Contele de Monte Cristo(VOL. I)

IV - COMPLOT

Danglars urmări din ochi pe Edmond şi pe Mercédès până când dis-
părură înapoia unui unghi al fortului Saint-Nicolas, apoi, întorcând capul,
îl zări pe Fernand care recăzuse, palid şi înfiorat, pe scaun, în timp ce Ca-
derousse îngăima cuvintele unui cântec de chef.
— Dragă domnule, spuse Danglars, adresându-i-se lui Fernand,
căsătoria asta nu-mi face impresia că bucură pe toată lumea.
— Mă scoate din sărite, spuse Fernand.
— O iubeai va să zică pe Mercédès?
— O adoram.
— De mult?
— De când ne cunoaştem, am iubit-o întotdeauna.
— Şi stai aici, smulgându-ţi părul, în loc să cauţi leacul? Ce dracu,
nu credeam că se poartă aşa oamenii din neamul dumitale.
— Ce vrei să fac? întrebă Fernand.
— Eu ştiu? Parcă e treaba mea? Nu eu sunt îndrăgostit de domnişoa-
ra Mercédès, ci dumneata. Caută, spune Evanghelia, şi vei găsi.
— Găsisem.
— Ce?
— Vroiam să-l înjunghii pe om, dar femeia mi-a spus că, dacă i se în-
tâmplă o nenorocire logodnicului ei, îşi pune capăt zilelor.
— Eh, lucrurile astea se spun, dar nu se fac!
— Nu o cunoşti pe Mercédès, domnule: din moment ce a spus, aşa
va face.
— Nătărăule, murmură Danglars; ce-mi pasă mie că ea se omoară
sau nu; totul e ca Dantès să nu fie căpitan.
— Iar mai înainte ca Mercédès să moară, urmă Fernand cu nestrămu-
tată hotărâre, voi muri eu.
— Asta dragoste, nu glumă, spuse Caderousse cu vorba tot mai îm-
pleticită.
— Haide, spuse Danglars, îmi faci impresia unui băiat drăguţ, şi dracu' să mă ia, aş vrea să te scot din încurcătură; dar...
— Zii înainte, spuse Caderousse, haide.
— Dragul meu, reluă Danglars, tu eşti pe trei sferturi beat:
mântuieşte sticla şi-o să fii gata. Bea şi nu te amesteca în ce facem noi.
Pentru ceea ce facem, e nevoie de minte limpede.
— Eu, beat? spuse Caderousse. Haida, de! Aş putea să mai beau
încă patru sticle de-astea de ale tale, care nu sunt mai mari decât
sticlele de apă de Colonie. Tată Pamphile, adu vin.
În sprijinul spuselor sale, Caderousse bătu cu paharul în masă.
— Ce spuneai, domnule? reluă Fernand, aşteptând cu încordare ur-
marea frazei întrerupte.
— Ce spuneam? Nu-mi mai aduc aminte. Beţivul de Caderousse m-a
făcut să-mi pierd şirul gândurilor.
— Beţiv? treaba mea; cu atât mai rău pentru cei care se tem de vin.
Înseamnă că ei au vreun gând rău şi li-i teamă că vinul o să-i trădeze.
Caderousse începu să cânte ultimele două versuri ale unui cântec
foarte la modă pe vremea aceea:
Toţi oamenii răi sunt băutori de apă.
Dovedeşte asta potopul.
— Spuneai, domnule, reluă Fernand, că ai vrea să mă scoţi din
încurcătură. Adăugai însă...
— Da, dar adăugam că, pentru a te scoate din încurcătură, este de
ajuns ca Dantès să nu se însoare cu fata pe care o iubeşti, şi cred că
nunta poate foarte bine să nu mai aibă loc fără ca Dantès să moară.
— Numai moartea îi va despărţi, spuse Fernand.
— Judeci ca o scoică, prietene, glăsui Caderousse. Uite, Danglars,
care e un pişicher, un viclean, un grec, îţi va dovedi că te înşeli.
Dovedeşte-i, Danglars. Am garantat pentru tine. Spune-i că nu e nevoie
ca Dantès să moară; de altminteri, ar fi păcat să moară. E un băiat bun şi
ţin la el. În sănătatea ta, Dantès!
Fernand se ridică mânios.
— Lasă-l să spună, glăsui Danglars, ţinându-l pe tânăr; de
altminteri, oricât de beat ar fi, nu greşeşte prea mult. Absenţa desparte
tot aşa de bine ca moartea. Închipuie-ţi că între Edmond şi Mercédès s-ar
afla zidurile unei închisori; ele îi vor despărţi tot atât de mult ca şi cum
între ei s-ar afla lespedea unui mormânt.
— Da, dar din închisoare poţi ieşi, spuse Caderousse, care ţinea
să-şi spună părerea, deşi avea mintea înceţoşată. Iar când ai ieşit din
închisoare şi te cheamă Edmond Dantès, te răzbuni.
— Ce-are a face? murmură Fernand.
— Şi, în definitiv, de ce l-ar întemniţa pe Dantès? reluă Caderousse.
N-a furat, n-a asasinat.
— Taci, glăsui Danglars.
— Nu vreau să tac, spuse Caderousse. Vreau să mi se spună de ce
să fie întemniţat Dantès. Mie mi-e drag Dantès. În sănătatea ta, Dantès!
Şi dădu pe gât încă un pahar cu vin.
Danglars urmări în ochii stinşi ai croitorului progresele beţiei şi, întorcându-se spre Fernand, îi zise:
— Înţelegi, aşadar, glăsui el, că nu este nevoie să-l ucizi.
— Nu, desigur, dacă, precum spuneai dumneata adineauri, am
putea face ca Dantès să fie arestat. Dar ce mijloc vei folosi?
— Căutând cu luare aminte, am putea să găsim unul, spuse Dan-
glars. Dar, continuă el, pentru ce dracu' mă amestec eu? Ce-mi pasă
mie?
— Nu ştiu dacă îţi pasă, spuse Fernand, prinzându-l de braţ; ceea ce
ştiu însă, e că ai un motiv special de ură contra lui Dantès: cine urăşte nu
se înşeală asupra simţămintelor altora.
— Eu, motive de ură în contra lui Dantès? Pe cinstea mea, nici unul.
Te-am văzut nenorocit şi m-a interesat nenorocirea dumitale, atâta tot.
Dacă crezi că fac asta pentru mine, atunci adio, scumpe prietene; ieşi
din încurcătură cum te pricepi.
Danglars se prefăcu că se ridică.
— Nu, spuse Fernand, reţinându-l, rămâi. La urma urmei puţin îmi
pasă dacă îi porţi pică lui Dantès sau nu. Eu îi port, recunosc cu tărie.
Găseşte mijlocul şi-l execut, numai să nu fie vorba de moarte de om, căci
Mercédès a spus că se omoară dacă ar fi omorât Dantès.
Caderousse, care îşi lăsase capul pe masă, ridică fruntea, uitându-se
la Fernand şi la Danglars cu ochi îngreuiaţi, buimaci:
— Să-l omoare pe Dantès? glăsui el. Cine spune să-l omoare pe Dan-
tès? Eu nu vreau să-l omoare. E prietenul meu. S-a oferit azi dimineaţă
să-şi împartă banii cu mine, aşa cum şi eu i-am împărţit cu el; nu vreau
să-l omoare pe Dantès.
— Dar cine-ţi spuse că-l omoară, nătărăule? reluă Danglars. E vorba
doar de o glumă. Bea în sănătatea lui, adăugă el umplând paharul lui Ca-
derousse, şi lasă-ne în pace.
— Da, da, în sănătatea lui Dantès, spuse Caderousse, deşertând pa-
harul. În sănătatea lui. În sănătatea lui...
— Şi mijlocul? spuse Fernand.
— Cum, încă nu l-ai găsit?
— Nu, dumneata ţi-ai asumat sarcina asta.
— Adevărat, reluă Danglars, francezii au asupra spaniolilor
superioritatea că spaniolii rumegă şi francezii inventează.
— Atunci inventează, spuse Fernand cu nerăbdare.
— Chelner, glăsui Danglars, o pană, cerneală şi hârtie!
— O pană, cerneală şi hârtie, murmură Fernand.
— Da, eu sunt agent contabil: pana, cerneala şi hârtia sunt instru-
mentele mele; iar fără instrumente, nu ştiu să fac nimic.
— O pană, cerneală şi hârtie, strigă la rândul său Fernand.
— Aveţi aici pe masă ceea ce doriţi, spuse chelnerul, arătând
obiectele cerute.
— Atunci dă-ni-le.
Chelnerul luă hârtia, cerneala şi pana, depunându-le pe masa de
sub umbrar.
— Când te gândeşti, spuse Caderousse, lăsându-şi mâna pe hârtie,
că poţi, cu astea, să ucizi un om mai sigur decât dacă l-ai aştepta în
întunericul unei păduri pentru a-l asasina. Mie mi-a fost totdeauna maimult frică de o pană, de o sticlă cu cerneală şi de o foaie de hârtie, decât
de o spadă sau de un pistol.
— Afurisitul nu este încă aşa de beat cum pare, spuse Danglars. Fer-
nand, toarnă-i de băut.
Fernand umplu paharul lui Caderousse, iar acesta, un veritabil bău-
tor, luă mâna de pe hârtie şi o duse la pahar.
Catalanul urmări mişcarea până când, aproape învins de noul atac,
Caderousse lăsă paharul, sau, mai bine zis, îi dădu drumul pe masă.
— Ei, reluă catalanul, văzând că ultimul rest al minţii lui Caderousse
începea să dispară sub efectul paharului cu vin.
— Aşadar, îţi spuneam, reluă Danglars, că dacă, după o călătorie ca
aceasta făcută de Dantès, şi în care el a ajuns la Neapole şi pe insula
Elba, cineva l-ar denunţa procurorului ca agent bonapartist...
— Îl voi denunţa eu, spuse flăcăul cu însufleţire.
— Bine, dar în acest caz eşti pus să iscăleşti declaraţia, eşti confrun-
tat cu cel pe care l-ai denunţat: eu îţi ofer mijloace să-ţi susţii acuzaţia;
dar Dantès nu poate să rămână la nesfârşit în închisoare; într-o zi sau
alta el va ieşi, iar atunci va fi vai de cel care l-a băgat.
— Eu nu cer decât un lucru, spuse Fernand: să vină şi să-mi caute
pricină.
— Da, şi Mercédès? Mercédès, care te urăşte dacă ai cuteza să zgârii
epiderma adoratului ei Edmond?
— Într-adevăr, spuse Fernand.
— Nu, nu, reluă Danglars, dacă te hotărăşti la asta, ar fi bine să iei,
aşa cum iau eu, pana, s-o moi în cerneală şi să scrii cu stânga, pentru ca
scrisul să nu fie recunoscut, un mic denunţ conceput astfel:
Şi, întărindu-şi cuvintele cu fapta, Danglars scrise cu stânga, cu un
scris răsturnat, fără nici o asemănare cu scrierea sa obişnuită,
următoarele rânduri pe care le dădu lui Fernand şi pe care Fernand le citi
încet:
"Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al
religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit
azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi la
Porto- Ferrajo, i- au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru
uzurpator, şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist
din Paris.
Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va
găsi sau la el, sau la părintele său, sau în cabina sa de pe bordul
«Faraonului»"..
— Aşa, continuă Danglars. În felul acesta răzbunarea dumitale va fi
deplină, căci în nici un chip ea nu va putea să se întoarcă asupră-ţi, iar
lucrurile vor merge de la sine. Nu-ţi rămâne decât să îndoi scrisoarea
cum fac eu şi să scrii pe ea: "Domnului procuror regal".
Şi Danglars scrise adresa, parcă în joacă.
— Da, totul e gata, exclamă Caderousse care, cu ultima sforţare a
minţii, urmărise lectura şi înţelegea instinctiv nenorocirile ce ar decurge
dintr-un atare denunţ; da, totul e gata: atât numai că va fi o infamie.Şi întinse braţul să apuce scrisoarea.
— Nu, ceea ce spun şi fac este o glumă, glăsui Danglars,
îndepărtând scrisoarea; iar primul căruia i-ar părea rău să i se întâmple
ceva rău lui Dantès, bunului Dantès, aş fi eu. De aceea, uite...
Luă scrisoarea, o mototoli şi o aruncă într-un colţ al umbrarului.
— Aşa da, spuse Caderousse. Dantès mi-e prieten şi nu vreau să i se
facă rău.
— Ei, cine dracu' se gândeşte să-i facă rău? Nici eu, nici Fernand,
spuse Danglars, ridicându-se şi privindu-l pe tânărul care rămăsese pe
scaun, dar a cărui privire piezişă aţintea hârtia denunţătoare, zvârlită în-
tr-un colţ.
— În cazul acesta să ni se dea vin, rosti Caderousse. Vreau să beau
în sănătatea lui Edmond şi a frumoasei Mercédès.
— Ai băut prea mult până acum, beţivule, spuse Danglars, iar dacă
continui, o să fii nevoit să le culci aici, căci n-o să te mai poţi ţine pe pi-
cioare.
— Eu, spuse Caderousse, ridicându-se cu înfumurarea omului beat;
eu să nu mă pot ţine pe picioare? Fac prinsoare că mă urc în clopotniţa
de la Accoules, ba chiar fără să mă clatin.
— Bine, spuse Danglars, fac prinsoare, dar pentru mâine. Astăzi e
vremea să ne întoarcem. Dă-mi braţul şi să plecăm.
— Plecăm, spuse Caderousse, dar n-am nevoie de braţul tău. Vii,
Fernand? Vii cu noi la Marsilia?
— Nu, spuse Fernand, eu mă întorc la Catalani.
— Faci rău, vino cu noi la Marsilia.
— N-am nevoie de Marsilia şi nu vreau să mă duc.
— Cum ai spus? Nu vrei? Ei bine, te priveşte. Libertate pentru toată
lumea! Vino, Danglars, şi să-l lăsăm pe domnul să se întoarcă la
Catalani, dacă aşa pofteşte.
Danglars profită de acel moment de bunăvoinţă din partea lui Cade-
rousse, pentru a-l îndrepta spre Marsilia; dar, pentru a-i deschide un
drum mai scurt şi mai uşor lui Fernand, în loc să se înapoieze pe cheiul
Rive-Neuve, se înapoie prin poarta Saint-Victor. Caderousse îl urmă, bălă-
bănindu-se la braţul lui.
După vreo douăzeci de paşi, Danglars întoarse capul şi-l văzu pe
Fernand aruncându-se asupra hârtiei pe care o băgă în buzunar, apoi,
năpustindu-se de sub umbrar, tânărul o apucă spre Pillon.
— Ei, ce face? spuse Caderousse. Ne-a minţit: a zis că se duce la Ca-
talani şi merge la oraş. Hei, Fernand, te înşeli, băiete.
— Tu eşti cel care vede tulbure, spuse Danglars; el merge drept pe
drumul Vieilles-Infirmeries.
— Într-adevăr, spuse Caderousse, aş fi jurat că o ia la dreapta. Hotă-
rât lucru, vinul e un amăgitor.
— Haide-haide, murmură Danglars, cred că acum lucrul este bine
pornit şi că nu mai trebuie decât să fie lăsat să meargă singur.