoastră e nebun.
— Dragul meu Albert, reluă Franz, răspunsul tău e sublim şi valorea-
ză cât acel să moară al bătrânului Corneille: atât numai că, atunci încă Horaţiu răspundea astfel, era vorba de salvarea Romei, iar lucrul merita
osteneala. Remarcă însă că, întrucât ne priveşte, e vorba numai de
satisfacerea unui capriciu şi că ar fi ridicol să ne riscăm viaţa pentru un
capriciu.
— Per Bacco! exclamă Pastrini. Bravo, asta înseamnă a vorbi cu jude-
cată.
Albert îşi turnă un pahar de lacrima cristi pe care îl sorbi cu înghiţituri
mici, mormăind cuvinte neînţelese.
— Ei, jupâne Pastrini, reluă Franz, acum când tovarăşul meu s-a li-
niştit şi când dumneata ai putut să preţuieşti dispoziţiile mele pacifice,
spune-mi ce e cu seniorul Luigi Vampa? Este păstor sau nobil? E tânăr
sau bătrân? E mărunt sau înalt? Zugrăveşte-mi-l pentru că, dacă îl întâl-
nim cumva în lume ca pe Sbogar sau pe Lara, să-l putem cel puţin recu-
noaşte.
— Nu vă puteţi adresa altcuiva mai bine decât mie, Excelenţă,
pentru a căpăta amănunte exacte, căci l-am cunoscut pe Luigi Vampa de
copil; iar într-o zi, când eu însumi căzusem în mâna lui mergând de la
Ferealtino la Alatri, şi-a amintit, spre norocul meu, de cunoştinţa noastră
veche; m-a lăsat să plec, nu fără a mă dijmui dar, numai după ce mi-a
dăruit un ceas foarte frumos şi mi-a povestit viaţa lui.
— Să vedem ceasul, spuse Albert.
Pastrini scoase din buzunar un minunat Breguet purtând numele au-
torului său, pecetea Parisului şi o coroană de conte.
— Poftim, glăsui el.
— Drace! exclamă Albert, te felicit, am şi eu unul aproape asemănă-
tor... (îşi scoase ceasul din buzunarul vestei) şi m-a costat trei mii de
franci.
— Să ascultăm povestea, spuse Franz la rându-i, trăgând un jilţ şi
făcându-i semn lui Pastrini să se aşeze.
— Excelenţele lor permit? întrebă amfitrionul.
— Ei, la naiba, spuse Albert, nu eşti predicator, dragul meu, ca să
vorbeşti în picioare.
Hangiul se aşeză, după ce adresă fiecăruia câte un salut respectuos,
care avea ca scop să arale că e gata să dea asupra lui Luigi Vampa toate
informaţiile ce le doreau.
— Ia stai, glăsui Franz oprindu-l pe Pastrini în momentul când acesta
deschidea gura; spui că l-ai cunoscut pe Luigi Vampa de copil? Este, va
să zică, tânăr?
— De bună seamă că e tânăr, abia avea douăzeci şi doi de ani. Oho,
e un flăcău care o să ajungă departe, fiţi sigur.
— Ce spui, Albert, de asta? E frumos ca la douăzeci şi doi de ani
să-şi facă cineva o reputaţie, spuse Franz.
— Da, desigur la vârsta asta nici Alexandru, Cezar şi Napoleon, care
au stârnit oarecare vâlvă în lume, nu erau aşa de înaintaţi.
— Va să zică, reluă Franz adresându-se gazdei, eroul a cărui poveste
o vom auzi, nu are decât douăzeci şi doi de ani?
— Abia, aşa cum am avut onoarea să vă spun.
— Este înalt sau scund?
— De statură mijlocie. Cam ca Excelenţa sa, spuse amfitrionul, arătându-l pe Albert.
— Mulţumesc de comparaţie, glăsui acesta, înclinându-se.
— Continuă, jupâne Pastrini, reluă Franz zâmbind de susceptibilita-
tea prietenului său. Cărei clase din societate îi aparţine?
— Era un simplu ciobănaş la fermă contelui de San-Felice, situată în-
tre Palestrina şi lacul Gabri. Se născuse la Pampinara şi intrase la vârsta
de cinci ani în serviciul contelui. Părintele său, de asemenea păstor la A-
nagni, avea o mică turmă a sa şi trăia din lâna oilor şi din negoţul cu lap-
tele pe care venea să-l vândă la Roma. De copil încă, micul Vampa avea
un caracter ciudat. Într-o zi, la vârsta de şapte ani, veni la preotul din
Palestrina, rugându-l să-l înveţe cititul. Era lucru anevoios, căci tânărul
cioban nu putea să-şi părăsească turma. Bunul preot venea însă în
fiecare zi să ţină slujba într-un târguşor sărăcăcios care nu era în stare să
plătească un preot şi care, neavând nici măcar un nume, era cunoscut
sub acela de dell'Borgo. El îi propuse lui Luigi să-i iasă în cale la ora
întoarcerii şi să-l înveţe astfel lecţia, înştiinţându-l că lecţia va fi scurtă şi
că, prin urmare, va trebui să profite de ea.
Copilul primi cu bucurie.
În fiecare zi Luigi îşi ducea turma să pască pe drumul dintre Palestri-
na şi Borgo. În fiecare zi, la nouă dimineaţa, preotul trecea, se aşeza pe
marginea unui şanţ şi ciobănaşul asculta lecţia din cartea de rugăciuni a
preotului.
După trei luni ştia să citească.
Nu era de ajuns; trebuia acum să înveţe să scrie.
Preotul trimise, printr-un profesor din Roma, trei alfabete: unul cu
litere mari, unul cu litere potrivite şi unul cu litere subţiri şi îi arăta că,
urmărind alfabetul pe o placă, putea, cu ajutorul unui cui, să înveţe să
scrie.
În aceeaşi scară, după ce turma se întorcea la fermă, micul Vampa
alerga la lăcătuşul din Palestrina, luă un piron, îl căli, îl ciocăni, îl rotunji
şi făcu din el un fel de stil antic.
Adună a doua zi o provizie de plăci şi se apucă de lucru.
După trei luni, ştia să scrie.
Uimit de inteligenţa lui profundă şi mişcat de aptitudinea pe care o
avea, preotul îi dădu mai multe caiete, un pachet cu pene şi un briceag.
O nouă învăţătură care însă nu însemna nimic pe lângă cea dintâi.
Peste opt zile, mânuia pana aşa cum mânuia şi stiletul.
Preotul istorisi întâmplarea contelui de San-Felice, care se ţinu să-l
vadă pe ciobănaş, îl puse să citească şi să scrie în faţa lui. Apoi îi porunci
intendentului să-l aşeze la masă cu servitorii şi îi dădu doi piaştri pe
lună.
Cu banii aceştia, Luigi cumpăra cărţi şi creioane.
Dovedise la toate obiectele uşurinţa de imitaţie pe care o avea şi
asemenea lui Giotto, copil, desena pe plăci, oile sale, arborii, casele.
Apoi, cu vârful briceagului, începu să cresteze lemnul şi să-i dea tot
felul de forme. Tot aşa începuse Pinelli, sculptorul popular.
O fată de şase sau şapte ani, adică ceva mai mică decât Vampa,
păzea şi ea oile într-o fermă învecinată cu Palestrina; era orfană, se
născuse la Valmontone şi o chema Tereza.
Copiii se întâlneau, se aşezau alături, îşi lăsau turmele să se
amestece şi să pască împreună, vorbeau, râdeau şi cântau; apoi, seara,
alegeau oile contelui de San-Felice din cârdul oilor baronului de Cervetri
şi se despărţeau, înapoindu-se fiecare la ferma lui, cu făgăduiala de a se
întâlni din nou a doua zi dimineaţa.
A doua zi se ţineau de cuvânt şi creşteau astfel unul lângă altul.
Vampa împlini doisprezece ani şi mica Tereza unsprezece.
Într-un timp, instinctele lor naturale se dezvoltau.
În afară de înclinarea pentru artă pe care Luigi o împinsese cât
putuse mai departe în singurătatea sa, el avea gluma tristă, accese de
înflăcărare, se mânia din nimic şi era ironic totdeauna. Nici un băiat din
Pampinara, Palestrina sau Valmontone nu putuse, nu numai să exercite
vreo influenţă asupra lui, dar măcar să-i devină tovarăş. Temperamentul
său voluntar, înclinat totdeauna să pretindă fără ca vreodată să facă
vreo concesie, îndepărtă de el orice pornire prietenească, orice
demonstraţie de simpatie. Singură Tereza comanda cu un cuvânt, cu o
privire, cu un gest caracterului acesta întreg, care se încovoia sub mâna
unei femei şi care, sub mâna oricărui bărbat s-ar fi încordat gata să
plesnească.
Tereza era, dimpotrivă, vioaie, sprintenă şi voioasă, dar foarte
cochetă. Cei doi piaştri pe care intendentul contelui de San-Felice îi
dădea lui Luigi, preţul micilor lucrări sculptate pe care le vindea
negustorilor din Roma, erau cheltuiţi pentru cercei de perle, pentru
coliere de sticlă, pentru agrafe de aur. Astfel, graţie dărniciei tânărului
său prieten, Tereza era cea mai frumoasă şi mai elegantă ţărancă din
împrejurimile Romei.
Copiii continuară să crească, petrecându-şi zilele împreună şi lăsân-
du-se în voia instinctelor firii lor primitive. De aceea, în conversaţiile, în
dorinţele, în visurile lor, Vampa se vedea totdeauna căpitan de vapor,
general de armată sau guvernatorul unei provincii. Tereza se vedea
bogată, îmbrăcată în cele mai frumoase rochii, şi urmată de servitori în
livrea. Apoi, după ce îşi petrecuseră toată ziua brodându-şi viitorul cu
asemenea arabescuri nebune şi scânteietoare, se despărţeau,
ducându-şi fiecare oile în staul şi recăzând din înălţimea visurilor, în
netrebnicia situaţiei lor adevărate.
Într-o zi, tânărul păstor spuse intendentului contelui că a văzut un
lup ieşind din munţii Sabiniei şi dând târcoale turmei sale. Intendentul îi
dădu o puşcă; asta urmărea Vampa.
Întâmplător, puşca era o admirabilă armă de Brescia, zvârlind
glonţul ca o carabină englezească; însă, într-o zi, contele răpunând o
vulpe rănită, îi sfărâmase patul şi azvârlise puşca la magazie.
Pentru un sculptor ca Vampa, faptul nu însemna o greutate.
Examină patul original, calculă ce trebuia schimbat şi făcu un alt pat,
împodobit cu ornamente aşa de minunate încât, dacă ar fi vrut să vândă
la oraş numai lemnul, ar fi câştigat, desigur, cincisprezece sau douăzeci
de piaştri.
Dar nu-i trecea prin minte aşa ceva. O puşcă fusese multă vreme vi-
sul tânărului. În toate ţările unde independenţa ia locul libertăţii, prima
nevoie pe care orice inimă tare, orice caracter puternic o încearcă e aceea a unei arme care asigură totdeauna atacul şi apărarea şi care,
făcându-l pe acela ce o poartă cumplit, îl face, deseori, şi temut.
Din momentul acela, Vampa dărui toate clipele libere exerciţiului cu
puşca. Cumpără pulbere şi gloanţe şi totul deveni pentru el o ţintă; trun-
chiul măslinului trist, pipernicit şi cenuşiu, care creştea pe coastele mun-
ţilor Sabinei, vulpea care ieşea din bârlogul ei, seara pentru a începe
vânătoarea nocturnă şi vulturul care plutea în văzduh. Deveni în curând
aşa de îndemânatic, încât Tereza îşi înfrângea frica ce o încercase la
început auzind detunătura şi se înveseli văzând pe tânărul ei tovarăş
cum înfige glonţul puştii acolo unde voia, cu tot atâta precizie, ca şi cum
l-ar fi înfipt cu mâna.
Într-o seară, un lup ieşi într-adevăr, dintr-o pădure de brazi în apro-
pierea căreia tinerii aveau obiceiul să stea; lupul nu făcuse nici zece paşi
pe câmp şi era mort.
Mândru de isprava sa, Vampa îl încărcă pe umeri şi-l aduse la fermă.
Toate aceste amănunte îi dădeau lui Luigi o anume reputaţie în îm-
prejurimile fermei: oriunde se găseşte, omul superior îşi creează o droaie
de admiratori. Se vorbea prin partea locului despre tânărul păstor ca
despre cel mai îndemânatic, mai puternic şi mai brav contadino care trăia
pe o rază de zece leghe; şi, cu toate că, la rândul ei, Tereza era socotită
într-un cerc mai întins drept una dintre cele mai frumoase fete ale
Sabiniei, nimeni nu se încumeta să-i spună un cuvânt de dragoste, căci
se ştia că Vampa o iubeşte.
Şi, cu toate acestea, tinerii nu-şi spuseseră niciodată că se iubesc.
Crescuseră alături ca doi arbori care îşi amestecă rădăcinile sub pământ,
cu crengile în aer, cu mireasma la cer; dorinţa lor de a se vedea era însă
aceeaşi. Dorinţa devenise o nevoie şi ei înţelegeau mai degrabă
moartea, decât despărţirea pentru o zi.
Tereza avea şaisprezece ani şi Vampa şaptesprezece.
Pe vremea aceea începu să se vorbească mult despre o bandă de
tâlhari care se organizau în munţii Lepini. Tâlhăria n-a fost niciodată
stârpită serios în vecinătatea Romei. Uneori lipsesc căpetenii, dar, când
un conducător apare, rareori îi lipseşte o bandă.
Celebrul Cucumetto, încolţit în Abruzzi, alungat din regatul Neapolu-
lui unde înfruntase un adevărat război, străbătuse Ga-rigliano, ca şi Man-
fred, şi se refugiase între Sonnino şi Iuperno pe malurile Amasinei.
El se îndeletnicea cu reorganizarea unei bande şi mergea pe urmele
lui Decesaris şi Gasparone pe care nădăjduia ca, în curând, să-i întreacă.
Numeroşi tineri din Palestrina, Frascati şi Pampinara dispărură. Lumea fu
la început neliniştită de soarta lor, dar se află curând că intraseră în ban-
da lui Cucumetto.
Dupa câtva timp, Cucumetto deveni obiectul atenţiei generale. Se
spuneau despre acest şef de bandiţi întâmplări de o îndrăzneală
extraordinară şi de o brutalitate revoltătoare.
Într-o zi, el răpi o fată, pe fiica inginerului hotarnic din Frosinone. Le-
gile bandiţilor sunt categorice; o fată aparţine mai întâi celui ce o
răpeşte, apoi ceilalţi o trag la sorţi, astfel că nenorocita serveşte pentru
plăcerile întregii bande, până când tâlharii o părăsesc sau până când ea
moare.
Când părinţii sunt îndeajuns de bogaţi s-o răscumpere, se trimite un
mesager care tratează răscumpărarea. Capul prizonierului răspunde
pentru siguranţa emisarului. Dacă răscumpărarea e refuzată, prizoniera
e osândită fără apel.
Fata avea un iubit în banda lui Cucumetto, îl chema Carlini.
Recunoscându-l pe tânăr, ea întinse braţele spre el şi se crezu salva-
tă. Dar bietul Carlini, văzând-o, îşi simţi inima zdrobită, căci ştia ce
soartă o aşteaptă.
Totuşi, pentru că era favoritul lui Cucumetto, pentru că împărtăşise
cu el timp de trei ani primejdiile, pentru că îi salvase viaţa coborând cu
un foc de pistol un carabinier ce ridicase sabia deasupra capului
acestuia, nădăjduia că, el, Cucumetto, va avea oarecare milă.
Îl luă deci pe şef la o parte, în timp ce fata, rezemată de trunchiul u-
nui pin falnic ce se înălţa în mijlocul unei poiene din pădure, îşi acoperise
faţa cu basmaua pitorească a ţărăncilor romane, ferind-o de privirile des-
frânate ale bandiţilor.
Îi istorisi totul, dragostea lui pentru prizonieră, jurămintele lor de
credinţă şi cum, în fiecare noapte, de când se aflau prin partea locului, îşi
dădeau întâlnire într-o ruină.
În seara aceea, Cucumetto l-a trimis pe Carlini într-un sat învecinat,
astfel că n-a putut să vină la întâlnire, dar Cucumetto se afla întâmplător
acolo, spunea el, şi atunci a răpit-o pe fată.
Carlini îşi imploră şeful să facă o excepţie de hatârul lui şi s-o ierte
pe Rita, spunându-i că tatăl ei era bogat şi va plăti o răscumpărare bună.
Cucumetto păru că se lasă convins de rugăminţile prietenului său şi
îl puse să găsească un păstor pe care să-l poată trimite la Frosinone, la
tatăl Ritei.
Atunci, Carlini se apropie voios de fată, îi spuse că e salvată şi o în-
demnă să scrie părinţilor ei o scrisoare prin care să-i anunţe ce s-a
întâmplat şi să le comunice că răscumpărarea ei a fost fixată la trei sute
de piaştri.
Li se acorda un termen de douăsprezece ceasuri, adică până a doua
zi, la nouă dimineaţa.
După ce scrisoarea a fost făcută, Carlini o luă numaidecât şi alergă
în căutarea unui mesager. Găsi un tânăr păstor care îşi închidea turma.
Mesagerii fireşti ai bandiţilor sunt ciobanii, care trăiesc între oraş şi
munte, între viaţa sălbatică şi viaţa civilizată.
Tânărul cioban porni numaidecât, făgăduind că până într-un ceas va
fi la Frosinone.
Carlini se înapoie plin de bucurie la iubita Iui să-i anunţe vestea cea
bună. Găsi banda în poiană, unde se ospăta cu voioşie din proviziile pe
care bandiţii le luau de la ţărani sub formă de tribut. Căută zadarnic prin-
tre comesenii veseli pe Cucumetto şi pe Rita.
Întrebă unde sunt; bandiţii răspunseră cu un hohot de râs. O
sudoare rece se prelinse pe fruntea lui Carlini şi simţi o încrâncenare a
neliniştii.
Repetă întrebarea. Un comesean umplu un pahar cu vin de Orvietto
şi i-l întinse spunând:
— În sănătatea viteazului Cucumetto şi a frumoasei Rita.
În momentul acela, lui Carlini i se păru că aude un strigăt de femie.
Ghici totul. Luă paharul, îl aruncă în faţa celui care i-l întindea şi se nă-
pusti în direcţia strigătului.
La o sută de paşi de acolo, în spatele unui tufiş, o găsi pe Rita
leşinată în braţele lui Cucumetto.
Când îl zări pe Carlini, Cucumetto se ridică ţinând câte un pistol în
fiecare mână.
Bandiţii se priviră o clipă: unul cu zâmbetul desfrâului pe buze, altul,
cu paloarea morţii pe frunte.
S-ar fi crezut că, între cei doi se va întâmpla ceva groaznic. Puţin
câte puţin însă, trăsăturile lui Carlini se destinseră. Mâna pe care o
dusese la unul din pistoalele de la brâu căzu moale de-a lungul trupului.
Rita stătea culcată între ei. Luna lumina scena.
— Ei, ai îndeplinit misiunea pe care ţi-ai luat-o? îl întrebă Cucumetto.
— Da, căpitane, răspunse Carlini, şi mâine înainte de nouă părintele
Ritei va fi aici cu banii.
— Bravo. Până atunci o să petrecem o noapte veselă. Fata este
încântătoare şi ai într-adevăr gusturi bune, meştere Carlini. De aceea,
pentru că nu sunt egoist, ne vom înapoia la tovarăşii noştri şi vom trage
la sorţi cui să aparţină acum.
— Aşadar, eşti hotărât s-o laşi în voia legii comune? întrebă Carlini.
— De ce aş face o excepţie pentru ea?
— Crezusem că după ruga mea...
— Şi ce eşti tu mai mult decât ceilalţi?
— Adevărat.
— Fii însă pe pace, reluă Cucumetto râzând, mai curând sau mai târ-
ziu îţi va veni şi ţie rândul.
Dinţii lui Carlini se încleştară să se sfărâme.
— Haide, vii? îl chemă Cucumetto, făcând un pas spre tovarăşi.
— Te urmez...
Cucumetto se depărtă fără să-l piardă pe Carlini din ochi, căci se te-
mea, desigur, să nu-l lovească pe la spate. Dar nimic din bandit nu trăda
o intenţie duşmănoasă. El stătea în picioare, cu braţele pe piept, lângă
Rita, care era tot leşinată. Cucumetto se gândi o clipă că tânărul o va lua
în braţe şi va fugi cu ea. Prea puţin îi păsa însă acum: avusese de la Rita
ceea ce a vrut, iar cât priveşte banii, trei sute de piaştri împărţiţi bandei
însemnau o sumă aşa de mică încât nu se prea sinchisea. Îşi continuă
deci drumul spre poiană, dar spre marea lui mirare, Carlini sosi aproape
o dată cu el.
— Să tragem, să tragem la sorţi! strigară bandiţii zărindu-l pe şef. Şi
ochii tuturor scânteiară de beţie şi de pofte, în timp ce flacăra jarului
zvârlea asupra lor o lumină roşiatică, făcându-i să semene cu demonii.
Cererea lor era dreaptă; de aceea şeful făcu din cap un semn, anun-
ţând că este de acord. Puseră toate numele într-o pălărie — numele lui
Carlini împreună cu ale celorlalţi — iar cel mai tânăr din bandă scoase
din urna improvizată un bileţel.
Bileţelul conţinea numele lui Diavolaccio, acela care închinase în să-
nătatea şefului şi căruia Carlini îi răspunsese aruncându-i paharul în o-
braz. Printr-o rană lată, deschisă de la tâmplă la gură, sângele îi curgea în valuri.
Văzându-se favorizat de noroc, Diavolaccio scoase un hohot de râs.
— Căpitane, spuse el, Carlini nu a vrut adineauri să bea în sănătatea
ta. Propune-i să bea într-a mea, va avea poate mai mult respect pentru
tine decât pentru mine.
Fiecare se aştepta la o explozie din partea lui Carlini; dar, spre
marca mirare a tuturor, el luă un pahar într-o mână, o sticlă în cealaltă,
apoi umplând paharul:
— În sănătatea ta, Diavolaccio! spuse el cu voce absolut liniştită şi
dădu pe gât conţinutul, fără ca mâna să-i tremure.
Pe urmă, aşezându-se lângă foc:
— Partea mea de mâncare, spuse, cursa pe care am făcut-o mi-a
stârnit pofta!
— Trăiască Carlini! strigară tâlharii.
— Bravo, iată ce înseamnă să priveşti lucrurile ca un tovarăş bun.
Şi toţi refăcură cercul în jurul focului în timp ce Diavolaccio se înde-
părta.
Carlini mânca şi bea ca şi cum nimic nu se întâmplase. Bandiţii îl
priveau cu mirare, neînţelegând nimic din nepăsarea lui, când auziră
dinapoia lor răsunând pe pământ un pas greoi. Întoarseră capul şi-l
zăriră pe Diavolaccio ţinând-o pe fată în braţe. Capul ei era răsturnat, iar
părul lung îi atârna până la pământ. Pe măsură ce intrau în raza de
lumină proiectată de foc, se zărea paloarea fetei şi paloarea banditului.
Apariţia avea ceva ciudat şi solemn, încât se ridicară toţi, afară de
Carlini, care rămase jos continuând să bea şi să mănânce, ca şi cum în
jurul său nu s-ar fi întâmplat nimic.
Diavolaccio continua să înainteze, în tăcerea cea mai profundă, şi o
depuse pe Rita la picioarele căpitanului.
Atunci, toată lumea putu să vadă cauza palorii fetei şi a palorii
banditului: Rita avea un cuţit înfipt până în prăsele sub sânul stâng.
Toate privirile se îndreptară asupra lui Carlini: teaca era goală la
brâul lui.
— Aha, spuse şeful, pricep acum de ce Carlini a rămas în urmă.
Orice fire sălbatică poate să înţeleagă o faptă mare; deşi poate nici
unul dintre bandiţi n-ar fi făcut ce făcuse Carlini, toţi înţeleseră ce făcuse
el.
— Ei, spuse Carlini ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de cada-
vru cu mâna pe pistol, mai e cineva care îmi râvneşte femeia?
— Nu, spuse şeful, este a ta!
Atunci, Carlini o luă în braţe şi o scoase din cercul de lumină pe care
îl proiecta flacăra focului.
Cucumetto orândui ca de obicei santinelele, iar bandiţii se culcară,
înfăşuraţi în mantale, în jurul jarului.
La miezul nopţii, santinela dădu alarma şi într-o clipă şeful şi tovară-
şii săi săriră în picioare.
Tatăl Ritei venea chiar el să aducă răscumpărarea.
— Uite, îi spuse el lui Cucumetto, întinzând o pungă cu bani, uite trei
sute de pistoli. Dă-mi copila!
Dar fără să pună mâna pe bani, şeful îi făcu semn să-l urmeze. Bătrânul se supuse. Se depărtară amândoi sub copaci, printre crengile
străbătute de razele lunii. În sfârşit, Cucumelto se opri întinzând braţul şi
arătând bătrânului două făpturi ghemuite la tulpina unui copac:
— Cere-o pe fiica ta lui Carlini, spuse; îţi va da socoteală el. Şi se
înapoie la tovarăşii săi.
Bătrânul rămase nemişcat, cu ochii ficşi. Simţea că deasupra
capului său pluteşte o nenorocire necunoscută, imensă, nemaipomenită.
Făcu, în sfirşit, câţiva paşi spre grupul inform.
Auzind zgomotul pe care batrânul îl făcea înaintând spre el, Carlini
înălţă capul, iar formele ambelor făpturi începură să se arate mai
lămurite ochilor bătrânului.
O femeie stătea culcată pe pământ, cu capul pe genunchii unui băr-
bat aplecat deasupra ei. Ridicându-se, bărbatul a descoperit chipul
femeii pe care o ţinea strâns, la piept. Bătrânul îşi recunoscu fiica, iar
Carlini îl recunoscu pe bătrân.
— Te aşteptam, îi spuse banditul tatălui Ritei.
— Mişelule, strigă bătrânul, ce ai făcut?
Şi privea cu groază la Rita, palidă, nemişcată, însângerată, cu un cu-
ţit în piept.
O rază de lună cădea asupra ei luminând-o cu o licărire alburie.
— Cucumetto a violat-o pe fiica ta, spuse banditul, iar pentru că cu
o iubeam, am ucis-o; căci, după el, ea urma să servească de jucărie
întregii bande.
Bătrânul nu rosti un cuvânt, deveni doar palid ca un spectru.
— Acum, glăsui Carlini, dacă am greşit, răzbun-o.
Smulse cuţitul din pieptul fetei şi, ridicându-se, îl oferi cu o mână
bătrânului, în timp ce cu cealaltă îşi desfăcea veşmântul şi înfăţişa
pieptul gol.
— Ai făcut bine, îi spuse bătrânul cu glas înăbuşit. Îmbrăţişează-mă,
fiul meu.
Carlini se aruncă plângând în braţele părintelui iubitei. Erau primele
lacrimi pe care le vărsa omul acesta sângeros.
— Acum, îi spuse bătrânul lui Carlini, ajută-mă să-mi îngrop copila.
Carlini căută două unelte, iar tatăl şi iubitul începură să scobească
pămânlul la tulpina unul stejar ale cărui crengi stufoase vor acoperi mor-
mântul fetei.
După ce mormântul fu săpat, bătrânul o îmbrăţişă cel dintâi, pe
urmă o îmbrăţişă tânărul, luând-o unul de picioare, altul de spate, o
coborâră în groapă.
Îngenuncheară de o parte şi de alta şi spuseră rugăciunile pentru
morţi. Pe urmă zvârliră pământul peste cadavru, până când groapa se
acoperi.
— Îţi mulţumesc, fiul meu, spuse bătrânul. Acum lasă-mă singur.
— Dar... murmură acesta.
— Lasă-mă, îţi poruncesc.
Carlini se supuse. Se duse la tovarăşii săi, se înfăşură în manta şi
păru în curând că doarme tot aşa de profund ca şi ceilalţi.
Hotărâseră în ajun să schimbe tabăra. Cu un ceas înainte de ziuă,
Cucumetto îşi trezi oamenii şi dădu ordine de plecare. Dar Carlini nu vru să părăsească pădurea, fără a şti ce a devenit părintele Ritei.
Se îndreptă spre locul unde îl lăsase. Îl găsi pe bătrân spânzurat de
una din crengile stejarului care adumbrea mormântul fiicei sale. Făcu a-
tunci deasupra cadavrului unuia şi deasupra mormântului celeilalte, jură-
mântul că-i va răzbuna. Nu putu însă să-şi ţină jurământul, căci peste do-
uă zile, într-o întâlnire cu carabinierii romani fu ucis. Însă bandiţii se mi-
rară că stând cu faţa spre inamic, el primise un glonţ între umeri. Uimi-
rea încetă când un bandit atrase tovarăşilor săi atenţia că Cucumetto se
găsea la zece paşi în urma lui Carlini când acesta căzuse. În dimineaţa
plecării din pădurea de la Frosinone, el îl urmărise pe Carlini în întuneric,
îi auzise jurământul şi, prevăzător, i-o luase înainte.
Se mai povesteau în legătură cu teribilul şef de bandă alte zece
întâmplări nu mai puţin curioase decât aceasta.
Astfel, de la Fondi până la Perusa, toată lumea tremura la auzul
numelui de Cucumetto.
Întâmplările acestea fuseseră de multe ori subiect de conversaţii
între Luigi şi Tereza.
Fata tremura cumplit auzind povestirile; Vampa o liniştea însă cu un
zâmbet, izbindu-şi arma care slobozea aşa de bine glonţul; apoi, dacă ea
nu se liniştea, îi arătă la o sută de paşi un corb căţărat pe o creangă
uscată, îl lua la ochi, descărca puşca şi pasărea cădea izbită, la piciorul
copa-cului.
Vremea se scurgea. Între timp, tinerii hotărâseră că se vor căsători
când au să împlinească Vampa douăzeci de ani şi Tereza nouăsprezece.
Erau amândoi orfani şi nu trebuiau să ceară permisiunea decât stă-
pânului lor. O ceruseră şi o căpătaseră.
Într-o zi, pe când vorbeau despre proiectul lor, auziră două sau trei
focuri de puşcă; apoi, deodată, un om ieşi din pădurea lângă care tinerii
îşi ţineau de obicei turmele la păscut, şi alergă spre ci.
Când ajunse în apropierea lor, le spuse:
— Sunt urmărit, puteţi să mă ascundeţi?
Tinerii îşi dădură seama călugărul era un bandit; dar între ţăranul şi
banditul roman există o simpatic înnăscută, datorită căreia primul e tot-
deauna gata să vină în ajutorul celui de al doilea.
Fără să spună un cuvânt, Vampa alergă la piatra care astupa
intrarea peşterii lor. Dând la o parte piatra, făcu semn fugarului să se
refugieze în adăpostul necunoscut, puse piatra la loc şi se aşeză din nou
lângă Tereza.
Numaidecât, patru carabinieri călări apărură la marginea pădurii;
trei păreau în căutarea fugarului, al patrulea târa de gât un bandit
prizonier.
Cei trei carabinieri scotociră locul dintr-o ochire, îi zăriră pe tineri,
alergară la ei în galop şi-i cercetară.
Ei nu văzuseră nimic.
— Păcat, spuse brigadierul, căci cel pe care-l căutăm este şeful.
— Cucumetto? nu se putură opri să exclame într-un glas Luigi şi Te-
reza.
— Da, răspunse brigadierul. Şi deoarece pe capul lui e pus un preţ
de o mie de taleri romani, vi s-ar fi cuvenit vouă cinci sute dacă ne dădeaţi ajutor să-l prindem.
Tinerii schimbară o privire. Brigadierul nădăjdui o clipă. Cinci sute
de taleri romani înseamnă trei mii de franci, şi trei mii de franci sunt o
avere pentru doi bieţi orfani care vor să se căsătorească.
— Da, păcat, spuse Vampa, însă nu l-am văzut.
Carabinierii răscoliră ţinutul în fel şi chip, dar degeaba. Apoi rând pe
rând, dispărură.
Vampa se duse atunci să tragă bolovanul şi Cucumetto ieşi. El îi vă-
zuse prin crăpăturile porţii de granit pe tineri stând de vorbă cu carabini-
erii, bănuise subiectul conversaţiei lor, citise pe chipul lui Luigi şi al Tere-
zei hotărârea de a nu-l preda şi scoase din buzunar o pungă plină de aur,
oferindu-le-o.
Dar Vampa înălţă capul cu mândrie, ochii Terezei scânteiară, însă,
gândindu-se la bijuteriile scumpe şi la veşmintele frumoase pe care ar
putea să le cumpere cu punga plină de aur.
Cucumetto era un diavol foarte iscusit. El luase forma unui bandit,
în loc s-o ia pe aceea a unui şarpe. Îi surprinse privirea, recunoscu în
Tereza o vrednică fiică a Evei, şi reintră în pădure, întorcând de mai
multe ori capul, sub pretextul că îşi salută liberatorii.
Trecură mai multe zile fără să-l mai vadă pe Cucumetto, fără să mai
audă de el.