Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXVIII - REGISTRELE ÎNCHISORILOR

În ziua următoare aceleia când, pe drumul Bellegarde-Beaucaire, se
petrecuse scena pe care am descris-o, un bărbat între treizeci, treizeci şi
doi de ani, îmbrăcat cu un frac albastru, cu pantaloni de nankin şi cu
vestă albă, având totodată şi accentul britanic, se prezentă primarului de
Marsilia.
— Domnule, îi spuse el, sunt primul funcţionar al casei Thomson şi
French din Roma. Suntem de zece ani în relaţii cu casa Morrel şi fiul din
Marsilia. Avem aproape o sută de mii de franci angajaţi în aceste relaţii şi
suntem oarecum neliniştiţi, deoarece se spune că firma e ameninţată cu
ruina: sosesc, prin urmare, direct de la Roma pentru a vă cere informaţii
asupra casei.
— Domnule, răspunse primarul, ştiu într-adevăr, că de patru sau
cinci ani, nenorocirea parc a-l urmări pe domnul Morrel; a pierdut, rând
pe rând, patru sau cinci vapoare, a dat trei sau patru falimente; dar, deşi
eu însumi sunt creditorul său cu zece mii de franci, nu vă pot da nici o lă-
murire asupra situaţiei sale. Întrebaţi-mă ca primar ce gândesc despre
domnul Morrel şi vă voi răspunde că e un om corect până la rigiditate şi
că, până în prezent, a făcut faţă tuturor angajamentelor sale, cu perfectă
exactitate. Iată ce vă pot spune, domnule: dacă vreţi să aflaţi mai mult,
adresaţi-vă domnului de Boville, inspectorul închisorilor, care stă în
strada de Noailles, numărul 15; mi se pare că el are două sute de mii de
franci plasaţi în casa Morrel şi, dacă el are într-adevăr motive să se
teamă, întrucât suma lui e mai însemnată decât a mea, îl veţi găsi
probabil în privinţa aceasta mai bine informat decât mine.
Englezul paru că apreciază suprema delicateţe a primarului, salută,
ieşi şi se îndreptă cu pasul caracteristic fiilor Marei Britanii spre strada in-
dicată.
Domnul de Boville se afla în cabinetul său. Când îl zări, englezul
schiţă o mişcare de surpriză, care păru să arate că nu pentru prima oară
se află în faţa celui pe care îl vizita. Domnul de Boville era aşa de gândul care-l muncea în acel moment, nu îngăduia nici memoriei, nici
imaginaţiei răgazul de a rătăci în trecut.
Cu calmul naţiunii sale, englezul îi puse aproape în aceiaşi termeni
întrebarea pe care o pusese primarului Marsiliei.
— O, domnule, exclamă domnul de Boville, din nenorocire temerile
dumneavoastră sunt cum nu se poate mai întemeiate şi aveţi în faţa
dumneavoastră un om disperat. Aveam două sute de mii de franci
plasaţi în casa Morrel, aceşti două sute de mii de franci erau zestrea
fiicei mele, pe care nădăjduiam să o mărit peste cincisprezece zile;
aceşti două sute de mii de franci erau rambursabili: o sută de mii la 15
ale lunii curente, o sută de mii la 15 ale lunii viitoarei. Îl înştiinţasem pe
domnul Morrel asupra dorinţei mele, şi anume ca rambursarea să se facă
exact, şi el a venit aici, domnule, acum abia o jumătate de ceas,
spunându-mi că, dacă vasul său "Faraonul" nu soseşte până la 15 se va
găsi în imposibilitate să execute plata.
— Dar, glăsui englezul, aceasta seamănă foarte mult cu o tărăgănare.
— Spuneţi, domnule, că aceasta seamănă cu un faliment! exclamă
domnul de Boville disperat.
Englezul păru că reflectează o clipă, apoi spuse:
— Va să zică, domnule, creanţa vă inspiră temeri?
— O socotesc pierdută.
— Uite, v-o cumpăr eu.
— Dumneavoastră?
— Da, eu.
— Dar cu o reducere enormă, fără îndoială...
— Nu, pentru două sute de mii de franci; casa noastră, adăugă
englezul râzând, nu face astfel de afaceri.
— Şi plătiţi...
— Peşin.
Englezul scoase din buzunar un teanc de bancnote, care puteau să
constituie încă o dată pe atât suma de a cărei soartă domnul de Boville
se temea.
Un fulger de bucurie trecu pe figura domnului de Boville. Cu toate a-
cestea, el făcu o sforţare să se stăpânească şi spuse:
— Domnule, vă înştiinţez că, după toate probabilităţile, nu veţi avea
nici şase la sută din suma aceasta.
— Nu mă priveşte, răspunse englezul, e treaba casei Thomson şi
French, în numele căreia lucrez. Poate că ea are interes să grăbească
ruina unei case rivale. Ceea ce ştiu însă, domnule, e că sunt gata să vă
număr suma în schimbul transferului pe care mi-l veţi face; vă voi cere
numai un drept de curtaj.
— Bineînţeles, domnule, exclamă domnul de Boville. Comisionul
este de obicei unu şi jumătate, vreţi doi? Vreţi trei? Vreţi cinci? În sfârşit,
vreţi mai mult? Vorbiţi.
— Domnule, reluă englezul râzând, eu sunt ca şi casa mea: nu fac
afaceri de această natură; nu: dreptul meu de curtaj este cu totul altul.
— Vorbiţi, domnule, vă ascult.
— Dumneavoastră sunteţi inspectorul închisorilor?
— De mai bine de 14 ani.
— Ţineţi registrele de intrare şi ieşire?
— Fără îndoială.
— Registrelor acestea le sunt alăturate desigur, notele cu privire la
deţinuţi?
— Fiecare deţinut are dosarul său.
— Domnule, eu am fost instruit la Roma de un nenorocit de abate
care a dispărut deodată. Am aflat apoi că fusese deţinut la castelul If şi
aş vrea să am oarecari amănunte asupra morţii sale.
— Cum îl chema?
— Abatele Faria.
— O, mi-l reamintesc perfect! exclamă domnul de Boville, era
nebun.
— Aşa se spunea.
— A, era cu siguranţă!
— Se poate; şi cum se manifesta nebunia lui?
— Pretindea că ştie de o comoară imensă, şi oferea sume nebuneşti
guvernului dacă l-ar pune în libertate.
— Bietul de el; şi a murit?
— Da, domnule, acum cinci sau şase luni, în februarie.
— Aveţi o memorie excelentă, domnule, dacă vă amintiţi aşa de
bine datele.
— Îmi aduc aminte de aceasta pentru că moartea nenorocitului a
fost însoţită de o împrejurare ciudată.
— Se poate cunoaşte acea împrejurare? întrebă englezul cu o
expresie de curiozitate pe care un observator profund s-ar fi mirat
găsind-o pe chipul său flegmatic.
— O, da, domnule. Carcera abatelui se găsea la o depărtare de
patruzeci şi cinci — cincizeci de picioare de aceea a unui fost agent
bonapartist, a unuia care contribuise în măsura cea mai mare la
întoarcerea uzurpatorului în 1815, om foarte hotărât şi foarte primejdios.
— Serios? glăsui englezul.
— Da, răspunse domnul de Boville; am avut prilejul să-l văd pe omul
acesta în 1816 sau 1817, şi n-am coborât în carcera sa decât cu un
pichet de soldaţi: omul mi-a produs o profundă impresie şi nu-i voi uita
figura niciodată.
Englezul zâmbi imperceptibil.
— Şi spuneaţi, domnule, reluă el, că ambele carcere...
— Erau despărţite printr-o distanţă de cincizeci de picioare; se pare
că acest Edmond Dantès...
— Pe omul primejdios îl chema...
— Edmond Dantès. Da, domnule; se pare că acest Edmond Dantès
îşi procurase sau îşi fabricase unelte, căci s-a găsit un coridor prin care
prizonierii comunicau.
— Coridorul fusese făcut, desigur, în scop de evadare?
— Exact, din nefericire însă, pentru prizonier, abatele Faria a fost
lovit de un atac de catalepsie, şi a murit.
— Înţeleg. Faptul a pus capăt proiectelor de evadare.
— Pentru mort, da, răspunse domnul de Boville, dar nu pentru cel
viu; dimpotrivă, Dantès a văzut într-asta un mijloc de a-şi grăbi fuga; el
îşi închipuia, fără îndoială, că prizonierii morţi în castelul If erau
înmormântaţi într-un cimitir obişnuit; la transportat pe defunct în camera
sa, i-a luat locul în sacul unde fusese cusut şi a aşteptat momentul
înmormântării.
— E un mijloc temerar, care indică oarecare curaj, reluă englezul.
— O, v-am spus, domnule, că omul era foarte primejdios; din fericire
a descotorosit el însuşi guvernul de temerile pe care acesta le avea în
privinţa lui.
— Cum?
— Cum? Nu înţelegeţi?
— Nu.
re, după ce li se leagă de picioare o ghiulea.
— Şi? spuse englezul, ca şi cum ar fi înţeles anevoie.
— Şi i s-a legat o ghiulea de picioare, pe urmă a fost azvârlit în
mare.
— Adevărat? exclamă englezul.
— Da, domnule, continuă inspectorul. Vă închipuiţi mirarea fugarului
când s-a simţit aruncat de pe înălţimea stâncilor, aş fi vrut să-i văd
chipul în momentul acela.
— Ar fi fost greu.
— N-are a face, spuse domnul de Boville, pe care siguranţa
recăpătării celor două sute de mii de franci ai săi îl înveselea; n-are a
face, mi-l închipui.
Şi izbucni în râs.
— Şi eu, spuse englezul.
Şi începu să râdă la rându-i, dar aşa cum râd englezii, adică printre
dinţi.
— Va să zică, urmă englezul recăpătându-şi cel dintâi stăpânirea de
sine, va să zică fugarul s-a înecat?
— De-a binelea.
— În chipul acesta, guvernatorul castelului a scăpat totodată, şi de
furios şi de nebun?
— Exact.
— Dar, desigur că evenimentul a fost consemnat în vreun act?
întrebă englezul.
— Da, da, actul mortuar. Înţelegeţi că rudele lui Dantès, dacă are ru-
de, puteau să aibă interesul de a se încredinţa că el e mort sau viu.
— Aşa că acum ei pot să fie liniştiţi dacă îl moştenesc. A murit
pentru totdeauna.
— O, da. Şi li se va elibera certificatul când vor vrea.
— Foarte bine, spuse englezul. Dar să revenim la registre.
— Adevărat. Chestia aceasta ne-a depărtat de ele. Iertaţi-mă.
— Să vă iert? Pentru ce? Pentru întâmplarea povestită? Câtuşi de
puţin; ea mi s-a părut curioasă.
— Şi e, într-adevăr. Aşadar doriţi, domnule, să vedeţi tot ce-i în legă-
tură cu bietul dumneavoastră abate, care era într-adevăr întruchiparea
blândeţii?
— Mi-ar face plăcere.
— Treceţi în cabinetul meu şi vă voi arăta.
Trecură amândoi în cabinetul domnului de Boville.
Totul era aici într-adevăr în ordine perfectă: fiecare registru la numă-
rul său, fiecare dosar în compartimentul său. Inspectorul îl pofti pe
englez în jilţ şi-i puse dinainte registrul şi dosarul cu privire la castelul If,
dându-i răgazul să le frunzărească în timp ce el, aşezat într-un colţ, îşi
citea ziarul.
Englezul găsi lesne dosarul cu privire la abatele Faria. Se pare însă
că istoria povestită de domnul de Boville îl interesase mult, deoarece,
după ce a luat cunoştinţă de primele piese, a continuat să frunzărească,
până când a ajuns la documentele lui Edmond Dantès. Găsi aici fiecare
lucru la locul său: denunţul, interogatoriul, petiţia lui Morrel, apostila
domnului de Villefort. Îndoi încetişor denunţul, îl băgă în buzunar, citi
interogatoriul şi văzu că numele lui Noirtier nu era trecut, parcurse
cererea cu data de 10 aprilie 1815, prin care, sfătuit de substitut, Morrel
exagera, cu intenţii admirabile — deoarece Napoleon domnea atunci, — serviciile pe care Dantès le făcuse cauzei imperiale şi pe care certificatul
lui Villefort le întărea. Înţelese totul. Cererea către Napoleon, păstrată de
Villefort, devenise, sub a doua Restauraţie o armă cumplită în mâinile
procurorului. Nu se mai miră deci răsfoind registrul de nota pusă în
acoladă în dreptul numelui său.
EDMOND DANTÈS
Bonapartist înverşunat; a luat parte activă la întoarcerea din insula
Elba. A se ţine în cel mai mare secret şi sub cea mai strictă
supraveghere.
Sub rândurile acestea era scris de o altă mână:
"Văzut nota de mai sus, nimic de făcut".
Comparând scrisul acoladei cu acel al certificatului plasat sub cererea
lui Morrel, căpătă certitudinea că nota acoladei avea acelaşi scris ca şi
certificatul, că era scrisă de mâna lui Villefort.
Cât priveşte nota următoare, englezul înţelese că ca fusese
consemnată, de bună seamă, de vreun inspector pe care informaţia
amintită de noi îl pusese în imposibilitate să dea curs interesului arătat.
Precum am spus, din discreţie şi ca să nu-l stânjenească pe elevul a-
batelui Faria în cercetare, inspectorul se depărtase citind Drapelul Alb.
Nu-l văzu deci pe englez îndoind şi băgând în buzunar denunţul
scris de Danglars sub umbrarul de la "Réserve" purtând data poştei din
Marsilia, 27 februarie, orele şase seara.
Se cuvine să spunem însă că, chiar dacă l-ar fi văzut, el dădea prea
puţină importanţă hârtiei şi prea multă importanţă celor două sute de mii
de franci pentru a se împotrivi faptei englezului, oricât de incorectă ar fi
fost ea.
— Mulţumesc, spuse englezul, închizând registrul cu zgomot. Am ce
îmi trebuie. Acum e rândul meu să-mi ţin făgăduiala: faceţi-mi un simplu
transfer al creanţei dumneavoastră, recunoaşteţi prin el că aţi primit
banii, şi vă voi număra suma.
Cedă locul la birou domnului de Boville, care se aşeză fără mofturi şi
se grăbi să facă transferul cerut, în timp ce englezul număra biletele de
bancă pe marginea biroului.