Contele de Monte Cristo(VOL. I)

VIII - CASTELUL IF

Străbătând anticamera, comisarul făcu un semn spre doi jandarmi,
care se aşezară unul în dreapta, altul în stânga lui Dantès. Fu deschisă o
uşă care comunica din apartamentul procurorului cu palatul de justiţie şi
merseră câtva timp pe unul din acele coridoare sumbre şi mari care îi
înfioară pe cei ce trec, chiar dacă n-au nici un motiv de înfiorare.
După cum apartamentul lui Villefort comunica cu palatul de justiţie,
palatul de justiţie comunica cu închisoarea, monument posomorât, lipit
de palat, şi pe care îl priveşte curios prin toate deschizăturile-i căscate
clopotniţa mănăstirii Accoules, ce se înalţă în faţa ei.
După multe ocolişuri prin coridorul prin care mergea, Dantès văzu
deschizându-se o uşă cu un ghişeu de fier. Comisarul dădu cu un ciocan
trei lovituri, care răsunară pentru Dantès ca şi cum ar fi lovit în inima sa,
uşa se deschise şi cei doi jandarmi îl împinseră uşor pe prizonierul care
şovăia încă. Dantès trecu pragul temut şi uşa se închise în urma lui cu
zgomot. Respira alt aer, un aer infectat şi greoi: se afla în închisoare.
Fu condus într-o cameră destul de curată, dar zăbrelită şi ferecată.
De aceea înfăţişarea locuinţei sale nu-l sperie prea mult. De altminteri
cuvintele substitutului de procuror, rostite cu un glas care i se păruse lui
Dantès plin de interes, îi răsunau încă în ureche ca o dulce promisiune de
speranţă.
Erau orele patru când Dantès fusese condus în camera sa. Era, pre-
cum am spus, în ziua de întâi martie; prizonierul se pomeni, deci, învăluit
curând de noapte.
Atunci simţul auzului spori la el o dată cu simţul văzului care se stin-
sese. La cel mai mic zgomot care pătrundea până la dânsul se scula
repede şi făcea un pas spre uşă, încredinţat că veneau să-l pună în
libertate; dar curând, zgomotul se stingea într-altă direcţie şi Dantès
recădea pe scăunelul lui.
În sfârşit, pe la ceasurile zece seara, în momentul când Dantès înce-
pea să piardă speranţa, se auzi un nou zgomot care i se păru, de data a-
ceasta, că se îndreaptă spre camera sa. Într-adevăr, răsunară paşi pe
coridor şi se opriră în faţa uşii. O cheie se răsuci în broască, zăvoarele
scrâşniră şi bariera imensă de stejar se deschise, arătând deodată, în
camera mohorâtă, lumina orbitoare a două torţe.
În lumina torţelor Dantès văzu sclipind săbiile şi puştile a patru jan-
darmi.
Înaintase doi paşi, dar rămase neclintit în loc văzând sporul de forţe.
— Mă căutaţi pe mine? întrebă Dantès.
— Da, răspunse unul dintre jandarmi.
— Din partea domnului substitut de procuror?
— De bună seamă.
— Bine, spuse Dantès, sunt gata să vă urmez.
Convingerea că era căutat din partea domnului de Villefort alunga
orice temere nefericitului tânăr. El înaintă deci, cu mintea calmă, cu mer-
sul liber, aşezându-se singur în mijlocul escortei.
O trăsură aştepta în stradă, vizitiul stătea pe capră, un gardian
stătea lângă vizitiu.
— Pentru mine e trăsura asta? întrebă Dantès.
— Pentru dumneata, răspunse un jandarm. Urcă!
Dantès vru să facă oarecari obiecţii, dar portiţa trăsurii se deschise
şi se simţi împins. Nu avea nici posibilitatea, nici măcar intenţia de a se
împotrivi, astfel că se văzu aşezat într-o clipă în fundul trăsurii, între doi
jandarmi; ceilalţi doi se aşezară pe bancheta din faţă, şi greoiul vehicul
porni cu un zgomot sinistru.
Prizonierul îşi aruncă ochii spre deschizături: erau zăbrelite. Schim-
base doar închisoarea. Atât numai că aceasta mergea şi-l transporta în
goană spre o ţintă necunoscută. Prin gratiile strânse, încât abia putea să
treacă mâna prin ele, Dantès recunoscu totuşi că mergeau pe strada
Caisserie şi că, prin strada Saint-Laurent şi strada Taramis, se cobora
spre chei.
Văzu în curând, printre gratiile sale şi printre gratiile monumentului
în apropierea căruia se afla, strălucind luminile de la Consigne.
Trăsura se opri, gardianul coborî, se apropie de corpul de gardă.
Vreo doisprezece soldaţi ieşiră şi se aşezară la rând; Dantès vedea
puştile lor sclipind în bătaia felinarelor de pe chei.
"Pentru mine se desfăşoară oare o astfel de forţă militară?" îşi spuse
el.
Gardianul, deschizând portiţa care se închidea cu cheia, răspunse
acestei întrebări, deşi nu rosti un cuvânt: Dantès văzu, printre cele două
şiruri de soldaţi, un drum croit pentru el, de la trăsură până în port.
Jandarmii de pe bancheta din faţă coborâră cei dintâi, apoi îl coborâ-
ră pe el, pe urmă cei din dreapta şi din stânga lui îl urmară. Merseră spre
o barcă pe care un marinar al vămii o ţinea lângă chei de un lanţ.
Soldaţii îl priviră pe Dantès cu un aer de curiozitate năucă. Într-o clipă el
fu aşezat la pupa vasului, tot între cei patru jandarmi, pe când gardianul
stătea la prora. O zgâlţâitură violentă depărtă barca de bord şi patru
lopătari vâsliră zdravăn spre Pilon. Când, din barcă, fu scos un strigăt,
lanţul care închide portul se coborî şi Dantès văzu că se afla în aşa zisul
Frioul, adică dincolo de rada portului.
Prima pornire a prizonierului, găsindu-se în aer liber, fusese aceea
de bucurie. Acrul este aproape libertatea. Respiră deci în adâncul
pieptului adierea vie, care aduce pe aripile ei toate aromele necunoscute
ale nopţii şi ale mării. Curând, totuşi, scoase un oftat. Trecea pe
dinaintea Réservei, unde fusese aşa de fericit dimineaţa, în ceasul de
dinaintea arestării şi, prin deschizătura celor două ferestre, zgomotul
voios al unui bal răzbea până la el.
Dantès îşi împreună mâinile, îşi înălţă ochii la cer, şi se rugă.
Barca îşi continua drumul, trecuse de Cap de Mort, se afla în faţa golfului Pharo, ocolea bateria. Manevra nu putea fi înţeleasă de Dantès.
— Dar unde mă duceţi? întrebă el pe un jandarm.
— Ai să afli curând.
— Dar...
— Nu avem voie să-ţi dăm nici o explicaţie.
Dantès, care era pe jumătate soldat, considera absurd să pună
întrebări unor subordonaţi cărora le era interzis să răspundă, aşa că
tăcu.
Atunci, cele mai ciudate gânduri îi trecură prin minte: deoarece nu
putea să facă un drum lung cu o astfel de barcă, deoarece nici un vas nu
era ancorat în direcţia spre care mergeau, îşi închipui că va fi depus în-
tr-un loc depărtat de coastă, spunându-i-se că e liber. Nu era legat, nu se
făcuse nici o încercare pentru a-i pune cătuşe, ceea ce i se părea un
semn bun. De altminteri, nu-i spusese substitutul, aşa de bun cu el că,
dacă nu rosteşte numele fatal de Noirtier, nu are a se teme de nimic? Nu
distrusese Villefort, în prezenţa lui, scrisoarea periculoasă, singura
dovadă ce existase în contra sa?
Aştepta deci, mut şi îngândurat, încercând să străpungă cu ochii
marinarului deprins cu întunericul şi cu spaţiul în bezna nopţii.
Lăsaseră la dreapta insula Ratonneau, unde lumina un far, şi, mer-
gând pe lângă coastă, ajunseseră în dreptul golfului Catalanilor. Acolo
privirile prizonierului îşi înteţiră energia: acolo se afla Mercédès, şi lui i se
părea în fiecare clipă că vede schiţându-se pe ţărmul mohorât forma
nelămurită a unei femei.
Cum de nu-i spunea fetei un presentiment că iubitul ei trecea la trei
sute de paşi de ea?
O singură lumină strălucea la Catalani. După poziţia luminii, Dantès
îşi dădu seama că ea lumina camera logodnicei sale. Singură Mercédès
veghea în toată colonia. Scoţând un strigăt puternic, tânărul putea să fie
auzit de logodnică.
Îl reţinu o ruşine nemotivată. Ce vor spune oamenii care îl priveau,
auzindu-l că strigă ca un smintit? Rămase deci tăcut, cu ochii aţintiţi asu-
pra luminii.
În vremea asta barca îşi continua drumul. Prizonierul nu se gândea
însă la barcă, el se gândea la Mercédès.
O ridicătură de teren acoperi lumina. Dantès se întoarse şi observă
că barca pornea în larg. În timp ce privea cufundat în gânduri, vâslele
fuseseră înlocuite cu pânze şi barca înainta acum împinsă de vânt.
Cu tot dezgustul pe care Dantès il încerca de a-i pune jandarmului
alte întrebări, se apropie de el, luându-i mâna:
— Camarade, îi spuse, pe conştiinţa şi pe rangul dumitale de soldat,
te implor să ai milă de mine şi să-mi răspunzi. Eu sunt căpitanul Dantès,
francez bun şi loial, măcar că acuzat de nu ştiu ce trădare. Unde mă
duci? Spune-mi şi, pe cuvântul meu de marinar, mă voi supune datoriei
şi mă voi resemna soartei."
Jandarmul îşi scărpină urechea, privi spre camaradul său. Acesta fă-
cu o mişcare, care vroia să spună parcă: "Cred că în locul unde ne aflăm
nu mai e nici o piedică", şi jandarmul se întoarse spre Dantès:
— Dumneata eşti marsiliez şi marinar, şi mă întrebi încotro mergem?
— Da, căci, pe onoarea mea, nu ştiu.
— Nu bănuieşti?
— Deloc.
— Nu este cu putinţă.
— Îţi jur pe ce am mai sfânt în lume. Răspunde-mi, te implor.
— Dar consemnul?
— Consemnul nu te opreşte să-mi comunici ceea ce voi afla peste
zece minute, peste o jumătate de ceas, poate peste un ceas. Atât numai
că, până atunci, îmi cruţi veacuri de nesiguranţă. Te întreb, ca şi cum ai fi
prietenul meu. Uite, nu vreau nici să mă revolt, nici să fug; de altfel, nu
pot. Încotro mergem?
— Dacă ai avea ochii legaţi sau dacă n-ai fi ieşit niciodată din portul
Marsiliei, ar trebui totuşi să ghiceşti unde mergi.
— Nu ghicesc.
— Priveşte atunci în jurul dumitale.
Dantès se ridică, îşi aţinti ochii spre punctul unde părea că se în-
dreaptă barca şi, la o sută de stânjeni în faţa lui, văzu înălţându-se
stânca neagră şi dreaptă pe care, ca un adaos de silex, se afla castelul
mohorât If.
Forma ciudată, închisoarea în jurul căreia domnea o aşa de profundă
groază, fortăreaţa care de trei sute de ani alimenta Marsilia cu tradiţiile
ei lugubre, arătându-se deodată lui Dantès care nu se gândea la ea,
produse asupra lui efectul pe care înfăţişarea eşafodului îl face asupra
condamnatului la moarte.
— Doamne, Castelul If! exclamă el. Ce-o să facem acolo?
Jandarmul zâmbi.
— Nu mă duceţi cumva ca să mă întemniţaţi? continuă Dantès. Cas-
telul If e o închisoare de stat, destinată numai marilor vinovaţi politici. Eu
nu am săvârşit nici o crimă. Sunt la Castelul If judecători de instrucţie
sau alt fel de magistraţi?
— Îmi închipui că acolo nu sunt, spuse jandarmul, decât un guverna-
tor, temnicerii, o garnizoană şi ziduri bune. Haide, haide, prietene, nu
mai face atâta pe miratul, că mă faci să cred că răsplăteşti bunăvoinţa
mea bătându-ţi joc de mine.
Dantès strânse mâna jandarmului, gata să i-o rupă.
ze?
— De bună seamă, spuse jandarmul. În orice caz, camarade, e de
prisos să mă strângi aşa de tare.
— Fără altă informaţie, fără altă formalitate? întrebă tânărul.
— Formalităţile sunt îndeplinite, informaţia ţi-a fost dată.
— Aşadar, cu toată făgăduiala domnului de Villefort?
— Nu ştiu dacă domnul de Villefort ţi-a făgăduit ceva, spuse jandar-
mul, dar ceea ce ştiu este că mergem la Castelul If. Hei, dar ce faci?
Camarazi, ajutor!
Cu o mişcare ca fulgerul, care, totuşi fusese prevăzută de ochiul
iscusit al jandarmului, Dantès vrusese să se arunce în mare; dar patru
mâini viguroase îl reţinură în momentul când picioarele lui părăseau puntea bărcii.
Căzu la fund, urlând de ciudă.
— Bravo! exclamă jandarmul, punând un genunchi pe pieptul lui,
bravo! Aşa îţi ţii cuvântul de marinar? Să se mai încreadă cineva în
oamenii mieroşi! Ei bine, dragă prietene, fă acum o mişcare, una singură
şi îţi trântesc un glonţ în cap. M-am abătut de la primul consemn, dar te
asigur că n-am să mă abat de la al doilea.
Şi-şi coborî într-adevăr carabina spre Dantès, care simţi vârful ţevii
la tâmplă.
Se gândi o clipă să facă mişcarea interzisă şi să sfârşească astfel în
chip violent cu nenorocirea neaşteptată ce se abătuse asupra lui,
prinzându-l în ghearele ei de vultur. Dar tocmai pentru că nenorocirea
era neaşteptată, Dantès se gândi că ea nu putea să dureze.
Îi reveniră, pe urmă, în minte, făgăduielile domnului de Villefort; pe
urmă, — de ce să n-o spunem — moartea în fundul unei bărci, venită din
mâna unui jandarm, i se păru urâtă.
Recăzu deci pe fundul bărcii, scoţând un urlet de turbare şi frămân-
tându-şi mâinile cu furie. Aproape în aceeaşi clipă o izbitură violentă zgu-
dui barca. Un vâslaş sări pe stânca pe care prova micii bărci o atinsese, o
frânghie se desfăşură în jurul unui scripete care scârţâi, şi Dantès
înţelese ca ajunseseră şi că barca era legată.
Într-adevăr, paznicii care-l ţineau şi de braţe şi de gulerul hainei, îl
siliră să se ridice, îl împinseră să coboare pe ţărm, şi-l târâră spre
treptele care urcau la poarta citadelei, în timp ce gardianul, înarmat cu o
flintă cu baionetă, mergea în urma lui.
Dantès nu făcu, de altminteri, nici o împotrivire zadarnică.
Încetineala lui se datora mai mult inerţiei decât împotrivirii; era amorţit
şi se clătina ca un om beat. Văzu din nou soldaţi care se înşirau pe panta
dreaptă, simţi scări care îl sileau să ridice picioarele, observă că trecea
printr-o poartă şi că poarta se închidea în urma lui, dar toate acestea,
maşinal, ca printr-o ceaţă, fără să distingă nimic limpede. Nu mai vedea
nici marea, — imensa durere a prizonierilor care privesc spaţiul cu
sentimentul cumplit al neputinţei.
Se făcu un popas de un moment, în răstimpul căruia încercă să-şi a-
dune gândurile. Privi în juru-i; se găsea într-o curte pătrată, formată din
patru ziduri înalte. Se auzea pasul încet şi regulat al sentinelelor şi, ori
de câte ori ele treceau pe dinaintea a două sau trei fascicole de lumină,
proiectate pe ziduri de lucirea a două sau trei lumini care sclipeau
înlăuntrul castelului, se vedea scânteind ţeava puştilor lor.
Aşteptară cam zece minute. Fiind siguri că Dantès nu mai putea să
fugă, jandarmii îi dăduseră drumul. Părea că aşteaptă ordine. Şi ordinele
sosiră.
— Unde e deţinutul? întrebă o voce.
— Iată-l, răspunseră jandarmii.
— Să mă urmeze, să-l duc unde îi e locul.
— Haide, spuseră jandarmii, împingându-l pe Dantès.
Deţinutul îl urmă pe conducătorul său, care-l duse într-adevăr într-o
sală aproape subterană, ai cărei pereţi goi şi umeziţi păreau îmbibaţi de
lacrimi. Un fel de lampion, pus pe un scăunel, a cărui feştilă plutea într-o grăsime infectă, ilumina pereţii lucioşi ai groaznicei încăperi, arătându-l
lui Dantès pe conducătorul său, un temnicer subaltern, prost îmbrăcat şi
cu mutra suspectă.
— Iată camera dumitale pentru noaptea asta, glăsui el. E târziu şi
domnul guvernator s-a culcat. Mâine, când o să se trezească şi-o să ia
cunoştinţă de ordinele care te privesc, poate c-o să-ţi schimbe domiciliul.
Până atunci, iată pâine, apa e în ulcior, paie colo în colţ; e tot ce un
deţinut poate să-şi dorească. Bună seara.
Şi mai înainte ca Dantès să se fi gândit să deschidă gura pentru a-i
răspunde, mai înainte de a fi băgat de seamă unde punea temnicerul
pâinea, mai înainte de a-şi fi dat seama de locul unde zăcea ulciorul, mai
înainte de a-şi fi îndreptat ochii spre colţul unde îl aşteptau paiele
destinate să-i servească de pat, temnicerul luase lampionul şi, închizând
uşa, răpise deţinutului lumina alburie care îi arătase, ca la lumina unei
fulger, pereţii umeziţi ai închisorii.
Se pomeni atunci singur, în beznă şi în tăcere, mut şi posac, ca
bolţile al căror frig glacial îl simţea coborând pe fruntea încinsă.
Când primele raze ale zilei aduseră puţină lumină în vizuină, temni-
cerul reveni cu ordinul de a-l lăsa pe prizonier acolo unde se găsea.
Dantès nu-şi schimbase locul. O mână de fier îl ţintuise parcă în chiar
punctul unde se oprise în ajun. Atât numai că ochii săi adânci se
ascundeau sub valul umed al lacrimilor. Stătea neclintit şi privea în
pământ.
Petrecuse astfel toată noaptea, în picioare, fără să doarmă o singură
clipă.
Temnicerul se apropie de el, se învârti în juru-i, însă Dantès nu păru
că-l vede.
Îl bătu pe umăr; Dantès tresări şi clătină din cap.
— N-ai dormit? îl întrebă temnicerul.
— Nu ştiu, răspunse Dantès.
Temnicerul îl privi cu mirare.
— Nu ţi-e foame? continuă el.
— Nu ştiu, răspunse iarăşi Dantès.
— Vrei ceva?
— Aş vrea să-l văd pe guvernator.
Temnicerul înălţă din umeri şi ieşi.
Dantès îl urmări din ochi, întinse mâinile spre uşa întredeschisă, dar
uşa se închise.
Pieptul i se sfâşie parcă într-un lung suspin. Lacrimile care-i năpă-
deau pieptul ţâşniră ca două pâraie. Căzu în genunchi, începând să se
roage îndelung, evocând în minte întreaga-i viaţă de altădată şi întrebân-
du-se ce crimă săvârşise în viaţa aceasta încă atât de tânără să merite o
pedeapsă atât de crudă.
Ziua trecu astfel. Abia dacă înghiţi câţiva dumicaţi de pâine şi sorbi
câteva picături de apă. Uneori rămânea jos, cufundat în gânduri, alteori
se învârtea de jur-împrejurul celulei, ca un animal sălbatic închis într-o
cuşcă de fier. În special un gând îl scotea din sărite: că, în timpul cât
fusese adus aici, neştiind unde era dus, rămăsese aşa de calm şi de
graţie iscusinţei sale de a înota, deprinderii, care făcea din el unul dintre
cei mai isteţi cufundători din Marsilia, ar fi putut să dispară sub apă, să
scape de paznici, să ajungă în Italia sau în Spania şi de acolo să-i scrie
logodnicei să vină la el. Existenţa nu îl neliniştea, indiferent de ţinut:
pretutindeni marinarii de ispravă sunt rari. Vorbea italiana ca un toscan,
spaniola ca un copil al Vechii Castilii, ar fi trăit liber, fericit, cu Mercédès
şi cu tatăl său, căci tatăl său ar fi venit după el, în timp ce acum era
prizonier închis în Castelul If, în închisoarea din care nu se putea ieşi,
neştiind ce se va întâmpla cu părintele sau, cu Mercédès, şi toate astea,
pentru că crezuse în cuvântul lui Villefort. Îi venea să înnebunească. De
aceea Dantès se zvârcolea furios pe paiele proaspete, care îi fuseseră
aduse de temnicer.
A doua zi, la aceeaşi oră, temnicerul reintră.
— Ei, îl întrebă acesta. Eşti mai cuminte astăzi decât ieri?
Dantès nu răspunse.
— Haida, de, îi spuse acesta, puţin curaj. Doreşti ceva care să-mi
stea în putinţă? Hai, spune!
— Doresc să vorbesc cu guvernatorul.
— Eh, exclamă temnicerul cu enervare, ţi-am mai spus că asta e cu
neputinţă.
— De ce-i cu neputinţă?
— Pentru că, prin regulamentul închisorii, un prizonier n-are dreptul
să ceară aşa ceva.
— Dar ce-i permis aici? întrebă Dantès.
— O hrană mai bună cu plată, plimbarea şi câteodată cărţi.
— N-am nevoie de cărţi, n-am nici un chef să mă plimb, şi găsesc că
hrana este bună. Astfel că nu vreau decât un lucru: să-l văd pe guverna-
tor.
— Dacă îmi baţi capul repetând mereu acelaşi lucru, glăsui temnice-
rul, nu-ţi mai aduc mâncare.
— Ei, şi? spuse Dantès. Dacă nu-mi mai aduci de mâncare, am să
mor de foame, atâta tot.
Accentul cu care Dantès rosti cuvintele acestea dovedi temnicerului
că prizonierul său ar fi fericit să moară. De aceea, întrucât orice prizonier
înseamnă un câştig de aproximativ 50 de centime pe zi pentru
temnicerul său, acesta cugetă la deficitul care ar rezulta pentru el prin
moartea arestatului, astfel că reluă cu ton mai blând:
— Ascultă, ceea ce doreşti dumneata este cu neputinţă. Nu mai
cere, căci nu s-a mai pomenit ca, la cererea deţinutului, guvernatorul să
vină în camera acestuia. Fii cuminte, ţi se va îngădui plimbarea şi s-ar
putea ca, într-o zi, în timp ce ai să te plimbi, guvernatorul să treacă. Te
vei adresa atunci lui, dacă o să vrea să-ţi răspundă, îl priveşte.
— Dar, întrebă Dantès, cât am să aştept până ce întâmplarea se va
produce?
— Eh, glăsui temnicerul, o lună, trei luni, şase luni, poate un an.
— E prea mult, exclamă Dantès; vreau să-l văd numaidecât.
— Nu te lăsa obsedat de o singură dorinţă pe care e imposibil să o
îndeplineşti, glăsui temnicerul; altminteri, până în cincisprezece zile, ai
să înnebuneşti.
— Crezi? îl întrebă Dantès.
— Da, vei fi nebun. Aşa începe totdeauna nebunia. Avem un
exemplu aici: oferind întruna guvernatorului un milion ca să-l pună în
libertate, creierul abatelui care locuia în odaia aceasta înaintea dumitale
s-a scrântit.
— Şi de când a părăsit odaia asta?
— De doi ani.
— L-au pus în libertate?
— Nu, l-au băgat la carceră.
— Ascultă, spuse Dantès, eu nu sunt abate şi nu sunt nebun. Poate
că am să devin dar, din nefericire, în ceasul de faţă am încă judecata în-
treagă: îţi fac altă propunere.
— Care?
— N-am să-ţi promit un milion, căci n-am să ţi-l pot da. Dar am să-ţi
ofer o sută de taleri dacă vrei, când ai să mergi cu prima ocazie la
Marsilia, să cobori până la Catalani şi să dai o scrisoare unei fete pe care
o cheamă Mercédès; nici măcar o scrisoare, doar două rânduri.
— Dacă duc aceste două rânduri şi sunt descoperit, îmi pierd locul
care face o mie de lire pe an, fără să mai pun la socoteală beneficiile şi
hrana; vezi deci că aş fi un mare nătărău riscând o mie de lire ca să
câştig trei sule.
— Ei, bine, spuse Dantès, ascultă şi ia aminte: dacă refuzi să duci fe-
tei două rânduri sau măcar s-o înştiinţezi că sunt aici, am să te pândesc
într-o zi dinapoia uşii şi, în momentul când intri, am să-ţi zdrobesc capul
cu scăunelul ăsta.
— Mă ameninţi? exclamă temnicerul, făcând un pas înapoi şi luând
poziţie de apărare; nu zău, ţi se sminteşte capul. Abatele a început ca
dumneata, aşa că, în trei zile ai să fii nebun de legat ca şi el. Noroc că în
castelul If există carcere.
Dantès luă scăunelul şi îl învârti pe după cap.
— Bine, bine, glăsui temnicerul; dacă vrei neapărat, o să-l înştiinţez
pe guvernator.
— Bravo, spuse Dantès, punând jos scăunelul şi aşezându-se pe el
cu capul plecat, cu ochii rătăciţi, ca şi cum devenise cu adevărat nebun.
Temnicerul ieşi, dar în clipa următoare se înapoie cu patru soldaţi şi
cu un caporal.
— Din ordinul guvernatorului, spune el, coborâţi-l pe prizonier la eta-
jul de dedesubt.
— Adică la carceră? glăsui caporalul.
— La carceră: nebunii trebuie puşi cu nebunii.
Cei patru soldaţi îl apucară pe Dantès, care căzu într-un fel de
apatie, şi-i urmă fără împotrivire.
Îl siliră să coboare cincisprezece trepte şi deschiseră uşa unei
carcere, în care el intră murmurând:
— Are dreptate, nebunii trebuie puşi cu nebunii.
Uşa se închise şi Dantès merse înainte cu mâinile întinse, până când
simţi zidul. Atunci se aşeză într-un ungher şi rămase nemişcat, în timp ce
ochii, obişnuindu-se treptat-treptat cu întunericul, începeau să distingă
obiectele.
Temnicerul avea dreptate: mai lipsea foarte puţin ca Dantès să înnebunească