Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XXII - CONTRABANDIŞTII

Dantès trăise abia de o zi pe bord şi îşi dăduse seama cu cine avea
a face. Fără să fi fost la şcoala abatelui Faria, vrednicul stăpân al "Tinerei Amelia", — acesta era numele corăbiei genoveze —, ştia aproape toate
limbile care se vorbesc în jurul acestui mare lac ce se numeşte
Mediterana; de la arabă până la provensală; putea astfel, lipsindu-se de
tălmaci, oameni totdeauna plicticoşi, şi uneori indiscreţi, să comunice în
chip foarte lesnicios, fie cu vasele întâlnite pe mare, fie cu micile bărci
pe care le observa de-a lungul coastelor, fie, în sfârşit, cu oameni fără
nume, fără patrie, fără situaţie, aşa cum se găsesc totdeauna pe
lespezile cheiurilor din preajma porturilor mării, şi care trăiesc din
mijloace misterioase şi tăinuite, ce se trag parcă în linie directă de la
Providenţă, deoarece nu au nici o putinţă de trăi, vizibilă cu ochiul liber;
aţi ghicit că Dantès se afla pe bordul unui vas ce făcea contrabandă.
De aceea patronul îl primise pe Dantès la bord cu oarecare neîncrede-
re; era cunoscut foarte bine de toţi vameşii coastei şi, deoarece între
domnii aceştia şi el era un schimb de şiretenii, unele mai îndemânatice
decât altele, îşi închipuise la început că Dantès era un emisar al vămii,
care întrebuinţa calea aceasta ingenioasă, pentru a pătrunde câteva
dintre secretele meseriei. Dar chipul strălucit în care Dantès scăpase din
încurcătură, când a îndrumat vasul, îl convinsese pe deplin; apoi, când a
văzut dâra de fum plutind ca un fuior deasupra bastionului Castelului If şi
când a auzit detunătura îndepărtată a exploziei, s-a gândit o clipă că a
primit la bord pe cel căruia i se acordau onorurile tunului, aşa cum
acestea sunt acordate intrărilor şi plecărilor regilor; faptul îl neliniştea
mai puţin, — trebuie spus, — decât dacă noul venit ar fi fost un vameş;
dar a doua presupunere dispăru curând ca şi prima, văzând liniştea
perfectă a recrutului.
Edmond avu deci avantajul de a şti ce era patronul său, fără ca
acesta să poală şti cine era el; oricâte încercări făcu bătrânul marinar
sau camarazii săi, el se ţinu bine şi nu destăinui nimic; dădu numeroase
amănunte asupra Neapolelui şi asupra Maltei, pe care le, cunoştea cum
cunoştea Marsilia, şi se menţinu, cu o tărie care făcea cinste memoriei
sale, la prima povestire. Oricât de subtil era, genovezul se lăsă deci
păcălit de Edmond, — în favoarea acestuia pledând blândeţea,
experienţa nautică şi, în special, cea mai iscusită şiretenie.
Dar poate că genovezul făcea parte din categoria oamenilor
inteligenţi, care nu ştiu niciodată decât ce trebuie să ştie, şi care nu cred
decât ce au interesul să creadă.
În situaţia aceasta ajunseră la Livorno.
Edmond avea să treacă aici un nou examen: să vadă dacă se va
recunoaşte singur după trecerea celor de 14 ani; păstrase o idee
îndeajuns de precisă despre cum era tânărul; va vedea acum ce a
devenit bărbatul. Va citi dorinţa sa în ochii camarazilor; poposise de vreo
douăzeci de ori la Livorno şi cunoştea, în strada Sfântul Ferdinand, un
bărbier. Intră la el să-şi taie barba şi părul.
Bărbierul se uită cu mirare la omul cu plete lungi şi cu barba deasă
şi neagră, care semăna cu un cap frumos de Tizzian. Pe vremea aceea
nu erau încă la modă barba şi părul lung: astăzi un bărbier s-ar mira
dacă un bărbat înzestrat cu aşa de mari calităţi fizice ar consimţi să
renunţe la ele.
Bărbierul livornez se apucă de lucru fără să spună ceva. După terminarea operaţiei, când îşi simţi bărbia rasă complet, când părul fu redus la
lungimea obişnuită, Edmond ceru o oglindă şi se privi.
Avea atunci, aşa cum am spus, treizeci şi trei de ani, iar cei
paisprezece ani de închisoare produseseră, pentru a spune astfel, o mare
schimbare morală în figura sa.
Dantès intrase la castelul If cu chipul rotund, zâmbitor şi înflorit al
tânărului fericit, căruia primii paşi în viaţă i-au fost uşori, şi care se bizui-
se pe viitor ca pe continuarea naturală a trecutului. Se schimbase cu
totul.
Figura ovală se prelungise, gura zâmbitoare căpătase trăsăturile fer-
me şi precizate care indică hotărârea; sprâncenele se arcuiseră sub o
cută îngândurată, în ochi era întipărită o tristeţe adâncă din care
ţâşneau, la intervale, fulgerări sumbre, mizantropice, ură; tenul,
îndepărtat atâta timp de lumina zilei şi de razele soarelui, căpătase
culoarea mată care constituie frumuseţea aristocratică a oamenilor de la
Nord, când chipul lor este încadrat de păr negru; ştiinţa profundă pe care
o dobândise a răsfrânt pe întreaga lui figură o aureolă de siguranţă
inteligentă; căpătase, de asemeni, deşi avea o statură înaltă, vigoarea
îndesată a trupului care îşi concentrează forţele într-însul.
Eleganţa formelor nervoase şi plăpânde îi urmase tăria formelor ro-
tunjite şi musculoase. Rugăciunile, suspinele şi imprecaţiile îi
schimbaseră vocea, uneori într-un timbru de o blândeţe ciudată, alteori
într-o accentuare aspră şi aproape răguşită.
În afară de aceasta, mereu în semi-obscuritate şi în întuneric, ochii
săi căpătaseră darul curios de a distinge obiectele în timpul nopţii,
asemenea ochilor hienei şi lupului.
Edmond zâmbi văzându-se: era cu neputinţă ca prietenul său cel
mai bun, dacă totuşi mai avea vreun prieten, să-l recunoască; nu se
recunoştea nici el.
Patronul "Tinerei-Amelia", care ţinea mult să păstreze printre
oamenii săi un om de valoarea lui Edmond, îi oferise un acont din
viitoarele câştiguri, şi Edmond acceptase; prima lui grijă ieşind de la
bărbierul care operase prima transformare, fu deci, să intre într-o
prăvălie şi să cumpere un veşmânt complet de matelot; veşmântul
acesta, precum ştiţi, este cât se poate de simplu: se compune dintr-un
pantalon alb, dintr-o cămaşă vărgată şi dintr-o bonetă frigiană.
În costumul acesta, înapoindu-i lui Jacopo cămaşa şi pantalonul îm-
prumutaţi, reapăru Edmond în faţa patronului "Tinerei-Amelia", căruia fu
obligat să-i repete povestea. Patronul nu voia să recunoască în matelotul
cochet şi elegant pe omul cu barbă deasă, cu alge amestecate în păr şi
cu trupul muiat de apa mării, pe care îl urcase, gol, muribund, pe puntea
vasului său.
Cucerit de înfăţişarea-i frumoasă, repetă deci lui Dantès propunerile
de angajare; dar Dantès, care avea proiectele sale, nu voi să le accepte
decât pentru trei luni.
De altminteri echipajul "Tinerei-Amelia" era foarte harnic şi supus
ordinelor unui patron obişnuit să nu-şi piardă vremea. Vasul se afla abia
de opt zile la Livorno, şi coapsele-i rotunde erau pline cu muselinuri colo-
rate, cu bumbacuri prohibite, cu pudră englezească şi cu tutun, pe care regia uitase să-şi depună pecetea. Toate acestea trebuiau să iasă din
Livorno porto-franco, şi să debarce pe ţărmul Corsicei, de unde anumiţi
speculatori îşi luau sarcina să treacă încărcătura în Franţa.
Plecară; Edmond spintecă din nou marea azurie, primul orizont a ti-
nereţii sale, pe care o revăzuse aşa de des în visurile din închisoare. Lăsă
la dreapta Gorgona, la stânga Pianosa, şi înaintă spre patria lui Paoli şi a
lui Napoleon.
A doua zi, urcând pe punte, — lucru pe care îl făcea totdeauna de-
vreme — patronul îl găsi pe Dantès rezemat de peretele vasului şi privind
cu ochi ciudaţi o îngrămădire de stânci de granit, pe care răsăritul
soarelui le inunda cu o lumină roză, insula Monte-Cristo. "Tânăra-Amelia"
o lăsă cam la trei sferturi de leghe în tribord, şi îşi continuă drumul spre
Corsica.
Dantès se gândea, mergând de-a lungul insulei cu nume aşa de
răsunător pentru el, că nu i-ar trebui decât să sară în mare şi, într-o
jumătate de ceas, ar fi pe pământul făgăduinţei. Dar ce să facă acolo,
fără instrumente cu care să descopere comoara, fără arme cu care s-o
apere? De altminteri, ce ar spune mateloţii? Ce ar cugeta patronul? Se
impunea să aş-tepte.
Din fericire, Dantès ştia să aştepte: aşteptase 14 ani, libertatea;
putea foarte bine, acum când era liber, să aştepte şase luni sau un an,
bogăţia.
N-ar fi acceptat oare libertatea şi fără bogăţie, dacă i s-ar fi propus?
De altfel, bogăţia aceasta nu era ea o himeră? Născută în creierul
bolnav al bietului abate Faria, nu murise o dată cu el?
E drept, scrisoarea cardinalului Spada era cât se poate de precisă.
Şi Dantès repetă de la un capăt la altul, în memorie, scrisoarea din
care nu uitase un cuvânt.
Veni seara: Edmond văzu insula trecând prin toate culorile pe care
crepusculul le aduce cu el şi pierzându-se pentru toată lumea în
întuneric; dar el, având privirea deprinsă cu întunericul închisorii, a
continuat desigur s-o vadă, căci rămase ultimul pe punte.
A doua zi, se treziră în faţa Aleriei. Au gonit toată ziua, iar seara
luminile se aprinseră pe coastă. După felul luminilor îşi dădură probabil
seama că puteau să debarce, căci un felinar fu urcat în locul pavilionului,
pe catargul micului vas, şi se apropiară de ţărm la o bătaie de puşcă.
Dantès remarcase, pentru împrejurările acestea solemne, fără
îndoială, că patronul "Tinerei-Amelia" montase pe pivot, apropiindu-se de
uscat, două tunuri mici ca nişte puşti de metereze, care, fără să facă
zgomot mare puteau să trimită o ghiulea zdravănă la o mie de paşi.
Dar, în seara aceea, precauţia fu de prisos; totul se petrecu în chipul
cel mai calm şi mai politicos. Patru şalupe se apropiară încetişor de vasul
care, fără îndoială, pentru a le face onoare, dădu drumul propriei sale şa-
lupe pe mare; cele cinci şalupe se executară aşa de bine, încât, la
ceasurile două noaptea, întreaga încărcătură trecuse de pe bordul
"Tinerei-Amelia" pe uscat.
Patronul "Tinerei-Amelia" era un om cu simţul ordinei aşa de dezvol-
tat, încât, în aceeaşi noapte, câştigurile fură repartizate: fiecare om îşi
primi partea sa de 100 lire toscane, adică aproximativ 80 de franci în moneda noastră.
Dar expediţia nu se sfârşise; porniră spre Sardinia. Vasul descărcat
trebuia încărcat din nou.
A doua operaţie decurse în chip tot aşa de fericit ca şi prima:
"Tânăra- Amelia" avea noroc. Noua încărcătură era pentru ducatul
Lucques. Se compunea aproape în întregime din ţigări de Havana, din
vin de Xeres şi de Malaga.
Avură însă de furcă, la plecare, cu vama, — eterna duşmană a
patronului "Tinerei-Amelia". Un vameş rămase pe caldarâm şi doi
mateloţi fură răniţi. Dantès era unul dintre aceştia; un glonţ îi
străpunsese muşchii umărului.
Dantès era aproape fericit de încăierare şi aproape mulţumit de
rană; ca instanţe severe, ele îi arătaseră lui însuşi cum primea pericolul
şi cu ce inimă îndura suferinţa. Privise pericolul râzând şi spusese ca
filozoful grec, primind lovitura: "durere, tu nu eşti un rău".
Îl examinase pe vameşul rănit de moarte şi, datorită înfierbântării
sângelui sau răcirii sentimentelor omeneşti, priveliştea nu-i produse
decât o uşoară impresie. Dantès se afla pe calea pe care voia s-o
parcurgă şi mergea spre ţinta pe care voia s-o ajungă; inima lui începea
să se împietrească în piept.
Văzându-l căzând, Jacopo l-a crezut mort, s-a repezit la el, l-a
ridicat, iar apoi l-a îngrijit ca un camarad admirabil.
Va să zică, lumea nu era aşa de bună cum o vedea doctorul
Pangloss, dar nici aşa de rea cum o vedea Dantès, de vreme ce omul
care nu avea de aşteptat de la tovarăşul său decât moştenirea părţii sale
din câştig încerca o aşa de vie mâhnire văzându-l ucis?
Din fericire, am spus, Edmond era numai rănit. Graţie unor ierburi
culese în anumite epoci şi vândute contrabandiştilor de femei bătrâne
din Sardinia, rana se închise curând. Edmond voi atunci să-l ispitească
pe Jacopo; îi oferi, în schimbul îngrijirilor primite de la el, partea sa de
câştig; Jacopo refuză însă cu indignare.
Datorită devotamentului simpatic pe care Jacopo îl arătase lui Ed-
mond din primul moment când l-a văzut, Edmond acorda lui Jacopo o a-
nume afecţiune. Dar Jacopo nu cerea mai mult; ghicise instinctiv la Ed-
mond superioritatea supremă, superioritatea pe care Edmond izbutise
s-o tăinuiască faţă de ceilalţi. Şi, cu puţinul dăruit de Edmond, vrednicul
marinar era mulţumit.
De aceea, în zilele lungi de bord, când vasul, alergând în siguranţă
pe marea azurie, nu avea nevoie, graţie vântului favorabil ce-i umfla
pânzele, decât de ajutorul cârmaciului, — Edmond, cu o hartă marină în
mână, devenea institutorul lui Jacopo, aşa cum bietul abate Faria fusese
institutorul lui. Îi arăta ascunzişurile coastelor, îi explica variaţiile busolei,
îl învăţa să citească în cartea mare, deschisă deasupra capului nostru,
cerul, şi unde Dumnezeu a scris pe azur, cu litere de diamant.
Iar când Jacopo îl întreba:
— La ce bun să înveţi toate lucrurile astea pe un biet matelot ca mi-
ne?
Edmond răspundea:
— Cine ştie? Poate că într-o zi o să fii căpitan de vas; compatriotul tău Bonaparte a devenit împărat!
Uitasem să spunem că Jacopo era corsican.
Trecuseră două luni jumătate în cursele acestea. Edmond devenise
tot aşa de iscusit navigator, după cum era altădată marinar îndrăzneţ; se
împrietenise cu toţi contrabandiştii de pe coastă. Învăţase toate semnele
masonice cu ajutorul cărora aceşti semi-piraţi se recunosc între ei.
Trecuse de vreo douăzeci de ori pe dinaintea insulei Monte-Cristo
fără să găsească măcar o dată prilejul să debarce.
Luase deci o hotărâre:
De îndată ce angajamentul cu patronul "Tinerei-Amelia" se va sfârşi,
el va închiria o barcă mică, pe cont propriu (Dantès avea putinţa, căci în
cursele pe care le făcuse strânsese 100 de piaştri) şi, sub un pretext
oarecare, se va duce pe insula Monte-Cristo.
Aici îşi va face, în toată libertatea, cercetările.
Nu în toată libertatea, căci va fi, fără îndoială, spionat de cei care îl
vor conduce.
Dar pe lume se impune să rişti.
Închisoarea îl făcuse pe Edmond prudent şi ar fi vrut să nu rişte ni-
mic.
Oricât iscodise însă în minte, oricât de fecundă îi era imaginaţia, nu
găsea alte mijloace pentru a ajunge la insula dorită aşa de mult, decât
să se lase condus.
Dantès plutea în şovăiala aceasta când patronul, care căpătase o
mare încredere în el şi care ţinea foarte mult să-l păstreze în serviciu, îl
luă într-o seară de braţ şi-l duse într-o tavernă de pe strada del Oglio,
unde aveau obiceiul să se întâlnească cei mai de seamă contrabandişti
din Li-vor-no.
Aici se tratau îndeobşte afacerile. Dantès mai intrase, în două sau
trei rânduri, în bursa aceasta maritimă; şi, văzându-i pe cutezătorii piraţi,
pe care îi furnizează un litoral de aproape două mii de leghe, se
întrebase de câtă putere n-ar dispune un om care ar izbuti să impună
voinţa sa tuturor acestor fii reuniţi sau dezbinaţi.
Era vorba acum de o mare afacere: de un vas încărcat cu covoare
turceşti, cu stofe din Levant şi cu caşmir; trebuia găsit un teren neutru
unde schimbul să se poată face; apoi să se încerce aruncarea obiectelor
pe coastele Franţei.
Câştigul era enorm, dacă reuşeau; revenea fiecărui om între 50 şi
60 piaştri.
Patronul "Tinerei-Amelia" propuse ca loc de debarcare insula Monte-
Cristo, care, fiind complet pustie şi neavând nici soldaţi, nici vameşi,
pare să fi fost aşezată în mijlocul mării, pe timpul Olimpului păgân, de
Mercur, zeul negustorilor şi al hoţilor, clase pe care noi le-am despărţit,
dar pe care antichitatea, după câte se pare, le aşeza în aceeaşi
categorie.
Auzind numele de Monte-Cristo, Dantès tresări de bucurie; se sculă
ca să-şi ascundă emoţia şi făcu un ocol prin taverna afumată, unde toate
idiomurile lumii cunoscute se topiseră în limba francă.
În momentul când se apropie din nou de doi interlocutori, rămăsese
stabilit că vor poposi la Monte-Cristo şi că vor pleca acolo în noaptea următoare.
Îl consultară pe Edmond şi el fu de părere că insula oferea toate ga-
ranţiile posibile şi că, pentru a izbuti, acţiunile mari aveau nevoie să fie
săvârşite repede.
Nu se schimbă, prin urmare, nimic din programul fixat. Stabiliră că
vor porni a doua zi seara şi că, marea fiind frumoasă, iar vântul favorabil,
vor căuta să se găsească a treia zi, seara, în apele insulei neutre.