Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXIII - INSULA MONTE-CRISTO

În sfârşit, graţie unuia din acele noroace extraordinare, care li se în-
tâmplă uneori celor loviţi îndelung de soartă, Dantès avea să ajungă la
ţintă, printr-un mijloc simplu şi natural, punând piciorul pe insulă fără să
inspire cuiva vreo bănuială.
Îl despărţea numai o noapte de plecarea aşteptată aşa de mult.
Noaptea aceea a fost una dintre cele mai înfierbântate din câte a trăit
Dantès. În timpul ei i se înfăţişară în minte, rând pe , rând, toate şansele
bune şi rele; dacă închidea ochii, vedea scrisoarea cardinalului Spada,
scrisă, pe perete cu litere aprinse; dacă adormea o clipă, visurile cele
mai nesăbuite se învârteau în creier. Cobora în grote cu lespezi de
smaralde, cu pereţi de rubine, cu stalactite de diamante. Perlele cădeau
strop cu strop, aşa cum filtrează de obicei apa subterană.
Încântat, uluit, Edmond îşi umplea buzunarele cu nestemate; apoi
revenea la lumină, iar nestematele se schimbau în simple pietre. Încercă
atunci să intre iarăşi în grotele minunate, întrevăzute numai; dar drumul
se încolăcea în spirale infinite; intrarea devenise iarăşi invizibilă. Căuta
zadarnic în memoria obosită, cuvântul magic şi misterios care deschidea
pentru pescarul arab peşterile splendide ale lui Ali-Baba. Totul era de pri-
sos; comoara dispărută redevenise în proprietatea duhurilor pământului,
cărora nădăjduise o clipă să le-o răpească.
Ziua veni aproape la fel de înfrigurată cum fusese şi noaptea; dar ea
aduse logica în ajutorul imaginaţiei şi Dantès putu să întocmească un
plan până atunci vag şi plutitor în creier.
Se înseră şi, o dată cu seara, începură pregătirile de plecare.
Pregătirile erau pentru Dantès un mijloc de a-şi ascunde agitaţia.
Treptat-treptat căpătase asupra tovarăşilor săi autoritatea de a le
comanda ca şi cum ar fi fost stăpânul vasului; şi, deoarece ordinele sale
erau totdeauna limpezi, precise, lesne de executat, tovarăşii se
supuneau nu numai cu grabă, dar şi cu plăcere.
Bătrânul marinar îl lăsa; recunoscu şi el superioritatea lui Dantès a-
supra celorlalţi mateloţi şi chiar asupra sa.
Vedea în tânăr un succesor firesc, şi regreta că nu are o fată ca să-l
înlănţuiască pe Edmond prin legătura aceasta.
La şapte seara, totul fu gata; la şapte şi zece ocoleau farul, exact
când farul se aprindea.
Marea era calmă, cu un vânt răcoros venind de la sud-est; navigau
sub un cer de azur, pe care Dumnezeu îşi aprindea de asemeni, rând pe rând, farurile — faruri dintre care fiecare este o lume. Dantès declară că
toată lumea poate să se culce şi că are el grijă de cârmă.
Când Maltezul (aşa i se spunea lui Dantès) făcea o astfel de
declaraţie, era de ajuns, şi fiecare se ducea liniştit la culcare.
Se întâmpla aceasta din când în când; zvârlit de singurătate, şi
lume, Dantès simţea uneori nevoia imperioasă de singurătate. Şi ce
singurătate mai imensă şi mai poetică s-ar putea concepe decât aceea a
unui vas care pluteşte izolat pe mare, în întunericul nopţii, în liniştea
imensităţii şi sub privirile Domnului?
De data aceasta, singurătatea fu populată cu gândurile sale,
noaptea luminată de iluziile sale, liniştea însufleţită de făgăduielile sale.
Când patronul se trezi, nava mergea cu toate pânzele întinse; nu era
fâşie de pânză care să nu fie umflată de vânt; înaintau cu mai mult de
două leghe şi jumătate pe oră.
Insula Monte-Cristo creştea la orizont.
Edmond încredinţă stăpânului vasul şi se duse să se întindă şi el în
hamac; dar, cu toate că petrecuse o noapte de insomnie, nu putu să
închi-dă ochii o clipă.
Peste două ceasuri urcă iarăşi pe punte; vasul făcea ocolul insulei
Elba. Erau în dreptul Marecianei şi mai sus de insula Pianosa, netedă,
înver-zită. Se vedea înălţându-se în azurul cerului creasta învăpăiată a
insulei Monte-Cristo.
Dantès porunci cârmaciului să pună cârma la babord pentru a lăsa
Pianosa la dreapta; calculase că manevra va scurta drumul cu două sau
trei noduri.
Pe la cinci seara avură priveliştea completă a insulei. Se zăreau cele
mai mărunte detalii, graţie limpezimii atmosferice care e caracteristică
luminii revărsată de razele soarelui în apus.
Edmond mistuia din ochi grămada de stânci, care trecea prin toate
culorile crepusculare, de la rozul viu până la albastrul închis; din când în
când îi năpădeau în faţă valuri de căldură; fruntea i se împurpura, un nor
purpuriu trecea pe dinaintea ochilor săi.
Nicicând un jucător a cărui întreagă avere este în joc, n-a avut, la o
a-runcătură de zaruri, neliniştile pe care Edmond le resimţea în paroxis-
mele speranţei.
Veni noaptea; la zece seara abordară; "Tânăra-Amelia" era prima la
întâlnire.
În ciuda puterii sale obişnuite de stăpânire, Dantès nu se mai putu
înfrâna: sări cel dintâi pe ţărm; dacă ar fi cutezat ca Brutus, ar fi sărutat
pământul.
Era noapte întunecoasă; dar, la ceasurile 11, luna se ridică din mijlo-
cul mării, argintându-i fiecare tresărire; apoi razele ei, pe măsură ce se
înălţară, începură să zburde în cascade albe de lumină pe stâncile îngră-
mădite ale acestui alt Pelion.
Insula era cunoscută de echipajul "Tinerei-Amelia": era unul din po-
pasurile ei obişnuite. Dantès o recunoscuse ori de câte ori călătorise în
Levant, dar nu descinsese niciodată acolo.
Îl cercetă pe Jacopo.
— Unde petrecem noaptea? întrebă el.
— Păi, pe bordul corabiei, răspunse marinarul.
— Nu ne-am simţi mai bine în grote?
— În care grote?
— În grotele insulei.
— Nu cunosc nici o grotă, spuse Jacopo.
O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès.
— Nu există nici o grotă la Monte-Cristo? întrebă el.
— Nu.
Dantès rămase o clipă ameţit; apoi se gândi că, poate, grotele au
fost acoperite în urma cine ştie cărui accident, sau chiar astupate pentru
mai multă siguranţă, de cardinalul Spada.
În cazul acesta se impunea găsirea deschizăturii pierdute. Era de pri-
sos s-o caute noaptea. Dantès amână deci investigaţia pentru a doua zi.
De altminteri, un semnal arborat la o jumătate de leghe pe mare, şi
căruia "Tânăra-Amelia" îi răspunse îndată printr-un alt semnal, arătă că
sosise momentul să se apuce de lucru.
Vasul întârziat, liniştit de semnalul care urma să indice ultimului so-
sit că se poate apropia cu toată siguranţa, apăru în curând, alb şi tăcut
ca o fantomă, aruncând ancora la vreo douăzeci metri de ţărm.
Transportul începu imediat.
Dantès se gândea, lucrând, la uralele de bucurie pe care un singur
cuvânt ar putea să le stârnească printre oameni, dacă ar fi rostit cu glas
tare gândul ce răsuna încet în urechea şi în inima lui. Dar, departe de a
destăinui minunatul secret, el se temea să nu fi spus prea mult şi să nu fi
trezit bănuieli prin umbletu-i de colo până colo, prin întrebările repetate,
prin observaţiile amănunţite şi prin preocuparea-i continuă. Din fericire,
cel puţin pentru împrejurarea de faţă, un trecut dureros răsfrângea pe
figura sa o tristeţe de negrăit, iar lucirile de voioşie întrevăzute sub acest
nor nu erau, la drept vorbind, decât fulgerări.
Nimeni nu bănuia prin urmare nimic, iar când a doua zi, luând o puş-
că, plumb şi pulbere, Dantès manifestă dorinţa de a se duce să ucidă
una din numeroasele capre sălbatice care erau văzute sărind din stâncă
în stâncă, plimbarea lui nu fu pusă decât pe seama pasiunii pentru
vânătoare sau a dorinţei de singurătate. Numai Jacopo stărui să-l
urmeze. Dantès nu vru să se împotrivească, temându-se că astfel va
trezi oarecari bănuieli. Dar abia făcu un sfert de leghe şi, găsind prilejul
de a trage şi de a ucide un ied, îl trimise pe Jacopo cu vânatul la tovarăşii
săi, invitându-i să-l frigă şi să-l anunţe printr-un foc de puşcă, pentru a
veni să-şi mănânce porţia, când iedul va fi fript; câteva fructe uscate şi o
sticlă de vin de Monte Pulciano aveau să completeze ospăţul.
Dantès îşi continuă drumul, întorcând capul din când în când. Ajunse
pe vârful unei stânci şi văzu, la o mie de picioare sub el, pe tovarăşii la
care Jacopo ajunse şi care se îndeletniceau, harnici, cu pregătirile pentru
dejunul sporit, graţie iscusinţei lui Edmond, cu un lucru de seamă.
Edmond îi privi o clipă cu zâmbetul blând şi trist al omului superior.
— Peste două ceasuri, spuse el, oamenii aceştia au să plece,
îmbogăţiţi cu 50 de piaştri, pentru a se duce să câştige, riscându-şi viaţa,
alţi 50; vor reveni apoi, având 600 de lire, şi vor risipi comoara în cine
ştie ce oraş, cu mândria sultanilor şi cu încrederea nababilor. Astăzi, graţie speranţei, dispreţuiesc bogăţia lor, care mi se pare cea mai
profundă mizerie; mâine, poate, dezamăgit, voi fi nevoit să privesc
mizeria aceasta profundă ca pe fericirea supremă. O, nu, exclamă
Edmond, asta nu se va întâmpla; savantul, omul care nu greşeşte, Faria,
nu se va fi înşelat. De altminteri aş prefera să mor decât să duc mai
departe o viaţă mizeră şi inferioară.
Astfel Dantès, care acum trei luni nu năzuia decât la libertate, nu se
mai mulţumea cu libertatea şi năzuia la bogăţie; vina nu era a lui
Dantès, ci a lui Dumnezeu care, limitând puterea omului, i-a dat dorinţi
infinite. Între timp, pe un drum pierdut între doi pereţi de stânci,
mergând pe o potecă săpată de torent şi pe care, după toate
probabilităţile, piciorul omenesc nu călcase nicicând, Dantès s-a apropiat
de locul unde îşi închipuia că au existat grotele. Înaintând de-a lungul
ţărmului mării şi examinând cu atenţie serioasă cele mai neînsemnate
obiecte de pe ea, i se păru că observă pe anumite stânci nişte crestături
făcute de mâna omului.
Vremea care aruncă asupra oricărui lucru fizic mantia ei de muşchi,
aşa cum aruncă asupra lucrurilor morale mantia uitării, părea că a res-
pectat semnele acestea făcute cu anume regularitate în scopul probabil
de-a indica o cale; din loc în loc, totuşi, semnele dispăreau sub tufe de
mirt, care înfloreau în buchete mari încărcate de flori, sau sub licheni pa-
raziţi. Edmond era nevoit să dea în lături atunci, crengile, sau să ridice
muşchiul, pentru a regăsi semnele indicatoare care îl călăuzeau în
labirint.
Semnele dăduseră, de altminteri, speranţe lui Edmond. De ce nu
le-ar fi făcut oare cardinalul, pentru ca, în cazul unei catastrofe pe care
el n-o putuse prevedea aşa de completă, ea să slujească de călăuză
nepotului? Locul singuratic de aici era, într-adevăr, acela care convenea
unui om ce vroia să îngroape o comoară. Dar semnele infidele nu
atrăseseră oare în chip credincios minunata ei taină? Cu toate acestea,
la vreo 60 de paşi de port, lui Edmond, pe care accidentele de teren îl
fereau încă de tovarăşii săi, i se păru că crestăturile se opresc; atât
numai că ele nu duceau la nici o grotă. O stâncă mare, rotundă, aşezată
pe o temelie solidă, era singura ţintă la care ele păreau că duc. Edmond
se gândi că, în loc de a ajunge la sfârşit, nu era poate, dimpotrivă, decât
la început; se întoarse prin urmare pe drumul dinainte.
În vremea asta camarazii pregăteau dejunul, se duceau să ia apă de
la izvor, transportau pâinea şi fructele pe uscat şi frigeau iedul. Exact în
momentul când ei îl scoteau din frigarea improvizată, zăriră pe Edmond,
care, uşor şi cutezător ca o capră, sărea din stâncă în stâncă; traseră un
foc de puşcă pentru a-i da semnalul. Vânătorul îşi schimbă numaidecât
direcţia şi reveni la ei în goană. Dar, în momentul când toţi îl urmăreau
cu ochii în zborul pe care îl executa, socotind că iscusinţa lui e o
temeritate, Edmond lunecă dând parcă dreptate temerilor lor; îl văzură
clătinându-se pe creasta unei stânci scoţând un strigăt şi dispărând.
Se năpustiră cu toţii c-o singură pornire, căci, în ciuda superiorităţii
sale, Edmond le era drag; cu toate acestea, Jacopo ajunse cel dintâi.
Îl găsi pe Edmond lungit, însângerat şi aproape fără cunoştinţă; se
rostogolise, desigur, de la o înălţime de douăsprezece până la cincisprezece picioare. I se turnară în gură câteva picături de rom, iar
leacul care mai fusese de mult folosit pentru el, produse şi acum acelaşi
efect.
Edmond redeschise ochii, se tângui de o durere vie la genunchi, de o
greutate mare la cap şi de zvâcniri nesuferite în şale. Vrură să-l
transporte până la ţărm; dar, când îl atinseră, cu toate că Jacopo
conducea operaţia, el declară gemând că nu se simte în stare să suporte
transportul.
Înţelegeţi că lui Dantès nu i-a mai ars de mâncare; el ceru însă ca
tovarăşii săi, care nu aveau motivele lui de a posti, să se înapoieze la
locul lor. Declară, întrucât îl priveşte, că nu avea nevoie decât de puţină
odihnă şi că, la întoarcerea lui, au să-l găsească uşurat.
Marinarii nu se lăsară prea mult rugaţi; marinarilor le era foame,
aroma iedului ajungea până la ci, şi lupii de mare nu sunt câtuşi de puţin
ceremonioşi.
Peste un ceas reveniră. Tot ce Edmond putuse face, a fost să se
târas-că vreo zece paşi pentru a se rezema de o stâncă cu muşchi.
Dar departe de a se calma, violenţa durerilor lui Dantès sporise
parcă. Bătrânul patron, nevoit să plece în cursul dimineţii, pentru a-şi
depune încărcătura la graniţele Piemontului şi Franţei, între Nisa şi
Frejus, stărui ca Dantès să încerce să se ridice. Dantès făcu sforţări
supraomeneşti, dar de fiecare dată recădea tânguindu-se şi
îngălbenindu-se.
— Are şalele frânte, şopti patronul; n-are a face; e un tovarăş bun şi
nu trebuie părăsit; să căutăm să-l ducem până la corabie.
Dar Dantès declară că preferă să moară acolo unde era, decât să în-
dure durerile crescânde pe care i le-ar pricinui cea mai slabă mişcare.
— Fie ce-o fi, glăsui patronul, dar nu trebuie să se spună că am lăsat
fără ajutor un tovarăş de ispravă ca dumneata. Nu vom pleca decât
deseară.
Propunerea îi miră foarte mult pe mateloţi, cu toate că nici unul nu-l
combătu, ci dimpotrivă. Patronul era un om. aşa de rigid, încât pentru
prima oară oamenii îl vedeau că renunţă la o întreprindere, sau că măcar
zăboveşte în împlinirea ei.
De aceea Dantès nu voi să se facă în favoarea sa o aşa de gravă
abatere de la regulile disciplinei stabilite pe bord.
— Nu, spuse el patronului, am fost un neîndemânatic şi se cuvine să
duc ponosul neîndemânării mele. Lasă-mi o mică provizie de pesmeţi, o
puşcă, pulbere şi gloanţe, ca să ucid iezi sau măcar să mă apăr, şi o sapă
ca să-mi construiesc, dacă întârziaţi prea mult, un fel de casă.
— Dar ai să mori de foame, spuse patronul.
— Prefer să mor, răspunse Edmond, decât să îndur durerile grozave
pe care mi le-ar pricinui o singură mişcare.
Patronul se înturnă spre vasul care se legăna în micul port, gala să
pornească în larg.
— Ce vrei să facem, Maltezule? glăsui el. Nu putem să te părăsim şi
nu putem nici să rămânem.
— Plecaţi, plecaţi! strigă Dantès.
— O să lipsim cel puţin opt zile, spuse patronul, ba va trebui să ne abatem din drum ca să te luăm.
— Ascultă, glăsui Dantès, dacă în două-trei zile întâlniţi vreo corabie
de pescari, sau altfel de corabie care vine prin locurile astea, pomeniţi-i
de mine; am să dau douăzeci şi cinci de piaştri, ca să mă ducă la
Livorno. Dacă nu găseşti, înapoiază-te.
Patronul clătină din cap.
— Ascultă, patroane Balbi, e un mijloc să împăcăm totul, spuse Jaco-
po; plecaţi, şi rămân eu cu rănitul să-l îngrijesc.
— Renunţi la partea ta de câştig, îl întrebă Edmond, ca să rămâi cu
mine?
— Da, spuse Jacopo, şi fără să-mi pară rău.
— Eşti un flăcău de treabă, Jacopo, glăsui Edmond. Dumnezeu te va
răsplăti pentru bunăvoinţa ta; dar îţi mulţumesc, n-am nevoie de nimeni;
o zi sau două de odihnă au să mă întremeze, şi nădăjduiesc că voi găsi
printre stâncile astea niscai buruieni bune împotriva loviturilor.
Şi un zâmbet ciudat flutură pe buzele lui Dantès. Îi strânse mâna lui
Jacopo cu căldură, dar rămase nezdruncinat în hotărârea sa de a fi şi de
a rămâne singur.
Contrabandiştii îl lăsară pe Edmond în pace şi se depărtară, nu fără
a întoarce capul de mai multe ori, făcându-i de fiecare dată semnele
unui călduros rămas bun, cărora Edmond le răspundea numai cu mâna
ca şi cum nu putea să mişte restul trupului.
Apoi, după ce ei dispărură:
"E curios, murmură Dantès râzând, că printre oameni ca aceştia gă-
seşti dovezi de prietenie şi acte de devotament".
Se târî atunci cu băgare se seamă până pe creasta unei stânci care-i
ascundea priveliştea mării şi de acolo văzu cum corabia termină
pregătirile de plecare, cum ridică ancora şi cum se leagănă graţios, ca
un pescăruş ce-şi ia zborul, cum porneşte.
Peste un ceas ea dispăru complet; cel puţin, din locul unde rănitul
rămăsese, era cu neputinţă s-o vezi.
Atunci Dantès se sculă mai sprinten şi mai uşor decât unul dintre
iezii care zvâcneau printre mirţi şi mastici, pe stâncile sălbatice, luă
puşca într-o mână, sapa într-alta şi alergă la stânca unde se opreau
crestăturile pe care le observase pe stânci.
"Şi acum, exclamă el amintindu-şi istoria pescarului arab, povestită
de Faria, — acum «Sesam, deschide-te!»."