ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

II

Cincisprezece ani se scurseră de la această întâmplare; pacea şi fericirea
domneau necurmat în casa pădurarului, iar orfanul era încredinţat că este
fiul preaiubit al Margaretei şi al lui Gilbert Head.
Într-o frumoasă dimineaţă de iunie, un om cam în vârstă, îmbrăcat ca
un ţăran înstărit, călare pe un ponei puternic, trecea pe drumul ce duce prin
pădurea Sherwood spre frumosul sat Mansfeldwoodhaus. Cerul era senin;
soarele, abia răsărit, lumina întinderile nesfârşite; o adiere uşoară străbătea
crângul, purtând prin văzduh mirosul aspru şi pătrunzător al frunzelor de
stejar, amestecat cu puzderia miresmelor de flori sălbatice; picăturile de rouă
străluceau de parcă o mână nevăzută ar fi presărat peste muşchi şi pe firele
de iarbă o ploaie de diamante; la marginea codrului se zbenguiau şi ciripeau
fel şi fel de păsărele; căprioarele boncăluiau prin hăţişuri; întreaga natură
părea că se trezeşte din toropeală o dată cu răsăritul soarelui în vreme ce
ultimele rămăşiţe ale ceţei de peste noapte se risipeau în depărtări.
Frumuseţea zilei se răsfrângea pe chipul senin al călătorului care,
trăgând adânc în piept aerul curat al dimineţii, cânta cu glas puternic un
vechi cântec saxon, un imn ce vorbea despre moartea tiranilor.
Deodată, o săgeată îi trecu şuierând pe lângă ureche şi se înfipse în
craca unui stejar din marginea drumului. Ţăranul, mai mult surprins decât
înfricoşat, descălecă în grabă, se ascunse după un copac şi, încordându-şi
arcul, se pregăti de apărare. Dar zadarnic cercetă cărarea în lung şi-n lat,
zadarnic scrută desişurile înconjurătoare sau ciuli urechea la cele mai slabe
zgomote din pădure, căci nu văzu şi nu auzi nimic. De aceea nu ştiu ce să
creadă despre acest atac neaşteptat. Poate că paşnicul drumeţ intrase în raza
unui vânător neîndemânatic; dar oare atunci n-ar fi trebuit să audă zgomotul
paşilor sau lătratul câinilor sau ar fi zărit căprioara străbătând poteca în
goană? Sau, poate, era vorba de un tâlhar, de un proscris, cum mişunau
atâţia în comitat, oameni care nu trăiau decât din omoruri şi jafuri şi care îşi petreceau ziua pândind călătorii? Dar toţi aceşti hoinari îl cunoşteau, ştiau că
nu e un om bogat şi că niciodată nu le refuza o bucată de pâine şi un pahar
de bere când veneau să bată la uşa lui. Jignise oare pe vreunul dintre aceştia
care acum căuta să se răzbune? Nici pomeneală de aşa ceva; ş-apoi nu ştia
să aibă vreun duşman pe o distanţă de douăzeci de mile jur împrejur. Atunci,
ce mână nevăzută a vrut să-l rănească de moarte? Da, de moarte, căci
săgeata trecuse atât de aproape de tâmpla lui, încât îi zbârlise părul.
Tot gândindu-se la situaţia în care se afla, omul nostru îşi spunea în
sinea lui: "Oricum, primejdia nu-i pe-aproape fiindcă instinctul calului meu
n-o simte. Dimpotrivă, animalul stă liniştit, de parcă s-ar afla în grajd şi-şi
întinde botul către frunzişul proaspăt, de parcă ar fi în faţa ieslei. Ei, dar
dacă rămâne aici, va arăta celui care mă urmăreşte locul unde m-ascund
acum. Hai, căluţ, la trap!"
Porunca aceasta fu dată printr-un fluierat în surdină, iar animalul,
ascultător, deprins cu această manevră de vânător care caută un loc
singuratic în timpul pândei, ciuli urechile, îşi roti ochii mari şi strălucitori
spre copacul ce-i ocrotea stăpânul şi, răspunzând printr-un nechezat scurt,
se depărtă la trap de locul acela. Zadarnic aşteptă ţăranul un lung sfert de
oră, cu ochii în patru, un nou atac. "Ia să vedem — îşi spuse — dacă
răbdarea nu duce la nimic, să încercăm cu viclenia. Şi, socotind că duşmanul
s-ar putea ascunde în direcţia arătată de pana săgeţii, slobozi o săgeată în
partea aceea, nădăjduind, prin această iniţiativă, fie să-l sperie pe răufăcător,
fie măcar să-l stârnească. Săgeata străbătu văzduhul şi se înfipse în scoarţa
unui copac, dar nimeni nu răspunse provocării. Oare o a doua săgeată nu va
reuşi? Porni şi a doua săgeată, dar ea fu oprită în zbor. O alta, pornită dintr-
un arc nevăzut, o întâlni aproape în unghi drept deasupra potecii şi o doborî
în vârtej la pământ. Lovitura aceasta, nespus de rapidă şi de neaşteptată,
vestea atâta îndemânare, o atât de mare iscusinţă a mâinii şi a ochiului, încât
ţăranul, înmărmurit, uitând de orice primejdie, ţâşni afară din ascunziş.
— Ce lovitură! Ce lovitură straşnică! strigă el, repezindu-se spre
marginea desişului ca să dea de urma arcaşului nevăzut.
Un râs vesel răspunse aclamaţiilor sale şi, aproape de el, o voce argintie
şi suavă ca de femeie începu să cânte:
În pădure sunt căprioare, şi la marginea pădurii dese sunt flori:
Dar lasă căprioarei viaţa sălbatică, şi lasă florile pe tulpina lor mlădie
Şi vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin Hood!
Ştiu că-ţi plac căprioarele în luminişuri, şi florile să-ţi încununeze fruntea;
Lasă astăzi vânătoarea şi petalele proaspete
Şi vino cu mine, dragostea mea, dragul meu
Robin Hood!...
— A, Robin! Neruşinatul de Robin Hood cântă! Ia vino-ncoace, băiete!
Cum? Îndrăzneşti să tragi cu arcul în tatăl tău? Pe sfântul Dunstan, am
crezut că niscai tâl hari îmi poartă pică! A, copil rău ce eşti, ţi-ai luat drept
ţintă pentru arc capul meu cărunt? A, iată-l — adăugă bătrânul — iată-l,
poznaşul! Cântă taman cântecul pe care l-am compus pentru iubitele fratelui
meu Robin, când era îndrăgostit... pe când mai compuneam şi eu cântece, iar
sărmanul meu frate îi făcea curte logodnicei sale, frumoasa May.
— Dar ce, tată dragă, ce? Săgeata mea te-a rănit când ţi-a gâdilat
urechea? răspunse din cealaltă parte a crângului tânărul şi începu să cânte
din nou:
Fruntea palidă a lunii nu-i umbrită de vreun nor, şi nici zgomot nu-i pe
vale;
Nu se aude în văzduh decât dangătul domol al clopotului mânăstirii.
Vino cu mine, dragostea mea, vino cu mine, dragul meu Robin Hood,
Vino cu mine în pădurea veselă din Sherwood,
Vino cu mine sub copacul ce-a fost martor la primul nostru jurământ...
Vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin Hood...
Ecoul pădurii mai repeta încă gingaşul refren, când un tânăr cam de
vreo douăzeci de ani, deşi în realitate n-avea decât şaisprezece, se opri în faţa
bătrânului ţăran, în care, desigur, l-aţi recunoscut pe viteazul Gilbert Head.
Tânărul surâdea bătrânului şi-şi ţinea în mână boneta verde în care sta
înfiptă o pană de heron. Părul des şi negru uşor ondulat, îi încununa fruntea
lată, mai albă decât sideful. Pleoapele, puţin mijite, lăsau să ţâşnească prin
deschiderea lor fulgerele a două pupile de un albastru-închis, a căror vie
strălucire era însă îmblânzită de gene lungi ce-şi proiectau umbrele până pe
pomeţii trandafirii ai obrajilor. În privirea lui, care plutea într-un fluid
transparent asemenea unui email lichid, se reflectau ca într-o oglindă toate
gândurile, părerile şi simţămintele unei adolescenţe neprihănite. Trăsăturile
feţei lui Robin exprimau curaj şi hotărâre; frumuseţea lui aleasă nu avea
nimic feminin în ea, iar surâsul lui semăna cu surâsul unui om sigur de sine.
Buzele, de culoarea coralului, se conturau printr-o curbă graţioasă sub un
nas drept şi fin, cu nări mobile şi transparente, iar când se deschideau, lăsau
să se vadă un şirag de dinţi albi ca laptele. Soarele arămise acest nobil chip,
dar albeaţa mătăsoasă a pielii se mai zărea încă la rădăcina grumazului şi la
încheietura pumnului. O bonetă împodobită cu o pană de heron, o vestă cu
mâneci din postav verde de Lincoln, strânsă în talie, pantaloni din piele de
căprioară, o pereche de aşa-numiţi unhege sceo (conduri saxoni), prinşi de
gleznă cu nişte chingi trainice, o eşarfă din piele, bătută în ţinte strălucitoare
de oţel, pusă de-a curmezişul peste piept şi de care era agăţată o tolbă plină
cu săgeţi, un corn mic şi un cuţit de vânătoare atârnate de cingătoare, arcul
în mână, iată îmbrăcămintea şi echipamentul lui Robin Hood. Ansamblul
acesta, deşi plin de originalitate, nu dăuna câtuşi de puţin frumuseţii
adolescentului.
— Şi dacă mi-ai fi străpuns capul, în loc să-mi fi gâdilat urechea? zise
bătrânul, repetând cu asprime prefăcută ultimele cuvinte ale fiului său.
Fereşte-te de asemenea gâdilături, sir Robin, ele mai degrabă ucid decât
stârnesc hazul.
— Iartă-mă, dragă tată. Nici prin gând nu mi-a trecut să te rănesc.
— Nu mă îndoiesc, dragul tatii, ce dracu! Dar uite că s-ar fi putut
întâmpla. O schimbare în mersul calului, un pas mai la dreapta sau mai la
stânga faţă de direcţia pe care o urmam, o mişcare a capului, un tremur al
mâinii tale, o greşeală cât de cât a ochiului, în sfârşit, un lucru de nimic, şi
jocul tău ar fi însemnat moartea.
— Dar mâna nu mi-a tremurat şi ochiul mi-e totdeauna sigur. Nu mă
certa, tată dragă, şi iartă-mi zburdălnicia.
— Te iert din tot sufletul, însă, aşa cum spune Esop, ale cărui fabule ţi
le-a povestit capelanul, oare un om se poate distra cu un joc care poate aduce
moartea?
— Ai dreptate — răspunse Robin, pe un ton plin de părere de rău. Te rog
fierbinte, iartă-mi uşurinţa, greşeala, vreau să spun, la care m-a împins îngâmfarea.
— Îngâmfarea?
— Da, îngâmfarea; nu mi-ai spus ieri seară, după cină, că încă nu sunt
un arcaş atât de iscusit, încât să pot atinge părul de pe urechea unei
căprioare doar ca s-o sperii, fără s-o rănesc? Şi... am vrut să-ţi dovedesc
contrariul.
— Frumos chip de a-ţi dovedi iscusinţa! Dar hai să sfârşim odată cu
asta, copilul meu! Te-am iertat, ne-am înţeles, nu sunt câtuşi de puţin
supărat, însă făgăduieşte-mi că niciodată n-ai să mă mai tratezi ca pe un
cerb.
— Nici o teamă, tată — strigă băiatul — nici o teamă! Oricât aş fi de
glumeţ, de zăpăcit sau de poznaş, n-am să uit niciodată respectul şi
dragostea pe care ţi le datorez, şi chiar dacă mi s-ar da în stăpânire întreaga
pădure Sherwood, n-aş îngădui nimănui să se-atingă nici măcar de un fir de
păr din capul dumitale.
Bătrânul strânse cu dragoste mâna pe care i-o întinse flăcăul şi spuse:
— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze inima ta bună şi să-ţi dea minte! Apoi
adăugă, cu un naiv sentiment de orgoliu pe care şi-l stăpânise până atunci ca
să poată dojeni pe imprudentul arcaş: Cum să nu mă mândresc că eşti
învăţăcelul meu! Da, da, eu, Gilbert Head, l-am învăţat, cel dintâi, cum să
încordeze un arc şi să trimită o săgeată! Elevul s-a dovedit demn de dascălul
său şi, de-o va ţine tot aşa, în tot comitatul, ba chiar în toată Anglia, n-o să
fie alt arcaş mai bun.
— Să-mi pierd vlaga braţului drept şi nici o săgeată de-a mea să nu-şi
mai atingă ţinta, dacă ar fi să uit vreodată dragostea mea faţă de dumneata,
tată dragă!
— Copile, ştii doar că nu-ţi sunt tată decât cu inima!
— Ah, nu-mi vorbi de drepturi pe care nu le ai asupra mea căci dacă
natura ţi le-a refuzat, în schimb le-ai dobândit din plin prin grija şi
devotamentul pe care le ai pentru mine de cincisprezece ani.
— Ba, dimpotrivă, să vorbim — spuse Gilbert, reluându-şi drumul pe jos
şi ţinând de frâu căluţul, pe care, cu un fluierat puternic, îl rechemase lângă
el. Un simţământ tainic îmi spune că ne ameninţă necazuri în viitor.
— Ce tot vorbeşti, dragă tată!
— Mulţumită lui Dumnezeu eşti mare, eşti puternic, eşti plin de vlagă,
însă viitorul care ţi se deschide în faţă nu mai este acela pe care îl bănuiam
când, copil mic şi firav, îmbufnat uneori, alteori vesel, creşteai pe genunchii
Margaretei.
— Ce-mi pasă! Nu-mi doresc decât ca viitorul să se asemene cu trecutul
şi cu prezentul.
— Am îmbătrâni fără păreri de rău dacă taina care-ţi învăluie naşterea
ar fi dată în vileag.
— Nu l-aţi mai văzut niciodată pe acel viteaz soldat care m-a încredinţat
grijii voastre?
— Nu l-am mai văzut şi nici n-am primit veşti de el decât o singură dată.
— Să fi murit în război?
— Poate. Un an după ce-ai venit la noi, am primit, printr-un mesager
necunoscut, o pungă cu bani şi un pergament sigilat, dar pecetea n-avea nici
un blazon. Am dat preotului pergamentul, iar el l-a deschis şi mi-a citit cele
ce cuprindea, pe care iată-le cuvânt cu cuvânt: "Gilbert Head, acum
douăsprezece luni am lăsat sub ocrotirea ta un copil şi mi-am luat obligaţia
faţă de tine să-ţi plătesc pentru oboseala ta o rentă anuală; ţi-o trimit acum; părăsesc Anglia şi nu ştiu când mă voi întoarce. Drept care, am luat măsuri
să primeşti an de an suma datorată. Nu-ţi rămâne, aşadar, decât ca, la
scadenţe, să te prezinţi şerifului din Nottingham, el îţi va plăti. Creşte băiatul
ca şi cum ar fi propriul tău copil; când mă voi întoarce, voi veni să ţi-l cer".
Nici o semnătură, nici o dată. De unde venea mesajul? Nu ştiu. Mesagerul a
plecat fără să vrea să-mi satisfacă această curiozitate. Ţi-am repetat adesea
ceea ce ne povestise gentilomul necunoscut despre naşterea ta şi despre
moartea părinţilor tăi. Însă nu ştiu nimic mai mult despre originea ta, iar
şeriful care îmi plăteşte pentru tine răspunde mereu la fel când îl întreb: că
nu cunoaşte nici numele, nici locuinţa celui care i-a dat sarcina să-mi
înmâneze atâtea guinee pe an. Dacă acum ocrotitorul tău te va chema la el,
draga mea Margaret şi cu mine ne vom mângâia cu gândul că-ţi vei redobândi
averea şi onorurile care sunt ale tale de drept prin naştere. Dar dacă vom
muri înainte de a sosi gentilomul necunoscut, o cumplită durere ne va otrăvi
cel din urmă ceas din viaţa noastră.
— Care durere, tată?
— Durerea de a te şti singur şi părăsit cu tine însuţi, în voia patimilor
tale, acum în clipa când vei deveni bărbat.
— Şi mama, şi tu mai aveţi încă multe zile de trăit.
— Dumnezeu ştie!
— Dumnezeu va fi milostiv.
— Facă-se voia lui! Oricum, dacă moartea ne va despărţi, să ştii, copilul
meu, că tu eşti singurul nostru moştenitor. Căsuţa în care ai crescut este a
ta, pământurile desţelenite din jur ale tale sunt, iar cu banii primiţi pentru
întreţinerea ta, pe care i-am strâns vreme de cincisprezece ani, n-ai de ce să
te temi de sărăcie şi vei putea fi fericit, dacă ai să fii cumpătat. Nenorocirea
te-a lovit încă de când te-ai născut, iar părinţii tăi adoptivi s-au străduit să
dreagă această nenorocire; dacă ai să te gândeşti uneori la ei, lor nu le mai
trebuie altă răsplată.
Adolescentul se întristă. Lacrimi mari i se iviră sub pleoape, dar,
stăpânindu-şi emoţia ca să n-o mai sporească pe a bătrânului, întoarse
capul, îşi şterse ochii cu dosul mâinii şi strigă cu o voce aproape veselă:
— Niciodată să nu mai pomeneşti, tată, de un subiect atât de trist;
gândul unei despărţiri, oricât de îndepărtata ar fi ea, mă face slab ca o femeie
şi slăbiciunea nu e potrivită cu un bărbat (se şi credea bărbat). Fără doar şi
poate că într-o zi voi şti cine sunt, iar dacă nu voi şti, asta nu mă va
împiedica niciodată nici să dorm liniştit, nici să mă trezesc voios. Zău, dacă
nu-mi cunosc adevăratul nume, nobil sau om de rând, ştiu ce vreau s-ajung:
cel mai dibaci arcaş care a tras vreodată o săgeată în căprioarele din pădurea
Sherwood.
— Eşti de pe acum, sir Robin! replică cu mândrie Gilbert. Nu-ţi sunt eu
dascălul? Hai, Gip, căluţul meu! adăugă bătrânul, încălecând. Trebuie să mă
grăbesc s-ajung la Mansfeldwoodhaus şi să mă şi întorc, căci altfel Maggie ar
face o mutră mai lungă decât cea mai lungă săgeată a mea. Până atunci,
dragul tatii, încearcă-ţi mereu dibăcia şi nu va trece mult până să-i fii
deopotrivă lui Gilbert Head din zilele lui cele mai bune... Rămâi cu bine!...
Un timp, Robin se distră ciuruind cu săgeata frunzele din vârful celor
mai înalţi copaci, apoi, plictisit de acest joc, se întinse pe iarbă, la marginea
unei poieni, şi prin minte începu să i se perinde, una câte una, vorbele pe
care le schimbase cu tatăl său adoptiv. Necunoscând lumea, Robin nu dorea
nimic altceva decât fericirea de care se bucura în casa pădurarului, iar
mulţumirea lui cea mai mare era să vâneze, nestingherit de nimeni, prin codrii pustii ai Sherwood-ului, mişunând de vânat; ce-i păsa lui dacă-l
aştepta un viitor de om nobil sau de om de rând?
Un foşnet prelung de frunze şi trosnete grăbite venind dinspre
mărăcinişul alăturat îl smulseră pe tânărul arcaş din visarea lui. Ridicând
capul, văzu un cerb care-şi croia drum prin hăţiş şi care, străbătând în
salturi luminişul, se pierdu de îndată în adâncul pădurii.
În prima clipă, Robin se gândi să-şi încordeze arcul şi să urmărească
animalul, însă, din întâmplare sau din instinct de vânător, mai înainte de a
porni în urmărire, îşi întoarse privirea spre locul de unde văzuse venind
cerbul. La o depărtare de câţiva zeci de metri zări un om, chircit în spatele
unei movile ce domina cărarea. Astfel pitulat, omul putea să vadă, fără a fi
văzut, tot ce se petrecea pe drum. Cu ochii la pândă şi cu săgeata pregătită,
el aştepta. La înfăţişare, semăna cu un pădurar care cunoaşte bine
deprinderile vânatului şi care îşi oferea răgazul unei vânători tihnite la pândă.
Dar dacă ar fi fost cu adevărat şi, mai ales, vânător de cerbi, n-ar fi trebuit să
şovăie să se arunce pe urmele animalului. Ce rost avea atunci această
pândă? Sau era, poate, un ucigaş în aşteptarea drumeţilor?
Robin presimţea o crimă şi, nădăjduind să o împiedice, se ascunse în
dosul unui pâlc de fagi ca să supravegheze cu atenţie mişcările
necunoscutului care, aşa cum sta pitit, se afla cu spatele la Robin şi, prin
urmare, aşezat între acesta şi potecă. Deodată, brigandul sau vânătorul
slobozi o săgeată în direcţia potecii, apoi se ridică pe jumătate ca pentru a se
repezi asupra ţintei pe care o ochise, dar se opri de îndată. Trase o înjurătură
grosolană şi se aşeză din nou la pândă, cu o altă săgeată pregătită în arc. Şi
această săgeată fu urmată de o nouă înjurătură.
"Cui o fi purtând pică? se întrebă Robin. Sau încearcă să-şi pieptene
vreun prieten, aşa cum am făcut eu azi-dimineaţă cu bătrânul Gilbert? Jocul
acesta nu-i dintre cele mai uşoare. Dar nu văd nimic în partea în care trage,
şi totuşi trebuie să vadă el ceva de vreme ce-şi pregăteşte o a treia săgeată."
Robin tocmai vroia să-şi părăsească ascunzătoarea ca să-l cunoască pe
arcaşul necunoscut şi neîndemânatic, când, îndepărtând din întâmplare
câteva crăci de fag, zări, opriţi la capătul potecii, acolo unde drumul către
Mansfeldwoodhaus face o cotitură, un gentilom şi o tânără doamnă care
păreau foarte îngrijoraţi şi se întrebau dacă ar trebui să se întoarcă sau să
ţină piept primejdiei. Caii sforăiau, iar gentilomul îşi rotea privirile jur împre-
jur pentru a descoperi vrăjmaşul şi a i se împotrivi, silindu-se totodată să
domolească temerile doamnei care-l însoţea. Deodată, tânăra femeie scoase
un strigăt de spaimă şi aproape căzu de pe cal, leşinată: o săgeată se
înfipsese în oblâncul şeii.
Nu mai încăpea nici o îndoială că omul care sta la pândă era un ucigaş
fricos. Cuprins de o generoasă indignare, Robin îşi alese cea mai ascuţită
săgeată din tolbă, încordă arcul şi trase. Mâna stângă a ucigaşului fu ţintuită
de lemnul arcului cu care-i ameninţa din nou pe cavaler şi pe însoţitoarea
acestuia. Roşu de mânie şi de durere, banditul întoarse capul, căutând să
afle de unde venea acest atac neaşteptat; dar silueta zveltă a tânărului nostru
arcaş era ascunsă în spatele unui trunchi de fag, iar culoarea hainei se
confunda cu verdele frunzelor. Robin l-ar fi putut ucide pe ticălos, dar, vrând
numai să-l înfricoşeze, după ce-l pedepsise, mai trimise o săgeată care-i zvârli
boneta la vreo douăzeci de paşi. Năucit şi înspăimântat, rănitul se ridică şi,
ţinându-şi cu mâna teafără braţul însângerat, începu să urle şi să ţopăie de
durere, apoi, învârtindu-se de vreo câteva ori pe loc, îşi plimbă ochii rătăciţi
peste desişurile dimprejur, după care o rupse la fugă strigând:
— Ăsta-i dracu gol, dracu gol, dracu gol!...
Robin salută plecarea banditului cu un hohot de râs şi mai sacrifică o
ultimă săgeată cu care îl ochi atât de bine, încât multă vreme omul n-avea să
se mai aşeze jos cu uşurinţă.
După ce primejdia fu înlăturată, Robin ieşi din ascunzătoare, se apropie
de drum şi se rezemă alene de trunchiul unui stejar din marginea cărării.
Tocmai se pregătea să ureze bun venit călătorilor care se apropiau în trap,
când femeia, zărindu-l, dădu un ţipăt, iar călăreţul se repezi spre el cu sabia
în mână, gata să lovească.
— Uşurel, domnule cavaler! strigă Robin. Coborâţi braţul şi potoliţi-vă
furia. Săgeţile ce-au fost trase asupra dumneavoastră n-au ieşit din tolba
mea.
— Iată-te, aşadar, ticălosule! Iată-te, în sfârşit! repetă cavalerul, pradă
unei nestăvilite mânii.
— Eu nu sunt ucigaş, dimpotrivă, v-am scăpat viaţa.
— Dar unde-i atunci ticălosul? Vorbeşte sau îţi crăp capul!
— Ascultaţi şi veţi afla — răspunse Robin, cu răceală. Cât priveşte faptul
de a-mi crăpa capul, apoi la asta nici să nu vă gândiţi, dar îngăduiţi-mi,
domnule cavaler, să vă atrag luarea aminte, că această săgeată care stă cu
vârful îndreptat spre dumneavoastră vă va străpunge inima înainte ca sabia
dumneavoastră să-mi atingă pielea. Fiţi cu băgare de seamă şi ascultaţi
liniştit: am să vă spun adevărul.
— Ascult — spuse cavalerul aproape fascinat de calmul lui Robin.
— Stam trântit pe iarbă, în tihnă, în spatele fagilor de colo, când,
deodată, trecu în goană un cerb; am vrut să-l urmăresc, dar în clipa când să
mă iau după el, am văzut un om trăgând cu arcul către o anume ţintă, care
la început mi-a rămas ascunsă. Uitând cu totul de cerb, m-am aşezat în aşa
fel ca să pot supraveghea omul, care-mi dădea de bănuit. Nu mi-a trebuit
mult să descopăr că ţinta lui era această graţioasă doamnă. Se spune că sunt
cel mai îndemânatic arcaş din pădurea Sherwood. Am vrut să mă folosesc de
prilej pentru a-mi dovedi mie însumi că ceea ce se spune este adevărat. Din
prima lovitură i-am ţintuit banditului mâna pe arc, cu a doua săgeată i-am
smuls boneta din cap; ea poate fi uşor găsită pe aici primprejur. În sfârşit, cu
a treia l-am pus pe fugă, că fuge şi acum... Priviţi-l! Cavalerul tot mai ţinea
spada ridicată: încă se mai temea. Hai, domnule cavaler — mai zise Robin —
priviţi-mă în faţă şi recunoaşteţi că nu semăn a ucigaş.
— Da, da, copilul meu, mărturisesc că nu semeni — spuse străinul în
cele din urmă, după ce-l privise cu atenţie pe Robin. Fruntea senină, chipul
leal, ochii în care scânteia focul curajului, gura întredeschisă de zâmbetul
unei îndreptăţite mândrii, totul la acest adolescent inspira, cerea, impunea
încrederea. Spune-mi cine eşti şi du-ne, te rog, într-un loc unde caii noştri să
se poată odihni şi să pască — adăugă cavalerul.
— Cu plăcere, vă rog să mă urmaţi.
— Însă mai întâi primeşte punga aceasta până te va răsplăti şi
Dumnezeu.
— Păstraţi-vă aurul, domnule cavaler, nu-mi trebuie aur, n-am nevoie de
el. Mă numesc Robin Hood şi locuiesc cu tata şi cu mama la două mile de
aici, în marginea pădurii. Veniţi, veţi găsi în căsuţa noastră o caldă ospi-
talitate.
Tânăra, care până atunci stătuse deoparte, se apropie de cavaler, iar
Robin văzu strălucind doi ochi negri mari şi lucioşi sub gluga de mătase care-
i ferea capul de răcoarea dimineţii. Băiatul băgă de seamă cât de frumoasă,
de încântătoare era şi, sorbind-o din ochi, se înclină cuviincios în faţa ei.
— Oare să ne încredem în cuvântul acestui tânăr? întrebă doamna pe
cavaler.
Auzind aceste cuvinte, Robin ridică semeţ fruntea şi, fără a-i da
cavalerului răgaz să răspundă, izbucni:
— Atunci n-ar mai fi pe pământ bună credinţă.
Cei doi străini se priviră şi surâseră: nu mai aveau nici o îndoială.