Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXVI - HANUL DE LA PONT DU GARD

Cei care, ca mine, au străbătut pe jos sudul Franţei, au putut să re-
marce, între Bellegarde şi Beaucaire, cam la jumătatea drumului dintre
sat şi oraş, dar mai apropiat de Beaucaire decât de Bellegarde, un han mic unde spânzură pe o tablă ce scârţâie la cea mai uşoară adiere de
vânt, o grotescă înfăţişare a podului Gard. Luând ca direcţie cursul
Rhonului, micul han este situat pe partea stângă a drumului, cu spatele
spre fluviu; el e împrejmuit de o grădină: adică, faţa opusă celei care
oferă călătorilor poarta dă spre o împrejmuire, unde se caţără câţiva
măslini chirciţi şi câţiva smochini sălbatici cu frunzişul argintat de praf;
printre ei cresc, ca legume, ardei şi ceapă; în sfârşit, la unul din colţuri,
ca o santinelă uitată, un pin mare, rotat, îşi înalţă melancolic tulpina
flexibilă, în timp ce vârful lui, desfăcut ca un evantai, trosneşte sub un
soare de treizeci de grade.
Toţi aceşti arbori mari sau mici se încovoaie în direcţia unde bate
mistralul, unul din cele trei flagele ale Provenţei; celelalte două erau,
precum se ştie sau nu se ştie, râul Durance şi Parlamentul.
Ici-colo, pe întinderea înconjurătoare ce seamănă cu un mare lac de
pulbere, vegetează câteva tulpine de grâu, pe care horticultorii ţinutului
le cultivă, desigur, din curiozitate, şi care servesc de prăjină câte unui
greier ce urmăreşte cu cântecu-i ascuţit, monoton, pe călătorii rătăciţi
prin Tebaida aceasta.
De vreo şapte sau opt ani, micul han era ţinut de un bărbat şi o
femeie care aveau ca servitor o fată cu numele Trinette şi un argat cu
numele Pacaud; dubla cooperaţie, care făcea, de altminteri, cu prisosinţă
faţă ne-voilor serviciului, de când un canal săpat de la Beaucaire la
Aigues-Mortes înlocuise cărăuşia cu vapoare şi diligenţa cu trăsura.
Ca pentru a spori părerile de rău ale nefericitului hangiu, canalul
trecea, între Rhônul care îl alimentează, şi drumul care îl seacă, la vreo
sută de paşi de hanul pe care l-am descris pe scurt.
Hangiul putea să fie un om între patruzeci şi patruzeci şi cinci de
ani, înalt, uscat şi nervos, un adevărat tip meridional cu ochi înfundaţi şi
sclipitori, cu nas coroiat şi cu dinţi albi ca ai unui animal carnivor. Părul,
care, în ciuda atingerilor vârstei, părea că nu se hotărăşte să albească,
era, ca şi barba rotunjită ce purta, des, creţ şi abia presărat cu câteva
fire albe. Tenul bronzat din fire, se bronzase şi mai mult din cauza
deprinderii nenorocitului de a sta de dimineaţă până seara în pragul uşii
ca să vadă de nu-i vine, pe jos sau cu trăsura, vreun muşteriu: aşteptare
aproape totdeauna dezamăgită, în răstimpul căreia el nu opunea
ardoarei mistuitoare a soarelui altă apărare pentru faţă decât o basma
roşie, înnodată pe cap, aşa cum poartă spaniolii cu catâri.
Omul acesta era vechea noastră cunoştinţă, Gaspard Caderousse.
Nevastă-sa, dimpotrivă, care se numise ca fată Madeleine Radelle,
era o femeie palidă, slabă, bolnăvicioasă; născută în vecinătatea
ţinutului Ar-les, ea văzuse — măcar că păstra trăsăturile primitive ale
tradiţionalei frumuseţi a compatrioţilor săi — cum chipul i se ruinează
încet-încet în accesul aproape continuu al frigurilor ascunse, aşa de
obişnuite în rândurile populaţiei din preajma iazurilor de la Aigues-Mortes
şi a bălţilor de la Camargue. Stătea deci aproape totdeauna pe loc,
dârdâind în fundul camerei de la întâiul etaj, fie lungită într-un jilţ, fie
rezemată de pat, în timp ce bărbatul ei păzea la uşă ca o santinelă;
şedere pe care o prelungea cu atât mai multă plăcere, cu cât, ori de câte
ori se afla cu jumătatea-i acră, aceasta îl urmărea cu veşnicele ei tânguiri împotriva soartei, tânguiri la care bărbatul nu răspundea de
obicei decât cu aceste cuvinte filozofice:
— Taci, Carconta. Aşa vrea Dumnezeu.
Porecla se datora faptului că Madeleine Radelle era născută în satul
Carconta, situat între Salon şi Lambesc. Iar potrivit unui obicei de prin
partea locului, după care oamenii sunt numiţi cu un pronume în loc să fie
numiţi cu numele lor, soţul înlocuise cu denumirea aceasta numele de
Madeleine, prea blând şi prea muzical pentru limbajul lui aspru.
Să nu credeţi totuşi, în ciuda pretinsei resemnări faţă de hotărârile
Providenţei, că hangiul nostru nu-şi dădea seama de starea de mizerie în
care îl cufundase păcătosul canal de la Beaucaire şi că îl lăsau netulburat
tânguirile neîncetate ale femeii sale. Ca toţi meridionalii, el era un om
sobru, fără nevoi prea mari, dar, vanitos în ce priveşte lucrurile
exterioare; de aceea, pe timpul prosperităţii sale, nu lăsa să treacă nici o
serbare, nici o procesiune, fără să se arate, dimpreună cu Carconta, — el
în costumul pitoresc al bărbaţilor de la Sud, care ţine totodată de catalan
şi de andaluz, ea cu veşmântul încântător al femeilor din Arles, care pare
împrumutat Greciei şi Arabiei; dar, puţin câte puţin, lanţuri de ceas,
coliere, cordoane cu nenumărate culori, corsaje brodate, veste de
catifea, ciorapi cu colţuri eleganţi, ghete bălţate, pantofi cu catarămi de
argint, dispăruseră — astfel că nemaiputându-se arăta la înălţimea
splendorii de altădată, Gaspard Caderousse renunţase, pentru el şi
pentru nevastă, la toate alaiurile mondene, ale căror zgomote voioase le
auzea cu ciudă până în hanul lui sărac, han pe care continua să-l ţină
mai mult ca adăpost decât ca afacere.
Caderousse stătuse, ca de obicei, o parte din dimineaţă în faţa uşii,
plimbându-şi privirea melancolică de la un petec jupuit de verdeaţă,
unde ciuguleau câteva găini, la ambele extremităţi ale drumului pustiu,
care se afunda într-o parte la sud şi în alta la nord, când, deodată, glasul
înăcrit al nevestei îl sili să-şi părăsească postul; intră mormăind şi urcă
sus, lăsând totuşi uşa dată în lături ca pentru a-i pofti pe călători să nu-l
uite în trece-re.
În momentul când Caderousse intră, şoseaua amintită de noi şi pe
care o parcurgeau privirile lui, era tot aşa de goală şi de singuratică
precum era pustiul la sud. Se întindea albă şi infinită, între două şiruri de
copaci slăbănogi, şi înţelegeai perfect că nici un călător, liber să-şi
aleagă altă oră din zi, nu s-ar hazarda în această năprasnică Sahară.
Totuşi, în ciuda tuturor probabilităţilor, dacă rămânea la postu-i, Ca-
derousse ar fi putut să vadă ivindu-se dinspre Bellegarde, un călăreţ şi un
cal, care veneau cu mersul acela cinstit şi prietenos ce indică legăturile
cele mai bune dintre cal şi călăreţ; calul era un armăsar cu mersul lin;
călăreţul era un preot îmbrăcat în negru, cu o pălărie în trei colţuri, în
ciuda căldurii mistuitoare a soarelui aflat atunci la nămiezi; nu mergeau
amândoi decât într-un trap foarte moderat.
Când ajunse în dreptul uşii, grupul se opri: cu greu ţi-ai fi dat seama
dacă animalul a oprit omul, sau dacă omul a oprit animalul; în orice caz,
însă, călăreţul coborî şi, trăgând calul de căpăstru, îl legă de
învârtitoarea unui oblon dărăpănat, ce nu se mai ţinea decât într-o
balama; apoi, înaintând spre uşă, ştergându-şi cu o batistă roşie de bumbac fruntea lac de sudoare, preotul bătu de trei ori în prag cu
capătul ghintuit al bastonului ce ţinea în mână.
Un dulău negru se sculă îndată şi făcu câţiva paşi, lătrând şi arătân-
du-şi colţii albi, ascuţiţi; îndoită demonstraţie ostilă ce dovedea
nedeprin-derea lui cu lumea.
Un pas greoi clătină fără întârziere bara de lemn ce se înălţa de-a
lungul peretelui şi pe care o cobora, încovoindu-se de-a-ndăratelea
stăpânul bietei locuinţe la uşa căreia se afla preotul.
— Acum, acum! glăsuia Caderousse foarte uimit. Nu vrei să taci,
Margottin? Nu vă fie frică, domnule, latră însă nu muşcă. Doriţi vin, nu-i
aşa? — căci e o căldură afurisită... Ah, iertaţi-mă, se întrerupse
Caderousse văzând cu ce fel de călător avea a face; iertaţi-mă, nu ştiam
cu cine am onoa-rea; ce doriţi, ce vreţi, domnule abate? sunt la ordinele
dumneavoastră.
Preotul îl privi două sau trei secunde cu o luare aminte ciudată; păru
chiar că încearcă să atragă asupră-i atenţia hangiului; apoi, văzând că
trăsăturile acestuia nu exprimau alt sentiment decât mirarea că nu
primeşte un răspuns, socoti că e timpul să pună capăt uimirii şi spuse cu
un accent italian, foarte pronunţat:
— Nu eşti dumneata domnul Caderousse?
— Da, domnule, glăsui hangiul mai mirat poate de întrebare decât
fusese de tăcere, cu sunt; Gaspard Caderousse, la ordinele dumneavoas-
tră.
— Gaspard Caderousse... Da, mi se pare că acesta e pronumele şi
numele; locuiai cândva în Allées de Meilhan, nu-i aşa? la al patrulea?
— Adevărat.
— Şi te îndeletniceai acolo cu profesiunea de croitor?
— Da, dar treburile au mers prost; e aşa de cald în păcătoasa aceea
de Marsilie, încât cred că în cele din urmă oamenii n-au să se mai
îmbrace deloc. Dar, în legătură cu căldura: nu vreţi să vă răcoriţi,
domnule abale?
— Ba da; dă-mi o sticlă din vinul cel mai bun şi vom relua conversa-
ţia, dacă vrei, de acolo de unde o lăsăm.
— Cum vă face plăcere, domnule abate, spuse Caderousse.
Şi, pentru a nu pierde ocazia de a plasa una din ultimele sticle cu
vin de Cahors care îi rămâneau, Caderousse se grăbi să ridice un
chepeng tăiat chiar în podeaua camerei de la parter, ce servea totodată
de sală şi de bucătărie.
Când, după cinci minute, reapăru, îl găsi pe abate pe un scăunel, cu
cotul rezemat de o masă lungă, în timp ce Margottin, care părea a fi
încheiat pace cu el, înţelegând că, împotriva obiceiului, ciudatul călător
va lua ceva, întindea spre şoldul lui gâtul uscat şi ochii languroşi.
— Eşti singur? îl întrebă abatele pe hangiu, în timp ce acesta punea
dinaintea lui sticla şi un pahar.
— O, da, singur sau aproape, domnule abate; căci nevasta nu mă
poate ajuta la nimic, deoarece biata Carconta este mereu bolnavă.
— A, eşti însurat? spuse preotul cu anume interes, aruncând în juru-i
o privire, ce părea că preţuieşte la slaba lui valoare mobilierul menajului
sărac.
— Găsiţi că nu-s bogat, nu-i aşa, domnule abate? spuse Caderousse
oftând; ci, ce vreţi? nu e de ajuns că cineva să fie om cumsecade pentru
a-i merge bine.
Abatele fixă asupra lui o privire străpungătoare.
— Da, om cumsecade; pot să mă laud cu asta, domnule, spuse han-
giul înfruntând privirea abatelui cu o mână pe piept şi clătinând din cap;
iar în epoca noastră nu toată lumea poate să spună asta.
— Cu atât mai bine dacă meritul cu care te lauzi este adevărat,
glăsui abatele; căci am credinţa fermă că, mai curând sau mai târziu,
omul de treabă e răsplătit şi omul rău pedepsit.
— Meseria dumneavoastră este de a spune astfel, domnule abate;
asta e meseria dumneavoastră, reluă Caderousse cu o expresie amară.
La urma urmei, omul e liber să nu creadă vorbele dumneavoastră.
— Faci rău că vorbeşti astfel, domnule, spuse abatele, căci poate îţi
voi da cu însumi, curând, o dovadă a afirmaţiilor mele.
— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Caderousse cu uimire.
— Vreau să spun că, în primul rând, trebuie să mă asiguri dacă
dumneata eşti cel pe care îl caut eu.
— Ce dovezi vreţi să vă dau?
— Ai cunoscut în 1814 sau 1815 un marinar cu numele de Dantès?
— Dantès? Da, desigur că l-am cunoscut pe bietul Edmond. Era
chiar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, exclamă Caderousse, a
cărui figură fu năpădită de o roşeaţă purpurie, în timp ce ochii limpezi şi
siguri ai abatelui păreau că se dilatau pentru a-l învălui în întregime de
cel interogat.
— Da, mi se pare că îl chema Edmond.
— Că îl chema Edmond, mititelul? E tot aşa de sigur cum este sigur
că pe mine mă cheamă Gaspard Caderousse. Şi ce a devenit, domnule,
bietul Edmond? continuă hangiul; l-aţi cunoscut cumva? mai trăieşte? e
liber? e fericit?
— A murit prizonier, mai deznădăjduit şi mai jalnic decât ocnaşii
care îşi târăsc ghiuleaua la ocna din Toulon.
O paloare mortală urmă, pe figura lui Caderousse, roşeţei care
pusese la început stăpânire pe ea. Întoarse capul, şi abatele îl văzu
ştergându-şi o lacrimă cu un colţ al basmalei roşii de pe cap.
— Bietul băiat! murmură Caderousse. Iată încă o dovadă despre ce
vă spuneam, domnule abate, că Dumnezeu nu e bundecât cu oamenii
răi. Ah, continuă Caderousse cu limbajul colorat al oamenilor de la sud,
lumea merge din rău în mai rău; de ar cădea o dată din cer, două zile
de-a rândul, pulbere şi un ceas foc, pentru ca totul să se isprăvească.
— Se pare că îl iubeşti din toată inima pe băiatul acesta, domnule,
glăsui abatele.
— Da, mi-era foarte drag, spuse Caderousse, cu toate că îmi
reproşez că o clipă i-am pizmuit norocul. De atunci însă, vă jur pe
cuvântul meu, că i-am deplâns mult soarta nenorocită.
Se făcu o tăcere de o clipă în răstimpul căreia privirea fixă a
abatelui nu încetă să cerceteze fizionomia mobilă a hangiului.
— L-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe bietul băiat? continuă Cade-
rousse.
— Am fost chemat la patul lui de moarte ca să-i dau ultimele
ajutoare ale religiei, răspunse abatele.
— Şi de ce a murit? întrebă Caderousse cu voce gâtuită.
— De ce se poate muri în închisoare, când ai treizeci de ani, dacă nu
din cauza închisorii?
Caderousse îşi şterse sudoarea care îi curgea pe frunte.
— Ceea ce e ciudat în toate astea, urmă abatele, e că pe patul de
moarte, jurând pe crucifixul al cărui picior îl săruta, Dantès m-a încredin-
ţat că nu cunoştea adevărata cauză a captivităţii sale.
— E adevărat, e adevărat, murmură Caderousse; nu putea s-o ştie;
nu, domnule abate, bietul copil nu minţea.
— Pe aceea m-a rugat să limpezesc nenorocirea pe care el n-a
putut-o limpezi niciodată şi să-i reabilitez memoria, dacă ca a fost
pângărită cumva.
Şi, devenind tot mai fixă, privirea abatelui devora expresia aproape
sumbră care se ivi pe chipul lui Caderousse.
— Un englez bogat, continuă abatele, tovarăşul lui de nenorocire, şi
care a ieşit din închisoare la a doua Restauraţie, poseda un diamant de o
mare valoare. Părăsind închisoarea, el a vrut să lase lui Dantès care, în
timpul unei boli pe care o suferise l-a îngrijit ca un frate, o mărturie a re-
cunoştinţei sale dăruindu-i diamantul. În loc să se servească de el pentru
a-şi corupe temnicerii, care, de altminteri, puteau să-l ia şi pe urmă să-l
trădeze,
Dantès păstră diamantul pentru cazul când va ieşi din închisoare;
căci, dacă ieşea din închisoare, existenţa lui era asigurată prin simpla
vânzare a diamantului.
— Aşadar, era un diamant de mare valoare? întrebă Caderousse cu
ochi aprinşi.
— Totul e relativ, continuă abatele; de o mare valoare pentru Ed-
mond, căci diamantul era preţuit la cincizeci de mii de franci.
— Cincizeci de mii de franci? spuse Caderousse, în cazul acesta era
cât o nucă.
— Nu tocmai, glăsui abatele; dar îţi vei da seama singur, căci îl am
la mine.
Caderousse căută parcă sub veşmintele abatelui comoara despre
care vorbea.
Abatele scoase din buzunar o cutiuţă neagră de piele, o deschise şi
făcu să strălucească sub ochii uluiţi ai lui Caderousse scânteietoarea
minune montată pe un inel admirabil.
— Şi asta valorează cincizeci de mii de franci?
— Fără montură, care şi ca preţuieşte ceva, spuse abatele.
Închise cutia şi băgă în buzunar diamantul care continua să strălu-
cească în adâncul cugetului lui Caderousse.
— Dar cum de aveţi dumneavoastră diamantul, domnule abate?
întrebă Caderousse. Edmond v-a făcut moştenitorul lui?
— Nu, ci executorul lui testamentar.
"Aveam trei prieteni buni şi o logodnică, mi-a spus el: sunt sigur că
toţi patru mă regretă amarnic; unul din aceşti buni prieteni se numea Ca-
derousse." Caderousse se înfioră.
"Celălalt, continuă abatele fără să pară că observă emoţia lui Cade-
rousse, celălalt se numea Danglars; al treilea, — a adăugat el — deşi
rivalul meu, mă iubea de asemeni."
Un zâmbet diabolic lumină trăsăturile lui Caderousse, care făcu o
mişcare pentru a-l întrerupe pe abate.
— Stai, spuse abatele, lasă-mă să sfârşesc şi, dacă ai vreo
observaţie de făcut, ai s-o faci îndată.
"Celălalt, deşi rivalul meu, mă iubea şi el şi se numea Fernand: cât
priveşte pe logodnica mea, numele ei era... Nu-mi mai aduc aminte
numele logodnicei" spuse abatele.
— Mercédès, glăsui Caderousse.
— Da, da, aşa c, Mercédès, reluă abatele cu un oftat înăbuşit.
— Ei, şi? întrebă Caderousse.
— Dă-mi o cană cu apă, spuse abatele.
Caderousse se grăbi să-l satisfacă.
Abatele umplu paharul şi bău câteva înghiţituri.
— Unde eram? întrebă el punând paharul pe masă.
— Logodnica se numea Mercédès.
— Da, aşa e. "Vă veţi duce la Marsilia..." tot Dantès vorbeşte,
înţelegi?
— Cum să nu.
"Veţi vinde diamantul, veţi face cinci părţi şi le veţi împărţi între
aceşti buni prieteni, singurele fiinţe care m-au iubit pe pământ."
— Cum cinci părţi? glăsui Caderousse. Nu mi-aţi numit decât patru
persoane.
— Pentru că, după câte mi s-a spus, a cincea a murit... A cincea era
părintele lui Dantès.
— O, da, spuse Caderousse mişcat de simţămintele care se
ciocneau într-însul. O, da, bietul om a murit.
— Am aflat de întâmplarea aceasta, la Marsilia, răspunse abatele,
trudindu-se să pară indiferent, dar moartea s-a întâmplat de-aşa de
multă vreme, încât n-am putut culege nici un amănunt. Ştii ceva despre
sfârşitul bătrânului?
— Ei, cine ar putea să ştie mai bine decât mine? spuse Caderousse.
Locuiam uşă în uşa cu bătrânul. Vai, da, după abia un an de la dispariţia
fiului său, biciul bătrân a închis ochii.
— Dar din ce cauză a murit?
— Medicii i-au numit boala... o gastroenterită mi se pare; cei care îl
cunoşteau au spus că a murit de durere... iar eu care aproape l-am văzut
murind, spun că a murit...
Caderousse se opri.
— De ce a murit? reluă cu încordare preotul.
— A murit de foame.
— De foame? exclamă abatele sărind de pe scaun. Nici cele mai de
rând animale nu mor de foame. Câinii care hoinăresc pe străzi găsesc o
mână miloasă care le aruncă o bucată de pâine; şi un om, un creştin a
murit de foame, printre alţi oameni, care îşi spun creştini ca şi el? Cu ne-
putinţă! O, e cu neputinţă.
— Am spus ce am spus, glăsui Caderousse.
— Şi rău ai făcut, glăsui o voce pe scară; pentru ce te amesteci?
Bărbaţii se întoarseră şi văzură, printre şipcile balustradei, capul
bolnăvicios al Carcontei; ea se târâse până acolo şi asculta conversaţia
stând pe ultima treaptă, cu capul sprijinit pe genunchi.
— Pentru ce te amesteci tu, femeie? spuse Caderousse. Domnul
cere informaţii şi buna creştere mă obligă să i le dau.
— Da, dar prudenţa te obligă să i le refuzi. De unde ştii cu ce scop
te pune să vorbeşti, nătărăule?
— Cu un scop foarte bun, doamnă, îţi garantez, spuse abatele. Soţul
dumitale nu are de ce se teme, numai să răspundă cu sinceritate.
— Nu are de ce se teme? Oamenii încep prin făgăduieli frumoase,
pe urmă se mulţumesc să spună că nu avem de ce ne teme; pe urmă ci
pleacă fără să respecte nimic din ce au spus şi, într-o bună dimineaţă,
nenorocirea cade peste sărac, fără să ştie de unde îi vine.
— Fii liniştită, bună femeie, nenorocirea nu vi se va trage de la
mine, vă asigur.
Carconta mai mormăi câteva cuvinte care nu putură fi auzite, îşi
lăsă din nou pe genunchi capul, o clipă ridicat, şi continuă să dârdâie
pradă frigurilor, lăsând libertate soţului să continue conversaţia, dar în
aşa fel încât ea să nu piardă nici un cuvânt.
În vremea asta abatele băuse câteva înghiţituri de apă şi se
liniştise.
— Aşadar, reluă el, bietul bătrân era atât de părăsit de toată lumea,
încât a murit de o astfel de moarte?
— O, domnule, urmă Caderousse, nici catalana Mercédès, nici dom-
nul Morrel nu l-au părăsit; dar bietul bătrân căpătase o antipatie
profundă pentru Fernand, acela pe care Dantès vi l-a pus în rândul
prietenilor săi, continuă Caderousse cu un zâmbet ironic.
— Şi nu era? spuse abatele.
— Gaspard, Gaspard, murmură femeia din capul scării, ia seama la
ce spui.
Caderousse făcu o mişcare de enervare şi, fără să acorde vreun răs-
puns celei care îl întrerupea:
— Poţi să fii prietenul omului a cărui femeie o răpeşti? răspunse el
abatelui. Dantès care era o inimă de aur îi numea prieteni pe toţi
oamenii ăştia... Bietul Edmond! La drept vorbind, e mai bine că n-a ştiut
nimic; i-ar fi fost prea greu să-i ierte în ceasul morţii... Şi, orice s-ar
spune, continuă Caderousse, în limbajul său, care nu era lipsit de o
poezie aspră, mi-este mai frică de blestemul morţilor decât de ura viilor.
— Nătărăule! spuse Carconta.
— Ştii, va să zică, urmă abatele, ce a făcut Fernand în contra lui
Dantès?
— Ba bine că nu!
— Atunci vorbeşte.
— Gaspard, fă ce vrei, eşti stăpân, spuse femeia; dar dacă m-ai
crede, nu ai spune nimic.
— De data asta cred că ai dreptate, femeie, glăsui Caderousse.
— Prin urmare nu vrei să spui nimic? urmă abatele.
— La ce bun? spuse Caderousse. Dacă băiatul ar trăi şi ar veni la mi-
ne să-şi cunoască o dată pentru totdeauna prietenii şi duşmanii, nu zic
ba, dar el e în pământ, după câte îmi spuneţi, aşa că nu mai poate să nu-
trească ură, nu mai poate să se răzbune. Să stingem totul.
— Vrei în cazul acesta, spuse abatele, să dăruiesc oamenilor pe care
îi arăţi ca prieteni netrebnici şi prefăcuţi, o recompensă destinată
fidelităţii?
— Adevărat, aveţi dreptate, spuse Caderousse. De altminteri, ce ar
însemna pentru ei, acum, moştenirea bietului Edmond? O picătură de
apă în mare.
— Unde mai pui că oamenii aceştia pot să te strivească cu o
mişcare, spuse femeia.
— Cum adică? Au devenit bogaţi şi puternici?
— A, nu cunoaşteţi povestea lor?
— Nu, povesteşte-mi-o.
Caderousse păru că stă un moment pe gânduri.
— Ei, nu; ar fi o poveste prea lungă, spuse el.
— Eşti liber să taci, prietene, glăsui abatele, cu accentul celei mai
profunde indiferenţe, şi îţi respect scrupulele; de altminteri, fapta
dumitale e fapta unui om cu adevărat bun: prin urmare să nu mai
vorbim. Ce misiune aveam eu? O simplă formalitate. Am să vând prin
urmare diamantul.
Şi scoase diamantul din buzunar, deschise cutia şi îl arătă ochilor u-
luiţi ai lui Caderousse.
— Ia vino, femeie, să vezi! spuse acesta cu voce răguşită.
— Un diamant? glăsui Carconta sculându-se şi coborând cu paşi
destul de siguri scara; ce e cu diamantul?
— Nu auzi, femeie? spuse Caderousse; un diamant pe care băiatul
ni l-a dăruit: mai întâi părintelui său, celor trei prieteni, Fernand,
Danglars şi eu, şi logodnicei lui, Mercédès. Diamantul valorează cincizeci
de mii de franci.
— Vai, ce frumoasă bijuterie! spuse ea.
— În cazul ăsta, spuse Caderousse, a cincea parte din sumă ne
aparţine nouă?
— Da, domnule, răspunse abatele, plus partea părintelui lui Dantès,
pe care mă cred îndreptăţit s-o repartizez tuturor.
— De ce tuturor? întrebă Carconta.
— Pentru că eraţi cei patru prieteni ai lui Edmond.
— Cei care trădează nu sunt prieteni, murmură înăbuşit, la rândul ci,
femeia.
— Da, da, răspunse Caderousse, asta ziceam şi eu; e aproape o
profanare, aproape un sacrilegiu să se răsplătească trădarea şi, poate
crima.
— Dumneata ai vrut, reluă abatele cu linişte, băgând diamantul la
loc în buzunarul sutanei; dă-mi acum adresa prietenilor lui Edmond ca să
pot îndeplini ultima lui dorinţă.
Sudoarea curgea în stropi grei de pe fruntea lui Caderousse; îl văzu
pe abate sculându-se, îndreptându-se spre uşă ca pentru a zvârli o
privire calului, şi înapoindu-se.
Caderousse şi femeia se priveau cu o expresie ce nu poate fi
descrisă.
— Diamantul ne-ar reveni nouă în întregime, spuse Caderousse.
— Crezi? răspunse femeia.
— Un om al bisericii nu poate să ne înşele.
— Fă cum vrei, glăsui femeia; eu nu mă amestec.
Şi se urca din nou pe scară, dârdâind; dinţii îi clănţăneau în ciuda
căldurii arzătoare.
Pe ultima treaptă ea se opri o clipă.
— Gândeşte-te bine, Gaspard, spuse el.
— Sunt hotărât, declară Caderousse.
Carconta intră în camera ei, oftând; se auzi podeaua trosnind sub
paşii ei, până când ajunse la jilţul unde căzu greoaie.
— Ce ai hotărât? întrebă abatele.
— Să vă spun totul, răspunse el.
— Cred că e lucrul cel mai bun pe care îl ai de făcut, glăsui preotul;
nu pentru că ţin să ştiu lucrurile pe care ai vrea să mi le ascunzi; dar, da-
că poţi să-mi ajuţi să împart moştenirea după dorinţa testatorului ar fi
mai bine.
— Nădăjduiesc şi eu, răspunse Caderousse cu obrajii învăpăiaţi de
roşeaţa nădejdii şi a lăcomiei.
— Te ascult, spuse abatele.
— Staţi, reluă Caderousse, s-ar putea să ne întrerupă cineva în mo-
mentul cel mai interesant şi ar fi neplăcut; de altminteri, nu e nevoie să
ştie cineva că aţi venit aici.
Se duse la uşa hanului şi o închise punând de-a curmezişul ei,
pentru mai multă prevedere, drugul de noapte.
Între timp abatele îşi alese locul, ca să asculte în voie; se aşezase
într-un ungher, pentru a rămâne în umbră, în timp ce lumina va cădea
din plin pe figura interlocutorului. Cu capul aplecat, cu mâinile
împreunate sau, mai bine zis, crispate, se pregătea să asculte cu toată
luarea aminte.
Caderousse apropie un scaun şi se aşeză în faţa lui.
— Ţine seama că eu nu te împing la nimic, rosti glasul tremurând al
Carcontei, ca şi cum ea ar fi putut să vadă prin podea scena ce se pregă-
tea.
— Bine, bine, să nu mai vorbim, spuse Caderousse; iau asupra mea
totul.
Şi începu.