Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXVII - ISTORISIREA

— Mai întâi, domnule, spuse Caderousse, vă rog să-mi făgăduiţi un
lucru.
— Care? întrebă abatele.
— Ca niciodată, dacă vă folosiţi de amănuntele pe care vi le dau, să
nu se afle că ele vin de la mine, căci, cei despre care vă vorbesc sunt bogaţi şi puternici şi, dacă m-ar atinge numai cu vârful degetului, m-ar
zdrobi ca pe un pahar.
— Fii liniştit, prietene, spuse abatele. Eu sunt preot şi spovedaniile
mor în pieptul meu; aminteşte-ţi că noi n-avem alt scop decât să îndepli-
nim cu vrednicie ultima dorinţă a prietenului nostru. Vorbeşte deci, fără
părtinire şi fără ură; spune adevărul, numai adevărul; eu nu cunosc şi,
probabil, n-am să cunosc niciodată persoanele despre care îmi vei vorbi;
de altminteri sunt italian, nu francez; aparţin lui Dumnezeu şi nu
oamenilor, şi voi reintra în mănăstirea mea din care n-am ieşit decât
pentru a îndeplini ultima dorinţă a unui muribund.
Categorica făgăduială păru că i-a dat lui Caderousse oarecare sigu-
ranţă.
— În cazul acesta, spuse Caderousse, vreau, ba — mai mult decât a-
tât — sunt dator să lămuresc asupra unor prietenii pe care bietul
Edmond le credea sincere şi devotate.
— Şi începem cu părintele lui, te rog, spuse abatele. Edmond mi-a
vorbit mult de bătrânul acesta pentru care avea o dragoste adâncă.
— Povestea e tristă, domnule, spuse Caderousse, clătinând din cap;
cunoaşteţi, de bună seamă, începuturile.
— Da, răspunse abatele; Edmond mi-a povestit întâmplările în mo-
mentul, când a fost arestat într-o cârciumioară de lângă Marsilia.
— La "Réserve". O, da, parcă văd scena de acolo.
— Nu era chiar la ospăţul lui de logodnă?
— Da, şi ospăţul care începuse cu voioşie a avut un sfârşit trist: un
comisar de poliţie, însoţit de patru soldaţi a intrat, şi Dantès a fost
arestat.
— Aci se opreşte ceea. ce ştiu şi eu, domnule, glăsui preotul; Dantès
nu ştia altceva decât ceea ce era în strânsă legătură cu el, că n-a mai
văzut pe nici una dintre cele cinci fiinţe despre care ţi-am pomenit, şi nici
n-a mai auzit de ele.
— Uite. După arestarea lui Dantès, domnul Morrel a alergat să se in-
formeze: informaţiile au fost triste. Bătrânul s-a întors singur acasă, şi-a
scos haina de nuntă plângând, s-a plimbat toată ziua prin cameră, iar
seara nu s-a culcat deloc, căci eu locuiam dedesubtul lui şi l-am auzit
toată noaptea umblând; trebuie să spun că n-am dormit nici eu, căci
durerea bietului părinte mă mâhnea mult, şi fiecare pas al lui îmi măcina
inima, ca şi cum ar fi călcat pe pieptul meu.
A doua zi Mercédès a venit la Marsilia să implore protecţia domnului
Villefort: n-a căpătat nimic; dar tot atunci ea s-a dus la bătrân. Când l-a
văzut aşa de posomorât şi de abătut, căci el petrecuse noaptea fără să
se culce şi nu mâncase nimic din ajun, a vrut să-l ia cu dânsa, dar
bătrânul nu a primit.
"Nu, spuse el, nu voi părăsi casa, căci bietul meu copil mă iubeşte în
primul rând pe mine şi, dacă iese din închisoare, la mine va alerga mai
întâi. Ce ar spune el dacă eu n-aş fi aici să-l aştept?"
Ascultam toate astea de la fereastră, căci aş fi vrut că Mercédès să-l
înduplece pe bătrân s-o urmeze: paşii care răsunau în fiecare zi pe capul
meu, nu-mi lăsau o clipă de odihnă.
— Dar dumneata nu urcai la bătrân să-l mângâi? întrebă preotul.
— O, domnule, răspunse Caderousse, nu-i poţi consola decât pe cei
care vor să fie consolaţi, şi el nu voia: de altminteri, nu ştiu de ce, dar mi
se părea că îi este silă să mă vadă. Cu toate acestea, într-o noapte, când
l-am auzit suspinând, nu m-am mai putut stăpâni şi am urcat; dar, ajun-
gând la uşă, el nu mai suspina, se ruga. N-aş putea să vă repet,
domnule, cuvintele elocvente şi implorările jalnice rostite de el; erau mai
mult decât pietate, erau mai mult decât durere; de aceea eu, care nu
sunt bigot şi nu-i sufăr pe iezuiţi, mi-am spus atunci: Este un noroc că
sunt singur şi că bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii, căci, dacă aş fi
părinte şi aş simţi o durere ca a bietului bătrân, neputând să găsesc în
memorie sau inimă tot ce el spunea lui Dumnezeu, m-aş arunca de-a
dreptul în mare, ca să nu mă mai chinuiesc.
— Bietul părinte! murmură preotul.
— Din zi în zi el trăia mai singur şi mai izolat; deseori domnul Morrel
şi Mercédès veneau să-l vadă; însă uşa lui era încuiată; şi, deşi eram
sigur că se afla acasă, nu răspundea. Într-o zi, când împotriva obiceiului
a primit-o pe Mercédès şi când biata copilă, disperată ca însăşi, încerca
să-l întărească:
"Crede-mă, fiica mea, îi spuse el, e mort; şi, în loc să-l aşteptăm noi,
ne aşteaptă el; sunt fericit, eu care sunt cel mai bătrân şi care deci am
să-l văd cel dintâi."
Oricât de. bine ne-ar face, vedeţi dumneavoastră, încetăm curând
să vedem lumea care ne întristează; bătrânul Dantès rămase în cele din
urmă cu totul singur; nu mai vedeam urcând din când în când la el decât
oameni necunoscuţi, care coborau cu câte un pachet; am înţeles atunci
ce era cu pachetele astea: vindea puţin câte puţin ce avea, ca să
trăiască. În sfârşit, bătrânul ajunse la ananghie; datora trei trimestre; fu
ameninţat cu darea afară; el ceru un răgaz de opt zile, şi i se acordară.
Cunosc amănuntul deoarece proprietarul, ieşind de la el, a intrat la mine.
În primele trei zile l-am auzit umblând ca de obicei: dar, în a patra,
nu mai auzii nimic. Mă încumetai să urc: uşa era închisă; însă, prin broas-
ca uşii îl zării aşa de galben şi de frânt încât, dându-mi seama că e
bolnav, l-am înştiinţat pe domnul Morrel şi am alergat la Mercédès. S-au
grăbit să vină. Domnul Morrel a adus un medic; medicul a constatat o
gastroenterită şi a ordonat dietă. Eram de faţă, domnule, şi n-am să uit
niciodată zâmbetul bătrânului auzind reţeta.
Din momentul acela şi-a deschis uşa: avea o scuză ca să nu mai mă-
nânce; medicul ordonase dietă.
Abatele scoase un geamăt.
— Povestea vă interesează, nu-i aşa, domnule? spuse Caderousse.
— Da, răspunse abatele; e înduioşătoare.
— Mercédès reveni; îl găsi aşa de schimbat, încât, ca şi prima dată,
vru să-l transporte la ea. Aceasta era şi părerea domnului Morrel, care
voia să-l ridice cu sila; dar bătrânul strigă atâta încât lor li se făcu frică.
Mercédès rămase la căpătâiul patului. Domnul Morrel se depărtă, făcând
semn catalanei că lasă o pungă pe cămin. Dar, înarmat cu reţeta
medicului, bătrânul nu voi să ia nimic. În sfârşit, după două zile de
deznădejde şi nemâncare, bătrânul îşi dădu sufletul, blestemându-i pe
cei care îi pricinuiseră nenorocirea şi spunându-i lui Mercédès:
"Dacă îl mai vezi pe Edmond al meu spune-i că mor binecuvântân-
du-l."
Abatele se ridică, făcu două ocoluri prin cameră ducând o mână
înfiorată la gâtlejul uscat.
— Şi crezi că a murit...
— De foame... domnule, de foame! spuse Caderousse. E tot aşa de
a-devărat ce spun cum e adevărat că noi doi ne găsim aici.
Cu o mână convulsivă, abatele apucă paharul cu apă, pe jumătate
încă plin, îl goli dintr-o înghiţitură şi se aşeză din nou, cu ochii înroşiţi şi
cu obrajii palizi.
— Mărturiseşte că e o mare nenorocire! spuse el cu voce răguşită.
— Cu atât mai mare, domnule, cu cât Dumnezeu nu are nici un a-
mestec şi cu cât numai oamenii sunt de vină.
— Să trecem la oamenii aceştia, glăsui abatele; dar gândeşte-te,
continuă el cu ton aproape ameninţător, că te-ai obligat să-mi spui totul:
care sunt oamenii ce l-au făcut pe fiu să moară de disperare, şi pe
părinte de foame?
— Doi oameni care îl pizmuiau, domnule, unul din dragoste, altul din
ambiţie: Fernand şi Danglars.
— Şi cum s-a manifestat invidia lor?
— L-au denunţat pe Edmond ca agent bonapartist.
— Dar care dintre amândoi l-a denunţat? Care dintre amândoi a fost
vinovatul adevărat?
— Amândoi, domnule; unul a scris scrisoarea, altul a pus-o la poştă.
— Şi unde a fost scrisă scrisoarea?
— Chiar la "Réserve", în ajunul nunţii.
— Bine, bine, murmură abatele. Oh, Faria, Faria, cât de mult cunoş-
teai tu oamenii şi lucrurile!
— Ce-aţi spus, domnule? întrebă Caderousse.
— Nimic, reluă preotul; continuă.
— Danglars a scris denunţul cu mâna stângă, pentru ca scrisul să nu
fie recunoscut, şi Fernand l-a expediat.
— Dar, exclamă abatele deodată, erai şi dumneata acolo!
— Eu? glăsui Caderousse uimit; cine v-a spus?
Abatele văzu că mersese prea departe.
— Nimeni, spuse el, dar dacă eşti aşa de bine informat asupra
tuturor amănuntelor, era nevoie să fii şi dumneata de faţă.
— E drept, glăsui Caderousse cu voce înăbuşită, eram şi eu.
— Şi nu te-ai împotrivit ticăloşiei? spuse abatele. În cazul acesta eşti
complicele lor.
— Domnule, spuse Caderousse, mi-au dat să beau până când aproa-
pe îmi pierdusem mintea. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceaţă; spusei
tot ce poate să spună un om în starea asta; ei mi-au răspuns, însă, că au
vrut să facă o glumă şi că gluma nu va avea urmări.
— A doua zi, domnule, a doua zi ai văzut bine că avea; cu toate
acestea n-ai spus nimic; erai, totuşi, de faţă când a fost arestat.
— Da, domnule, eram şi am vrut să vorbesc, am vrut să spun totul,
dar Danglars m-a ţinut.
"Şi dacă e vinovat cumva, mi-a spus el, dacă într-adevăr a poposit pe insula Elba, dacă într-adevăr este însărcinat cu o scrisoare pentru
comitetul bonapartist din Paris, dacă scrisoarea se găseşte la el — cei
care l-au sprijinit au să fie socotiţi complicii lui".
Mărturisesc că mi-a fost frică de politică, aşa cum ea se făcea pe a-
tunci; am tăcut; recunosc, a fost o laşitate, dar nu o crimă.
— Înţeleg, ai închis ochii, atâta tot.
— Da, domnule, răspunse Caderousse, şi asta e căinţa mea zi şi
noapte. Vă jur că îi cer deseori iertare lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu
cât fapta aceasta, singura pe care am să mi-o reproşez în toată viaţa
mea, este desigur pricina necazurilor mele. Ispăşesc o clipă de egoism;
de aceea îi spun totdeauna Carcontei când se plânge: "Taci, nevastă, aşa
vrea Dumnezeu".
Şi Caderousse coborî capul, cu toate semnele unei adevărate căinţe.
— Bine, domnule, spuse abatele, ai vorbit cu sinceritate; când
cineva se învinuieşte astfel, merită iertarea.
— Din nefericire, spuse Caderousse, Edmond a murit şi nu m-a iertat.
— Nu ştia, spuse abatele.
— Dar poate că acum ştie, declară Caderousse, se zice că morţii ştiu
totul.
O clipă de tăcere: abatele se sculase şi se plimba îngândurat; se
înapoie la locul său şi se aşeză.
— Mi-ai pomenit în două-trei rânduri de un anume domn Morrel,
spuse el. Cine era omul acesta?
— Era armatorul "Faraonului", patronul lui Dantès.
— Şi ce rol a jucat omul acesta în trista afacere? întrebă abatele.
— Rolul unui om cinstit, curajos şi întristat, domnule. De douăzeci
de ori el a intervenit pentru Edmond; când împăratul s-a înapoiat, el a
scris, s-a rugat, a ameninţat într-atât încât, sub a doua Restauraţie, a
fost persecutat foarte mult ca bonapartist. În zece rânduri, precum v-am
spus, venise la bătrânul Dantès să-l ia cu el, iar în ajunul, sau cu două
zile înainte de moartea lui, v-am mai spus, lăsase pe cămin o pungă cu
care s-au plătit datoriile bătrânului şi s-a făcu faţă înmormântării, aşa că
bietul bătrân a putut cel puţin să moară, precum trăise, fără să
pricinuiască necaz cuiva. Punga o am eu încă, o pungă mare de reţea
roşie.
— Şi, întrebă abatele, mai trăieşte domnul Morrel?
— Da, spuse Caderousse.
— În cazul acesta, continuă abatele, desigur că el e un om
binecuvântat de Dumnezeu, bogat... fericit...
Caderousse zâmbi amar.
— Da, fericit ca mine, spuse el.
— Domnul Morrel este cumva nenorocit? exclamă abatele.
— Suferă mizeria şi, mai mult decât atât, dezonoarea.
— Cum aşa?
— Da, reluă Caderousse, cum vă spun, după douăzeci şi cinci de ani
de muncă, după ce a dobândit cel mai onorabil loc în comerţul Marsiliei,
domnul Morrel este ruinat complet. A pierdut cinci vase în doi ani, a dat
trei falimente năprasnice şi nu mai are speranţa decât în "Faraonul" pe
care îl comanda bietul Dantès şi care urmează să se înapoieze din Indii cu o încărcătură de cârmâz şi de indigo. Dacă se îneacă şi vasul acesta,
este pierdut.
— Şi, spuse abatele, are nevastă, copii, nenorocitul?
— Da, are o nevastă, care se poartă ca o sfântă, are o fată, ce urma
să se mărite cu un bărbat pe care-l iubea, dar pe care familia nu-l mai
lasă să se însoare cu o fată ruinată; are, în sfârşit, un fiu locotenent în
armată; înţelegeţi însă bine că toate acestea îi sporesc durerea bietului
om, în loc s-o uşureze. Dacă ar fi singur, şi-ar zbura creierii şi ar scăpa.
— E groaznic! murmură preotul.
— Iată cum răsplăteşte Dumnezeu virtutea, spuse Caderousse. Uite,
cu care nu am făcut niciodată o faptă rea, afară de aceea pe care v-am
povestit-o, sunt în mizerie. După ce o să-mi văd nevasta murind de
friguri, fără să pot face ceva pentru ea, am să mor de foame, cum a
murit bătrânul Dantès, în timp ce Fernand şi Danglars se scaldă în aur.
— Dar cum?
— Pentru că lor totul le-a mers din plin, în timp ce oamenilor cumse-
cade le merge rău.
— Ce a devenit Danglars, cel mai vinovat — nu-i aşa? — instigatorul?
— Ce a devenit? A părăsit Marsilia. A intrat, pe baza recomandaţiei
domnului Morrel care nu-i cunoştea crima, funcţionar la un bancher spa-
niol; în epoca războiului Spaniei, el a intrat cu o parte în furniturile arma-
tei franceze şi a făcut avere; atunci, cu primii bani, a jucat, şi-a întreit şi
şi-a împătrit capitalurile şi, rămânând văduv după fiica bancherului său,
s-a însurat pe urmă cu o văduvă, doamna de Nargonne, fiica domnului
Servieux, şambelanul actualului rege, care se bucură de cea mai mare
trecere. Devenind milionar, a fost făcut baron, astfel că el e acum
baronul Danglars, are un palat în strada Mont-Blanc, zece cai în grajduri,
şase lachei în anticameră şi nu mai ştiu câte milioane în casa de fier.
— Aha! făcu abatele cu accent ciudat; şi este fericit?
— Fericit? cine ar putea să spună? nenorocirea sau fericirea sunt tai-
na zidurilor; zidurile au urechi, dar n-au limbă; dacă poţi fi fericit cu o
avere mare, atunci Danglars e fericit.
— Şi Fernand?
— Cu Fernand s-a întâmplat altceva.
— Dar cum de a putut face avere un biet pescar catalan, fără
mijloace, fără educaţie? Mărturisesc că nu înţeleg.
— Se întâmplă şi asta pe lume; de bună seamă că, în viaţa lui, e o
taină pe care nu o cunoaşte nimeni.
— Dar, în sfârşit, pe ce trepte vizibile a urcat el la averea asta sau la
poziţia înaltă pe care o ocupă?
— La amândouă, domnule, la amândouă; are şi avere şi situaţie.
— Dumneata îmi spui o poveste.
— S-ar părea că e poveste, dar ascultaţi şi veţi pricepe. Cu câteva
zile înainte de întoarcerea împăratului, Fernand fusese amânat de la
recrutare. Bourbonii îl lăsară în pace la Catalani, dar Napoleon reveni, o
încorporare extraordinară fu decretată şi Fernand fu nevoit să plece.
Plecai şi eu; dar, pentru că eram mai bătrân decât Fernand, şi pentru că
mă încurcasem cu biata mea femeie, am fost trimis numai pe coastă.
Fernand a fost înregimentat în trupele active, a ajuns la frontieră cu regimentul şi a luat parte la bătălia lui Ligny.
În noaptea ce urmă bătăliei, el era de planton la uşa generalului
care avea legături secrete cu duşmanul. În noaptea aceea generalul
urma să se întâlnească cu englezii. Îi propuse lui Fernand să-l însoţească;
Fernand primi, părăsi postul şi îl urmă pe general.
Fapta care l-ar fi târât pe Fernand în faţa unui consiliu de război, da-
că Napoleon rămânea pe tron, îi servi de recomandaţie pe lângă
Bourboni. Reveni în Franţa cu epoletul de sublocotenent; şi, deoarece
protecţia generalului, care se bucura de înaltă trecere, nu l-a părăsit, el
era căpitan în 1823, cu prilejul războiului din Spania, adică în momentul
când Danglars începea primele afaceri. Fernand era spaniol, aşa că a
fost trimis la Madrid să-şi dea seama de spiritul compatrioţilor săi; îl
întâlni pe Danglars, intră cu el în vorbă, făgădui generalului un sprijin
printre regaliştii din capitală şi din provincii, primi făgăduieli, luă la
rândul său angajamente, îşi călăuzi regimentul pe drumurile cunoscute
numai de el, prin strâmtori păzite de regalişti şi, în sfârşit, aduse în
această scurtă campanie atât de mari servicii încât, după luarea
Trocaderului, fu numit colonel şi căpătă crucea de ofiţer al Legiunii de
Onoare, cu titlul de conte.
— Destin! destin! murmură abatele.
— Da, dar ascultaţi: n-am isprăvit. După terminarea războiului din
Spania, cariera lui Fernand era primejduită de pacea îndelungată care fă-
găduia să domnească în Europa. Numai Grecia se răzvrătise împotriva
Turciei şi începuse războiul pentru independenţă; toţi ochii erau
îndreptaţi spre Atena: era la modă ca grecii să fie deplânşi şi sprijiniţi.
Fără să-i ocrotească făţiş, după cum ştiţi, guvernul francez tolera
migraţiile parţiale. Fernand ceru şi căpătă permisiune de a se duce să
servească în Grecia, rămânând totuşi înscris în controalele armatei.
După câtva timp se află că contele de Morcerf — acesta era numele
lui — intrase în serviciul lui Ali-Paşa, cu gradul de general inspector.
Ali-Paşa fu ucis, precum ştiţi; dar, înainte de a muri, el răsplăti servi-
ciile lui Fernand lăsându-i o sumă însemnată, cu care Fernand se înapoie
în Franţa, unde îi fu confirmat gradul de locotenent-general.
— Aşa că astăzi?... întrebă abatele.
— Aşa că astăzi, urmă Caderousse, el posedă un palat minunat la
Paris în strada Helder nr. 27.
Abatele deschise gura, stătu un moment ca un om ce ezită, dar fă-
când o sforţare:
— Şi Mercédès? glăsui el; mi s-a spus că ea a dispărut.
— Da, a dispărut, spuse Caderousse, aşa cum dispare soarele ca să
răsară a doua zi mai strălucitor.
— A făcut şi ea situaţie? întrebă abatele cu un zâmbet ironic.
— Mercédès e în momentul acesta una dintre cele mai mari doamne
din Paris, spuse Caderousse.
— Continuă, glăsui abatele. Mi se pare că ascult istorisirea unui vis.
Dar am văzut eu însumi lucruri aşa de extraordinare, încât cele pe care
mi le spui mă miră mai puţin.
— Mercédès a fost la început deznădăjduită de lovitura care i-l răpea
pe Edmond. V-am vorbit de stăruinţele ei pentru părintele lui Dantès. În toiul deznădejdii a lovit-o o nouă durere: plecarea lui Fernand, a cărui
crimă ca n-o cunoştea şi pe care îl privea ca pe fratele ei.
Fernand plecă, Mercédès rămase singură.
Se scurseră pentru ea trei luni de lacrimi: nici o veste de la Edmond,
nici o veste de la Fernand; nimic în faţa ochilor, decât un bătrân care se
stingea de disperare.
Într-o seară, după ce stătuse toată ziua, cum avea obiceiul, la
răspântia celor două drumuri care merg de la Marsilia la Catalani, se
înapoie acasă mai abătută decât până atunci: nici iubitul, nici prietenul
nu veneau pe unul sau pe altul din drumuri, şi nu avea veşti nici de la
unul, nici de la celălalt.
I se păru deodată că aude un pas cunoscut: se întoarse cu nelinişte,
poarta se deschise şi îl văzu pe Fernand în uniforma de sublocotenent.
El nu însemna o parte din ceea ce ea plângea, ci o parte din viaţa ei
trecută.
Mercédès apucă mâinile lui Fernand cu o pornire pe care acesta o
luă drept dragoste şi care nu era decât bucuria de a nu mai fi singură pe
lume şi de a revedea, în sfârşit, un prieten după lungile ore ale tristeţii
singuratice. Şi apoi, se cuvine să spun: Fernand nu fusese niciodată
duşmănit; el nu era iubit, atâta tot; altul ocupa întreaga inimă a fetei, şi
acest altul era absent... dispărut... poate mort. La gândul acesta,
Mercédès izbucnea în plâns şi îşi frângea mâinile de durere; dar gândul
pe care îl respingea altă dată, când îi era strecurat de altcineva, îi
revenea acum singur în minte; de altfel, la rândul său, bătrânul Dantès Îi
spunea întruna: "Edmond al nostru a murit căci, dacă n-ar fi mort, s-ar
înapoia".
Bătrânul muri, precum v-am spus: poate că, dacă trăia, Mercédès
n-ar fi devenit niciodată nevasta altuia; căci el ar fi mustrat-o pentru ne-
credinţa ei. Fernand îşi dădu seama. Când află de moartea bătrânului, re-
veni. De data aceasta era locotenent. La prima călătorie nu-i spusese
fetei nici un cuvânt de dragoste; la a doua îi reaminti că o iubea.
Mercédès îi ceru încă şase luni ca să-l aştepte şi să-l plângă pe Ed-
mond.
— La drept vorbind, spuse abatele cu un zâmbet amar, asta făcea
optsprezece luni în total. Ce ar putea să ceară mai mult iubitul cel mai
adorat?
Murmură apoi cuvintele poetului englez: Frailty, thy name is
woman!
— Peste şase luni, reluă Caderousse, nunta avu loc la biserica
Accoules.
— Biserica unde ea urma să se mărite cu Edmond, murmură
preotul, numai logodnicul era schimbat, atâta tot.
— Mercédès se căsători deci, continuă Caderousse, dar, cu toate că
în ochii tuturora ea păru liniştită, i-a lipsit puţin să leşine când a trecut pe
dinaintea "Réservei", unde, cu un an şi jumătate înainte, fusese oficiată
logodna ei cu cel pe care ar fi văzut că-l iubea încă dacă ar fi îndrăznit să
privească în tainiţa inimii.
Fernand, mai fericit, dar nu mai liniştit, căci eu l-am văzut în epoca
aceea şi se temea întruna de întoarcerea lui Edmond, Fernand, aşadar, avu grijă să-şi ia îndată nevasta şi să se exileze; erau în acelaşi timp
prea multe pericole şi amintiri la Catalani.
La opt zile după nuntă, plecară.
— Şi ai mai văzut-o pe Mercédès? întrebă preotul.
— Da, în momentul războiului din Spania, la Perpignan, unde Fer-
nand o lăsase, ea făcea atunci educaţia fiului ei.
Abatele tresări.
— A fiului ei? spuse el.
— Da, răspunse Caderousse, a micului Albert.
— Dar ca să-şi instruiască fiul, continuă abatele, a primit şi ea o
educaţie. Mi se pare că l-am auzit pe Edmond spunând că ca era fiica
unui simplu pescar, frumoasă dar incultă.
— O, spuse Caderousse, el îşi cunoştea aşa de puţin logodnica!
Domnule, Mercédès ar fi putut să devină regină, în cazul când coroana ar
fi trebuit să se pună numai pe capetele cele mai frumoase şi mai
inteligente. Averea ei sporea şi ca sporea dimpreună cu averea. Învăţa
desenul, învăţa muzica, învăţa toate. De altminteri cred, între noi fie zis,
că ea nu făcea toate acestea decât pentru a se distra, pentru a uita, şi
că nu-şi băga atâtea lucruri în cap, decât ca să combată ce avea în
inimă. Dar acum se cuvine să spunem totul, continuă Caderousse;
averea şi onorurile au mângâiat-o, desigur. E bogată, e contesă, şi cu
toate acestea...
Caderousse se opri.
— Cu toate acestea, ce? întrebă abatele.
— Cu toate acestea sunt sigur că nu e fericită, spuse Caderousse.
— Şi ce te face să crezi?
— Să vedeţi: când m-am simţit prea nenorocit, am cugetat că vechii
mei prieteni au să mă ajute. M-am dus la Danglars, dar nici nu m-a pri-
mit. Am fost la Fernand, care mi-a trimis o sută de franci prin valetul său.
— În cazul acesta nu i-ai văzut nici pe unul, nici pe altul?
— Nu, dar doamna de Morcerf m-a văzut.
— Cum?
— Când am ieşit, o pungă a căzut la picioarele mele, conţinea 25 de
ludovici; am ridicat repede capul şi am văzut-o pe Mercédès, care trăgea
perdeaua.
— Şi domnul de Villefort? întrebă abatele.
— O, el nu fusese prietenul meu, pe el nu-l cunoşteam, nu aveam
ce-i cere, numele tău este femeie!
— Dar nu ştii ce a devenit el şi partea pe care a avut-o în
nenorocirea lui Edmond?
— Nu, ştiu numai că, la câtva timp după ce l-a arestat, el s-a însurat
cu domnişoara de Saint-Méran şi a părăsit Marsilia curând. Fără îndoială
că norocul îi va fi zâmbit ca şi celorlalţi, fără îndoială că e bogat ca Dan-
glars şi stimat ca Fernand; vedeţi, eu singur am rămas sărac, amărât şi
uitat de Dumnezeu.
— Te înşeli, prietene, spuse abatele: Dumnezeu poate să pară
uneori ca uită când dreptatea lui se odihneşte, dar vine totdeauna un
moment când îşi aduce aminte, şi dovada — uite-o.
Abatele scoase diamantul din buzunar, şi dându-l lui Caderousse:
— Uite, prietene, îi spuse el, ia diamantul acesta, căci e al dumitale.
— Cum numai al meu? exclamă Caderousse. O, domnule, nu vă ba-
teţi joc de mine?
— Diamantul urma să fie împărţit între prietenii săi. Edmond nu
avea decât un singur prieten, astfel că împărţirea devine de prisos. Ia
diamantul şi vinde-l, îţi repet, valorează cincizeci de mii de franci şi
nădăjduiesc că suma va putea să te scoată din mizerie.
— Domnule, spuse Caderousse, întinzând cu sfială o mână şi şter-
gând cu cealaltă sudoarea care-i brobonea fruntea; domnule, nu faceţi o
glumă din fericirea sau din deznădejdea unui om!
— Eu ştiu ce e fericirea şi ce e deznădejdea, şi nu m-aş juca
niciodată cu sentimentele. Ia-l deci, dar în schimb...
Caderousse care atingea diamantul, îşi trase mâna.
Abatele zâmbi.
— În schimb, continuă el, dă-mi punga de mătase roşie pe care
domnul Morrel o lăsase pe căminul bătrânului Dantès şi care — mi-ai
spus — e încă în posesia dumitale.
Din ce în ce mai uimit, Caderousse se îndreptă spre un dulap mare
de stejar, îl deschise şi dădu abatelui o pungă lungă de mătase roşie
învechită, în jurul căreia lunecau două verigi de metal poleite cândva.
Abatele o luă şi, în locul ei, dădu lui Caderousse diamantul.
— O, domnule, sunteţi un om al lui Dumnezeu! exclamă
Caderousse; căci nimeni nu ştia că Edmond v-a dat diamantul şi aţi fi
putut să-l păstraţi.
"Bine, îşi spuse încet abatele, tu ai fi făcut-o, pare-se..."
Abatele se sculă, îşi luă pălăria şi mănuşile.
— Nu-i aşa, spuse el, că tot ce mi-ai spus este adevărat şi că pot să
dau toată crezarea cuvintelor dumitale?
— Priviţi, domnule abate, spuse Caderousse; în ungherul peretelui e
un Crist de lemn sfânt; pe scrin e evanghelia nevestei mele; deschideţi
cartea şi vă voi jura pe ea cu mâna întinsă spre Crist, vă voi jura pe
mântuirea sufletului meu, pe cuvântul meu de creştin că v-am spus
toate lucrurile aşa cum s-au petrecut ele şi cum îngerul oamenilor le va
spune la urechea lui Dumnezeu în ziua judecăţii din urmă.
— Bine, spuse abatele, convins de accentul cu care Caderousse
rostea adevărul, bine; îţi doresc ca banii să-ţi fie de folos. Adio, eu mă
duc departe de oamenii care îşi fac atâta rău unii altora.
Şi, descotorosindu-se cu trudă de entuziastele porniri ale lui Cade-
rousse, abatele ridică singur drugul de la uşă, ieşi, urcă pe cal, îl salută
încă o dată pe hangiu, care se pierdea în cuvinte zgomotoase de
despărţire, şi plecă urmând direcţia pe care venise.
Când Caderousse întoarse capul, o văzu dinapoia lui pe Carconta,
mai palidă şi mai tremurătoare decât oricând.
— Este adevărat ce-am auzit? întrebă ea.
— Cum? că ne-a dat diamantul numai nouă? spuse Caderousse a-
proape nebun de bucurie.
— Da.
— Nimic, mai adevărat, căci uite-l.
Femeia îl privi o clipă; apoi, cu glas înăbuşit:
— Şi dacă o fi fals? glăsui ea.
Caderousse se îngălbeni şi se clătină.
— Fals? murmură el, fals? de ce mi-ar fi dat un diamant fals?
— Ca să afle secretul tău fără să-l plătească, nătărăule.
Caderousse rămase o clipă ameţit sub povara presupunerii.
— O, spuse el după o clipă, luându-şi pălăria pe care o puse peste
basmaua roşie înnodată în jurul capului; vom vedea în curând.
— Şi cum?
— La Beaucaire este târg; sunt acolo bijutieri din Paris; mă duc să li-l
arăt. Tu păzeşte casa, nevastă, peste două ceasuri mă înapoiez.
Şi Caderousse se năpusti din casă, pornind în goană pe drumul opus
celui pe care apucase necunoscutul.
"Cincizeci de mii de franci! murmură Carconta când rămase singură.
Sunt bani... dar nu sunt o avere."