Contele de Monte Cristo(VOL. I)

XX - CIMITIRUL CASTELULUI IF

Pe pat, culcat de-a lungul şi slab luminat de lumina ceţoasă, care
pătrundea prin fereastră, se vedea un sac de pânză grosolană, sub ale
cărei cule largi se desena nelămurită o formă lungă, ţeapănă: ultimul
giulgiu al lui Faria, giulgiu care, după spusa temnicerilor, costa aşa de
ieftin. Prin urmare totul se sfârşise. O despărţire materială exista de pe
acum între Dantès şi bătrânul său prieten; nu mai putea să-i vadă ochii,
care rămăseseră deschişi ca pentru a privi dincolo de moarte, nu mai
putea să strângă mâna iscusită, care ridicase pentru el vălul ce acoperea
lucrurile tăinuite. Faria, utilul, bunul tovarăş cu care se obişnuise aşa de
temeinic, nu mai exista decât în amintirea sa. Atunci se aşeză la
căpătâiul patului cumplit şi se cufundă într-o melancolie sumbră, amară.
Singur! Redevenise singur! Recăzuse în tăcere, se regăsea în faţa
ne-antului!
Singur! Nici măcar vederea, nici măcar glasul singurei fiinţe
omeneşti care îl lega încă de pământ! Nu era mai bine să se ducă,
asemeni lui Faria, şi să-l întrebe pe Dumnezeu de enigma vieţii, cu riscul
de a trece prin poarta lugubră a suferinzilor?
Ideea sinuciderii, izgonită de prietenul său, îndepărtată de prezenţa
lui, se înălţă atunci ca o fantomă lângă cadavrul lui Faria.
"Dacă aş putea să mor, spuse el, m-aş duce unde se duce el şi cu si-
guranţă l-aş regăsi. Dar cum să mor? Lucru foarte uşor, adăugă el
râzând; voi rămâne aici, mă voi năpusti asupra primului venit, îl voi gâtui
şi mă vor ghilotina."
Dar, deoarece în durerile mari ca şi în marile furtuni abisul se
găseşte între două creste de valuri, Dantès se trase înapoi de la ideea
morţii infamante şi trecu grabnic de la deznădejde la o sete arzătoare de
viaţă şi libertate.
"Să mor? O, nu! exclamă el; nu am trăit atâta, nu am suferit atâta
pentru ca acum să mor. Era bine să mor când luasem hotărârea cândva,
sunt ani de atunci; dar acum ar însemna să vin prea mult în ajutorul
destinului meu ticălos. Nu; vreau să trăiesc, vreau să lupt până la capăt;
nu, vreau să recuceresc fericirea care mi-a fost răpită. Mai înainte de a
muri uitam că am călăii mei de pedepsit şi poate, cine ştie, câţiva
prieteni de răsplătit. Dar acum voi fi uitat aici şi nu voi mai ieşi din
camera mea decât ca Faria.
Când rosti cuvintele acestea, Edmond rămase nemişcat, cu ochii
ficşi, ca un om izbit de o idee subită, dar pe care ideea îl înspăimântă; se
înălţă deodată, duse mâna la frunte, ca şi cum avea ameţeală, făcu
două-trei ocoluri prin încăpere şi se opri dinaintea patului.
— Oh, murmură el, cine îmi trimite gândul acesta? Dumnezeule, tu?
De vreme ce numai morţii ies liberi de aici, să luăm locul morţilor.
Şi, fără să mai piardă timpul de a reveni asupra acestei hotărâri, ca
pentru a nu da cugetului răgazul să nimicească deznădăjduita hotărâre, el se aplecă asupra sacului hidos, îl desfăcu cu cuţitul lui Faria, scoase
cadavrul din sac, îl duse la el, îl culcă în pat, îl acoperi cu zdreanţa cu
care se acoperea de obicei singur, trase peste el pătura, sărută încă o
dată fruntea îngheţată, încercă să închidă ochii rebeli care continuau să
rămână deschişi, înfricoşători prin absenţa gândirii, întoarse capul spre
perete, pentru ca temnicerul, aducând cina, să creadă că era culcat aşa
cum făcea de obicei deseori, se înapoie în galerie, trase patul lângă zid,
reintră în cealaltă încăpere, luă din dulap acul, aţa, îşi aruncă zdrenţele,
pentru ca sub pânză să se simtă trupul gol, se strecură în sacul
spintecat, se aşeză în poziţia în care era cadavrul, şi-l cusu pe dinăuntru.
I s-ar fi putut auzi bătăile inimii dacă, din nenorocire, intra cineva în
momentul acela.
Dantès ar fi putut să aştepte foarte bine până după vizita de seară,
hotărârea şi să se ia cadavrul.
Ultima lui speranţă era atunci pierdută.
În orice caz, planul lui era acum întocmit.
Iată ce se gândea să facă.
Dacă, pe parcursul drumului, groparii şi-ar fi dat seama că purtau o
fiinţă vie, în loc să poarte un mort, Dantès nu i-ar fi lăsat să se
reculeagă; cu o lovitură viguroasă de cuţit el ar fi despicat sacul de sus
până jos, ar fi profitat de înfricoşarea lor şi ar fi fugit; dacă ar fi vrut să-l
oprească, avea cuţitul.
Dacă îl duceau până la cimitir şi-l depuneau într-o groapă, s-ar fi lă-
sat acoperit cu pământ; apoi, pentru că era noapte, el şi-ar fi croit, de în-
dată ce groparii întorceau spatele, un drum prin lutul moale şi ar fi fugit:
nădăjduia ca greutatea de pământ să nu fie prea mare, ca s-o poată
sălta.
Dacă se înşela, dacă dimpotrivă pământul era prea greu, ar fi murit
înăbuşit — şi, cu atât mai bine, totul se sfârşea.
Dantès nu mâncase din ajun, dar nu se gândise la foame în timpul
dimineţii şi nu se gândea nici acum. Situaţia sa era prea critică, pentru
a-i îngădui să-şi oprească gândul asupra altei idei.
Primul pericol pe care îl întâmpina Dantès era ca nu cumva temnice-
rul, aducându-i cina de la orele şapte să observe substituirea operată.
Din fericire, în vreo douăzeci de rânduri, fie din mizantropie, fie din
oboseală, Dantès îl primise pe temnicer culcat; iar în cazul acesta, de
obicei, omul depunea pâinea şi supa pe masă şi se retrăgea în tăcere.
De data aceasta însă temnicerul putea să se abată de la mutismul
său, să-i vorbească lui Dantès şi, văzând că nu răspunde să se apropie
de pat şi să descopere totul.
Când ceasurile şapte seara se apropiară, neliniştile lui Dantès
începură cu adevărat. Cu mâna apăsată pe inimă, încerca să astupe
bătăile acesteia, în timp ce cu cealaltă îşi ştergea de pe frunte sudoarea
care se prelingea de-a lungul tâmplelor. Din când în când îl străbăteau
fiori prin tot corpul şi-i strângeau inima ca într-o menghină de gheaţă.
Avea atunci senzaţia că moare. Orele se scurseră fără să aducă vreo
mişcare în castel, şi Dantès înţelese că de prima primejdie a scăpat.
Semn bun. În sfârşit, cam la ora fixată de guvernator, se auziră paşi pe
scară. Edmond înţelese că a venit momentul; îşi adună tot curajul, ţinându-şi răsuflarea. Ar fi fost fericit, dacă ar fi putut să-şi reţină
totodată şi zvâcnirile precipitate ale arterelor.
Mişcarea se opri la uşă; paşii erau dubli. Dantès ghici că cei doi gro-
pari veneau la el. Bănuiala se schimbă în certitudine, când auzi zgomotul
pe care ei îl făceau depunând larga.
Uşa se deschise, o lumină voalată răzbi până la ochii lui Dantès. Vă-
zu, prin pânza care-l acoperea, două umbre apropiindu-se de pat. A treia,
la uşă, ţinând un felinar în mână. Cei doi oameni care se apropiară de
pat apucară sacul de un capăt şi de altul.
— E cam greu pentru un bătrân aşa de slab, spuse unul ridicându-l
de cap.
— Se zice că fiecare an sporeşte cu câte o jumătate de livră
greutatea oaselor, glăsui celălalt, luându-l de picioare.
— Ţi-ai făcut legătura? întrebă primul.
— Aş fi fost prost să ne încărcăm cu o greutate de prisos, spuse al
doilea; o fac acolo.
— Ai dreptate; să plecăm.
"Ce legătură?" se întrebă Dantès.
Mutară pe pretinsul mort din pat, pe targă. Edmond se înţepenea
cât mai mult, ca să-şi joace cât mai bine rolul de răposat. Apucară targa,
şi cortegiul, luminat de omul cu felinar, care mergea înainte, urcă scara.
Deodată acrul proaspăt şi aspru al nopţii îl năpădi.
Dantès recunoscu mistralul. Avu o senzaţie subită, plină totodată de
voluptăţi şi de nelinişti.
Purtătorii făcură vreo douăzeci de paşi, apoi se opriră şi depuseră
targa pe sol.
Unul se depărtă, iar Dantès îi auzi bocancii răsunând pe lespezi.
"Unde sunt oare?" se întrebă el.
— Ştii că nu e uşor deloc? spuse cel care rămăsese lângă Dantès
aşezându-se pe marginea tărgii.
Primul simţământ al lui Dantès fusese să evadeze; din fericire se
stăpâni.
— Haide, luminează-mi, animalule! glăsui purtătorul care se
depărtase; altminteri n-am să găsesc niciodată ce caut.
Omul cu felinar se supuse îndemnului, deşi, precum aţi văzut, invita-
ţia nu fusese făcută în termeni tocmai convenabili.
"Dar ce o fi căutând?" se întrebă Dantès. Desigur că o sapă.
O exclamaţie de satisfacţie arătă că groparul găsise ceea ce căuta.
— În sfârşit, spuse celălalt, nu merge prea lesne.
— Da, răspunse el, dar n-a pierdut nimic aşteptând.
Se apropie de Edmond, care auzi depunându-se lângă el un corp
greu şi răsunător; în momentul acela o frânghie îi înconjură picioarele
strângându-i-le puternic şi dureros.
— Ei, l-ai legat? întrebă groparul care stătuse degeaba.
— Da, şi încă bine, spuse celălalt: îţi garantez.
— Atunci la drum.
Şi targa ridicată porni din nou.
Făcură vreo cincizeci de paşi, apoi se opriră deschizând o uşă, pe ur-
mă iar porniră. Zgomotul valurilor ce se spărgeau de stâncile pe care e construit castelul ajungea tot mai lămurit la urechea lui Dantès, pe
măsură ce înaintau.
— Proastă vreme, spuse unul dintre purtători. Nu e bine să te afli pe
mare în noaptea asta.
— Da, abatele este în primejdie să se ude, glăsui celălalt, şi
izbucniră în râs.
Dantès nu pricepu prea bine gluma, dar părul i se zbârli în cap.
— Bravo, am ajuns, reluă primul.
— Mai departe, mai departe, spuse celălalt, ştii bine că ultimul a ră-
mas în drum, zdrobit de stânci, şi că guvernatorul ne-a certat a doua zi
că suntem trântori.
Făcură încă vreo patru, cinci paşi, urcând mereu, apoi Dantès simţi
că e apucat de cap şi de picioare şi legănat.
— Una, spuseră groparii.
— Două.
— Trei!
În momentul acela Dantès se simţi zvârlit într-un vid enorm, străbă-
tând aerul ca o pasăre rănită, căzând, căzând mereu, cu o spaimă care-i
îngheţa inima. Deşi tras în jos de un obiect greu care îi precipita zborul, i
se păru că prăbuşirea dură un secol. În sfârşit, intră cu un zgomot
înfricoşător, ca o săgeată, într-o apă îngheţată ce-l făcu să scoată un
strigăt înăbuşit în chiar clipa aceea de scufundare.
Dantès fusese zvârlit în mare, la fundul căreia îl târa o ghiulea de
fier, legată de picioarele sale.
Marea e cimitirul Castelului If.