ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XIX

După ce baronul Fitz Alwine îşi veni de-a binelea în fire din spaima prin
care trecuse şi se odihni după încercările care-l obosiseră peste măsură,
porunci să se facă cercetări în oraşul Nottingham spre a da de urma
pădurarului. Este de la sine înţeles că baronul pregătea o cruntă răzbunare
pentru ocara nemaipomenită pe care o îndurase.
Când Geoffroy aduse la cunoştinţă baronului fuga lui Halbert, mânia
castelanului ajunse la culme.
— Ticălos nemernic! se adresă el lui Geoffroy. Dacă mai ai
neîndemânarea să laşi să-ţi scape şi tâlharul care s-a înfăţişat dinaintea mea
spunând că ţi-e prieten, să ştii că vei fi spânzurat fără milă!
Dorind să recâştige stima şi încrederea stăpânului său, voinicul servitor
porni în căutarea pădurarului, cu toată conştiinciozitatea. Străbătu oraşul,
scotoci împrejurimile, întrebă hangiii şi-şi dădu atât de bine silinţa, încât află
că primul păzitor al pădurii Sherwood, sir Guy de Gamwell, avea un nepot ale
cărui semnalmente corespundeau întru totul cu cele ale frumosului pădurar.
Geoffroy mai află că tânărul acesta locuia în casa unchiului său şi că,
judecând după descrierea făcută de cruciaţi privitor la şeful bandei care-l
atacase noaptea, personajul acesta rudă cu sir Guy nu era altul decât adver-
sarul baronului şi învingătorul lui Geoffroy.
Omul care-i dăduse soldatului aceste preţioase informaţii mai adăugase
că un tânăr arcaş, iscusit nevoie mare în mânuirea arcului, iscusinţă aproape
proverbială, ca să spunem aşa, şi care se numea Robin Hood, locuia, de
asemenea, în castelul de la Gamwell.
Cum e de la sine înţeles, Geoffroy alergă în mare grabă să-i spună
baronului tot ce aflase. Lordul Fitz Alwine ascultă liniştit povestea stufoasă a
slujitorului său, ceea ce dovedea din partea lui o mare răbdare şi, dintr-o
dată, mintea i se lumină. Îşi aminti că Maud, sau Isabel, cum în mod obişnuit
o numea baronul pe servitoarea fiicei sale, se refugiase la Gamwell Hall şi că,
fără îndoială, tot acolo trebuia să fie şi Robin Hood, şeful bandei, precum şi Micul-John şi oamenii care alcătuiau banda aceea neruşinată.
Noi veşti confirmară exactitatea raportului făcut de Geoffroy, şi atunci
lordul Fitz Alwine se hotărî pe loc să depună, la picioarele tronului lui Henric
al II-lea o plângere severă împotriva pădurarilor. Momentul era bine ales. În
acea vreme, Henric al II-lea, care se ocupa în mod stăruitor de asigurarea
ordinei interne în regat şi căuta să introducă respectarea proprietăţii
teritoriale, asculta cu atenţie relatările despre furturi şi jafuri, care îi erau
făcute de cei care-i prezentau rapoartele. Din ordinul regelui, cei vinovaţi erau
arestaţi, apoi întemniţaţi; din închisorile de stat treceau fie în rândurile
gradelor inferioare ale armatei, fie pe vasele de pază a coastei.
Lordul Fitz Alwine obţinu o audienţă la Henric al II-lea şi baronul îi
supuse regelui, exagerând mult, motivele plângerii sale împotriva lui Robin
Hood. Numele acesta reţinu atenţia regelui în mod deosebit. El ceru lămuriri
suplimentare şi află astfel că Robin Hood este acela care revendicase dreptul
la titlul şi bunurile ultimului conte de Huntingdon, pretinzând că descinde în
linie directă din Waltheof, căruia comitatul de Huntingdon îi fusese acordat
de Wilhelm I Cuceritorul. După cum se ştie, cererea lui Robin Hood fusese
respinsă, iar adversarul său, abatele de Ramsey, rămăsese în posesia
moştenirii tânărului.
Aflând că agresorul baronului nu este altul decât pretinsul conte de
Huntingdon, regele se supără foarte tare şi-l condamnă pe Robin Hood la exil.
El decretă, de asemenea, ca familia Gamwell, ocrotitoarea pe faţă a lui Robin
Hood, să fie deposedată de bunurile pe care le stăpânea şi izgonită de pe
domeniile sale.
Un prieten al lui sir Guy care aflase despre judecata crudă pronunţată
împotriva sărmanului bătrân se grăbi să-i trimită o depeşă. Îngrozitoarea
veste aduse consternare în liniştita locuinţă a familiei Gamwell. Ţăranii,
aflând la iuţeală vestea privitor la nenorocirea care-l lovise pe stăpânul lor, se
strânseră în jurul castelului şi strigară, împreună cu sir Guy, că trebuie să
împiedice pe oricine ar încerca să se apropie de Gamwell Hall, şi că sunt gata
mai degrabă să moară luptând decât să cedeze o palmă de pământ. Robin
Hood ştia că sir Guy avea o proprietate frumoasă în comitetul Yorkshire şi,
sfătuit de Micul-John, îl rugă pe bătrân să părăsească Gamwell-ul şi să-şi
ducă familia în acel adăpost sigur.
— Nu mi-e de ultimele zile pe care le mai am de trăit — răspunse
baronetul, ştergându-şi cu o mână tremurândă lacrimile care îi înroşeau
pleoapele. Eu sunt asemenea bătrânilor stejari din pădurile noastre, cărora
cel mai uşor vânt le smulge frunzele una câte una, până rămân cu
desăvârşire despuiaţi. Copiii mei vor părăsi chiar azi această casă căzută în
ruină. Însă eu n-am nici puterea, nici curajul să dezertez de sub acoperişul
părinţilor mei. Aici m-am născut, aici voi muri. Nu-mi cere să plec, Robin
Hood! Căminul strămoşilor mei îmi va sluji de mormânt; ca şi ei, voi adormi
în casa care m-a văzut venind pe lume, ca şi ei voi apăra uşa casei mele
împotriva invaziei străine. Duceţi-mi soţia şi pe fetele mele... Băieţii mei, sunt
sigur, nu-l vor părăsi pe bătrânul lor tată; alături de el, vor apăra leagănul
neamului nostru.
Rugăminţile lui Robin şi implorările Micului-John îl lăsară surd pe
baronet. Trebuiră să-şi ia nădejdea de a-l îndepărta de Gamwell, şi cum
împrejurările cereau să se treacă imediat la acţiune, se luară de îndată
măsuri în vederea organizării plecării femeilor.
Lady Gamwell, fiicele sale, Marianne, Maud, slujitoarele din casă,
încredinţate unei cete de ţărani credincioşi, trebuiau, o dată cu căderea
nopţii, să se îndepărteze de Gamwell Hall.
După ce se sfârşiseră pregătirile acestei dureroase plecări şi familia se
reuni în sala mare a castelului, Robin Hood, observând că Marianne lipseşte,
se îndreptă în grabă spre camera tinerei fete.
— Robin! strigă deodată o voce, întretăiată de suspine. Tânărul întoarse
capul şi o zări pe miss Maud, cu ochii înotând în lacrimi. Dragul meu Robin
— spuse ea — vreau să-ţi vorbesc înainte de a părăsi casa. Vai, Doamne, s-ar
putea să nu ne mai revedem niciodată!
— Dragă Maud, te rog, linişteşte-te, nu te lăsa pradă unui gând atât de
trist. În curând vom fi din nou împreună ţi-o jur.
— Aş vrea să te pot crede, Robin; însă, în realitate este cu neputinţă: ştiu
ce primejdie ne ameninţă; apărarea pe care o vei încerca prezintă greutăţi
aproape de neînvins. Ceasul plecării se apropie, dă-mi voie, Robin să-ţi
mărturisesc recunoştinţa mea, pentru bunătatea neîntreruptă pe care mi-ai
arătat-o.
— Te rog, Maud, între noi să nu mai fie vorba de recunoştinţă şi
mulţumiri; aminteşte-ţi de legământul pe care l-am făcut amândoi acum şase
ani, ne-am legat atunci eu să te iubesc ca un frate, iar tu ca o soră. Mă
grăbesc să adaug că ţi-ai ţinut cuvântul şi că ai fost pentru mine cea mai
afectuoasă prietenă şi cea mai bună dintre surori. De atunci, am început să
te iubesc tot mai mult.
— Mă iubeşti cu adevărat, Robin?
— Da, Maud, vreau să vezi în mine o rudă devotată cu totul fericirii
dumitale.
— Întotdeauna te-ai purtat în aşa fel încât să mă convingi de afecţiunea
dumitale, dragă Robin; de aceea am încredere în caracterul cinstit al dumitale
ca să-ţi spun...
Dar n-apucă să sfârşească aceste cuvinte, că tânăra fată izbucni într-un
hohot de plâns.
— Hai, Maud, ce ai? Vorbeşte, prostuţo! De fapt, pare-mi-se că eşti la fel
de sfioasă ca un pui de căprioară. Cu faţa ascunsă în mâini, tânăra continua
să plângă. Hai, Maud, hai, curaj! Ce-nseamnă disperarea asta? Ce vrei să-mi
mărturiseşti? Te-ascult, vorbeşte fără teamă.
Maud îşi lăsă mâinile în jos, ridică ochii şi spuse, încercând să
zâmbească:
— Sufăr mult... Mă gândesc la o fiinţă care a fost bună cu mine, care m-
a înconjurat cu grijă, cu atenţie...
— Te gândeşti la William — o întrerupse repede Robin. Fata roşi. Ura!
strigă Robin. Ah, drăguţă Maud. Îl iubeşti pe băiatul acesta viteaz, Domnul fie
lăudat! Aş fi dat totul ca să-l văd pe Will la picioarele dumitale. Ar fi atât de
fericit să te-audă spunând: "Te iubesc, William"!
Maud încercă să nege că l-ar iubi pe William atât de mult pe cât i se
părea lui Robin, dar fu nevoită să recunoasă în cele din urmă că tot
gândindu-se la tânărul roşcovan, ajunsese să aibă pentru el un simţământ
puternic. După această mărturisire, destul de stingheritoare, mai ales că i-o
făcea lui Robin, Maud îl iscodi cu privire la lipsa lui William. Robin răspunse
că n-are de ce să se neliniştească, întrucât această absenţă se datora unor
treburi importante şi că, peste câteva zile, Will avea să se întoarcă în mijlocul
familiei. Această minciună afectuoasă aduse pacea şi liniştea în inima fetei.
Ea întinse spre Robin obrajii îmbujoraţi de lacrimi şi, după ce primi sărutul
lui frăţesc; se grăbi să coboare în sala mare de la parter.
Robin intră apoi în camera Mariannei.
— Dragă Marianne — spuse Robin, luând mâinile fetei în mâinile sale —
suntem pe punctul de a ne despărţi şi, poate, pentru multă vreme. Dă-mi voie
ca înainte de a ne despărţi să-ţi vorbesc de la inimă la inimă.
— Te-ascult, Robin — răspunse tânăra cu căldură.
— Ştii, desigur, Marianne — spuse tânărul, cu tremur în glas — că te
iubesc din tot sufletul?
— Tot ce faci îmi dovedeşte zilnic aceasta, prietene.
— Ai încredere în mine, nu-i aşa? Crezi pe deplin, întru totul, fără greş,
în sinceritatea dragostei mele, în devotamentul meu plin de tandră abnegaţie?
— Da, da, desigur, dar de ce mă-ntrebi dacă te cred un om cinstit, o
inimă vitează, un adevărat prieten? În loc să-i răspundă, Robin zâmbi trist.
Robin, mă sperii, vorbeşte, te rog. Chipul dumitale serios, purtarea-ţi gravă şi
întrebările ciudate pe care mi le pui mă fac să mă tem că-mi va fi dat să aflu
o nenorocire şi mai mare decât aceea care mă copleşeşte de atâta vreme.
— Linişteşte-te, Marianne — spuse blând Robin — mulţumesc lui
Dumnezeu, n-am veşti proaste să-ţi dau. N-am să-ţi vorbesc decât despre
dumneata, şi dacă o fac, nu trebuie să te superi pe mine. În ciuda raţiunii,
dragostea este egoistă, iar dragostea mea va fi supusă la o grea încercare. Va
trebui să ne despărţim Marianne, şi, poate, pentru totdeauna.
— Nu, Robin, nu, trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu.
— Vai, dragă Marianne, văd cum totul se năruie în jurul meu şi inima mi
se frânge. Iată această familie respectabilă şi primitoare: pentru că mi-a
întins o mână de ajutor când rătăceam fără adăpost, este osândită la exil, i se
confiscă bunurile, este izgonită din casă. Vom apăra casa şi, atâta vreme cât
va mai rămâne piatră pe piatră în satul Gamwell, voi sta alături de ea.
Providenţa de la care aştepţi ajutor nu m-a părăsit niciodată în clipe de
primejdie şi, ca şi dumneata, mă bizui şi eu pe ea. Eu voi lupta, ea mă va
ocroti. Însă gândeşte-te bine, Marianne, o ordonanţă regală m-a osândit la
exilarea din ţară şi, oricând, pot să fiu spânzurat de primul copac de pe
marginea drumului sau să fiu trimis la spânzurătoare de vreun spion, căci s-
a pus preţ pe capul meu. Robin Hood, conte de Huntingdon — adăugă cu
mândrie tânărul — nu mai este astăzi nimic. Ei bine, Marianne, mi-ai acordat
încrederea şi ai jurat să fii iubita mea tovarăşă de viaţă?
— Da, da, Robin.
— Dragă Marianne, şterg din inima mea acest jurământ, vreau să uit
această făgăduială. Marianne, adorata mea Marianne, îţi redau libertatea şi te
dezleg de legământul făcut.
— Ah, Robin! strigă fata, cu glas dojenitor.
— Aş fi nedemn de dragostea dumitale, Marianne — spuse Robin — dacă
în situaţia mea de azi aş mai nutri speranţa de a te numi soţia mea. Îţi dau
deci libertatea să dispui de mâna dumitale. Însă te rog doar un singur lucru:
să te gândeşti din când în când, cu prietenie, la sărmanul proscris.
— Mă întristează părerea pe care o ai despre caracterul meu, Robin —
răspunse fata jignită. Cum ai putut să crezi măcar o clipă că cea pe care o
iubeşti ar fi atât de nedemnă de dragostea dumitale? Cum ai putut să crezi că
dragostea mea ar putea fi necredincioasă în clipele de nenorocire?
Rostind aceste cuvinte, Marianne izbucni în plâns.
— Marianne! Marianne! strigă disperat Robin. Pentru numele lui
Dumnezeu, ascultă-mă liniştită. Vai, te iubesc atât de mult, încât mă ruşinez
să te osândesc să împarţi cu mine soarta mea nefericită. Crede-mă că nu mă
simt prea umilit de dezonoarea crudă care-mi loveşte numele, dar gândul de a
mă despărţi de dumneata îmi îneacă sufletul într-o amară suferinţă! Însă, Marianne, dacă nu te-aş iubi atât, mi-aş înfige pumnalul în inimă, dragostea
pentru dumneata este singura mea legătură cu viaţa. Dumneata, dragă
Marianne, care eşti obişnuită cu luxul, ai suferi cumplit din pricina sărăciei
dacă ai ajunge soţia lui Robin Hood, şi-ţi jur că aş prefera să te pierd pentru
totdeauna decât să te ştiu că ai fi nefericită cu mine.
— Sunt soţia dumitale în faţa lui Dumnezeu, Robin, şi viaţa dumitale va
fi şi viaţa mea. Acum dă-mi voie să-ţi dau câteva sfaturi: ori de câte ori vei
putea să-mi trimiţi vreo veste despre dumneata, fă-o, şi dacă ţi-e cu putinţă
să vii să mă vezi, vino, îmi vei face o mare bucurie. Fratele meu se va
reîntoarce şi, cu ajutorul lui, nădăjduiesc să obţinem revocarea decretului
atât de crud care te condamnă.
Robin zâmbi trist:
— Dragă Marianne, nu trebuie să-ţi amăgeşti inima cu o speranţă
deşartă. Nu m-aştept la nimic bun din partea regelui. Sunt hotărât să mă
port într-un anume fel şi n-am să mă abat de la această hotărâre. Dacă vei
auzi vorbindu-se de rău despre mine, astupă-ţi urechile, Marianne, ca să n-
audă calomniile, căci îţi jur pe sfânta mea mamă, voi merita totdeauna stima
şi prietenia dumitale.
— Ce-aş putea să aud rău despre dumneata, Robin, şi ce planuri ţi-ai
făcut?
— Nu mă-ntreba nimic, dragă Marianne, cred că planurile mele sunt
cinstite, dar dacă viitorul va dovedi că ele nu sunt aşa, eu voi fi primul care
să-mi recunosc greşeala.
— Ştiu că eşti cinstit şi viteaz, Robin, şi mă voi ruga lui Dumnezeu să te-
ajute în tot ce vei pune la cale.
— Îţi mulţumesc, scumpa mea Marianne. Şi acum, adio! spuse Robin,
stăpânindu-şi cu greu lacrimile care-i scăldau ochii.
În braţele nefericitului ei prieten, tânăra simţi că o părăsesc şi ultimele
puteri când auzi cuvântul "adio". Îndurerată, îşi ascunse faţa pe umărul lui
Robin şi lasă lacrimile să-i curgă nestăvilit. Câteva minute, cei doi tineri
rămaseră muţi, zdrobiţi de durere. În sfârşit, cineva o strigă pe Marianne şi
chemarea avu darul să-i despartă din înlănţuirea acestei ultime îmbrăţişări.
Coborâră şi Marianne, care era îmbrăcată în veşminte de călărie, încălecă pe
calul ce-i fusese pregătit. Lady Gamwell şi fiicele sale erau atât de îndurerate,
încât abia se puteau ţine în şa. Slujitoarele din casă, cele mai multe
căsătorite, copiii lor şi câţiva bătrâni completau grupul călare. După o scenă
sfâşietoare, porţile castelului fură închise în urma fugarilor, care, însoţiţi de o
ceată de oameni hotărâţi, se îndreptară spre pădure.
Se scurse o săptămână. Fiecare zi din această săptămână de aşteptare
plină de nelinişte fu folosită pentru fortificarea Gamwell Hall-ului. Locuitorii
satului trăiau, ca să spunem aşa, chinuiţi de teamă, căci fiece oră aducea cu
sine spaima pentru ziua următoare. În jurul Gamwell Hall-ului au fost
aşezate santinele. Sub îndrumarea lui Robin, se ridicară două rânduri de
baricade având drept scop, dacă nu să oprească înaintarea duşmanului, cel
puţin să constituie un obstacol greu de trecut în calea lui. Aceste baricade de
înălţimea unui om îngăduiau ţăranilor să se afle la adăpost de săgeţile
ucigaşe ale inamicului, dându-le, în schimb, posibilitatea să ţintească fără
greş locul unde trebuiau să ajungă propriile lor lovituri.
Totuşi nu trebuie să credem că sir Guy îşi făcuse vreo iluzie asupra
succesului apărării sale, el îşi dădea seama că este şi primejdioasă, şi inutilă,
dar nu voia să se predea fără să se fi luptat ca un nobil şi curajos saxon.
Robin era sufletul acestei mici armate: supraveghea lucrările, încuraja ţăranii, făurea arme, le împărţea. Satul Gamwell, altădată atât de calm şi de
tihnit, era acum plin de viaţă, de însufleţire; spaima făcuse loc entuzias-
mului, iar paşnicii locuitori ai satului se arătau mândri şi fericiţi să intre în
luptă deschisă cu normanzii.
Când toate pregătirile de apărare au fost isprăvite, un fel de toropeală se
lăsă peste sat; s-ar fi zis că liniştea, alungată până atunci de ecoul strigătelor
războinice, ar fi revenit iar la gazdele sale paşnice; însă tăcerea aceasta
semăna cu răgazul de linişte ce învăluie natura cu câteva clipe înainte de
izbucnirea furtunii. Ochiul priveşte neclintit, auzul este încordat, aştepţi cu
îngrijorare bubuitul trăsnetului.
Inamicul se lăsă aşteptat zece zile. În cele din urmă, unul din pândarii
puşi în pădure vesti apropierea unei trupe călare. Vestea zbură din gură în
gură, se sună alarma, iar ţăranii se repeziră ca un singur om să-şi ocupe
posturile. Ghemuiţi în spatele baricadelor, ei stăteau tăcuţi, cu armele
pregătite, urmărind cu înfrigurare înaintarea rapidă a duşmanului.
Nezărind pe nimeni, neauzind nici un zgomot care să trădeze o încercare
de apărare, comandantul soldaţilor lui Henric al II-lea îşi freca mâinile de
bucurie, încredinţat că avea să-i surprindă nepregătiţi pe locuitorii din
Gamwell. Totuşi, cunoscându-i pe saxoni — el ştia din experienţă, simţind pe
propria-i piele, că oamenii aceştia viteji se băteau foarte bine — se aşteptase
să întâlnească obstacole pe drum. Tăcerea care domnea în câmpie îi pricinui
o nespusă plăcere, socotind că va pica pe neaşteptate.
Trupa normandă se compunea din vreo cincizeci de oameni, ţăranii erau
o sută; după cum se vede, forţa acestora din urmă era superioară inamicului
şi, în plus, poziţia lor era admirabilă. Încredinţat că avea să cadă asupra
satului asemenea unei păsări de pradă asupra păsărelei nevinovate,
comandantul nostru ordonă oamenilor să grăbească pasul cailor. Soldaţii se
supuseră şi, în pas vioi, urcară colina la iuţeală. Dar abia atinseră creasta, că
o ploaie de săgeţi, de suliţe şi de pietre îi învălui din creştet până-n tălpi.
Uimirea soldaţilor fu atât de mare, încât o a doua ploaie de săgeţi se abătu
asupra lor mai înainte ca ei să se fi gândit la ripostă.
Căderea a trei sau patru soldaţi răniţi mortal îi făcu pe normanzi să
scoată un strigăt de mânie; atunci zăriră şi baricadele. Se aruncară asupra
primei şi o atacară cu furie. Întâmpinaţi cu bărbăţie şi respinşi cu putere de
saxonii pitulaţi în ascunzătorile lor, soldaţii înţeleseră că nu le rămânea
altceva de făcut decât să se bată vitejeşte. Ei reuşiră să cucerească prima
baricadă, însă în spatele acesteia îi opri o a doua, apoi a treia. Pierduseră
până atunci destui oameni şi, culmea dezamăgirii, nu le era cu putinţă să
vadă dacă doborâseră vreun duşman. Saxonii, care în cea mai mare parte
erau arcaşi foarte dibaci, nu-şi greşeau niciodată ţinta, iar săgeţile lor
semănau prăpăd în rândurile micii armate.
Foarte nemulţumiţi că nu se găseau faţă în faţă cu inamicul, soldaţii
începură să cârtească. Comandantul, care prinse din zbor aceste murmure de
descurajare, ordonă oamenilor să execute o retragere aparentă, ca să-i
silească pe saxoni să iasă din ascunzătoarea lor tainică. Acest şiretlic de
război fu numaidecât pus în practică: normanzii se prefăcură a se retrage în
ordine şi se îndepărtaseră o bună bucată de drum dincolo de baricade, când
un strigăt vesti apariţia vasalilor lui sir Guy. Fără a opri înaintarea trupei,
comandantul aruncă o privire înapoi. Ţăranii alergau lărmuind şi într-o
dezordine aparentă în urmărirea duşmanului lor.
— Nu vă-ntoarceţi, băieţi! strigă comandantul. Lăsaţi-i să ne-ajungă. Îi
vom prinde! Atenţiune! Atenţiune!
Însufleţiţi de dorinţa unei răzbunări răsunătoare, soldaţii continuau să
se îndepărteze. Dar deodată, spre surprinderea comandantului normand,
saxonii, în loc să caute să-i ajungă pe soldaţi din urmă, se opriră la prima
baricadă ce fusese cucerită şi, de acolo, trimiseră cu o neasemuită
îndemânare un nor de săgeţi asupra fugarilor.
Scos din minţi, comandantul îşi aduse oamenii înapoi pe drumul pe
care-l mai parcursese o dată şi, îmboldindu-şi calul, ajunse dintr-o săritură
în fruntea trupei. Deodată, o ploaie de săgeţi zvârlite de mâini sigure îl copleşi
pe bietul normand; omul se clătină în şa şi, fără să scoată un cuvânt, se
rostogoli ca o masă neînsufleţită la picioarele calului, care rănit şi el, ţâşni
din rânduri şi se prăvăli mort la câţiva paşi de cadavrul stăpânului său.
Abătuţi de insuccesul strădaniilor lor de până atunci, soldaţii se
demoralizară cu totul în faţa acestei noi nenorociri. Ei ridicară trupul
comandantului şi, fără să mai stea să numere măcar morţii sau să-şi ridice
răniţii, părăsiră câmpul de luptă în goana cailor.
După ce anunţară, prin strigăte de bucurie, retragerea soldaţilor, ţăranii
nu-şi pierdură vremea să-i urmărească, ci să strângă răniţii şi să îngroape
morţii. Optsprezece oameni căzuseră în luptă, în numărul lor fiind cuprins şi
comandantul, pe care-l ridicaseră oamenii lui. Bunii ţărani erau atât de
fericiţi de victoria câştigată, încât se şi gândeau să-şi aducă soţiile înapoi la
Gamwell; însă Micul-John îi lămuri pe naivii săi tovarăşi că regele, în
răzbunarea lui, nu se va mărgini doar la trimiterea acestui grup de armată şi
că ei trebuie să se aştepte la sosirea unei trupe mai numeroase pe care să se
pregătească a o primi aşa cum se cuvine.
Ca devotaţi slujitori ai lui sir Guy, vasalii ascultară de sfaturile tânărului
lor şef, întăriră baricadele şi făuriră noi arme. Prin grija Micului-John,
Gamwell Hall fu aprovizionat cu o mare cantitate de alimente şi pus în stare
de a rezista unui adevărat asediu. Vreo treizeci de ţărani, aliaţi şi prieteni cu
proprietarii din Gamwell, se alăturară trupei din sat. Înarmaţi până în dinţi,
mereu în stare de alarmă, pregătiţi în orice clipă pentru apărare, vitejii saxoni
aşteptau sosirea sângeroşilor normanzi.
Luna iulie se apropia de sfârşit şi de vreo cincisprezece zile ţăranii îşi
aşteptau primejdioşii lor vizitatori. Se pregătiseră să fie atacaţi în primele
ceasuri ale dimineţii, deoarece, după toate probabilităţile, normanzii, obosiţi
de un marş forţat sub arşiţa soarelui, s-ar fi odihnit peste noapte la
Nottingham.
Într-o seară, doi locuitori din sat, înapoindu-se de la Mansfeld unde
fuseseră după cumpărături, aduseră prietenilor lor vestea că la Nottingham
sosise o trupă de soldaţi ce număra vreo trei sute de oameni, care aveau de
gând să-şi petreacă noaptea acolo, pentru ca a doua zi să ajungă, fără
oboseală, la Gamwell Hall.
Vestea îi tulbură nespus pe ţărani, dar emoţia făcu loc apoi unei
activităţi şi mai însufleţite. A doua zi în zori, ţăranii, strânşi în jurul
călugărului Tuck, ascultară, pioşi, o slujbă religioasă, după care Micul-John,
care îşi unise şi el rugăciunile cu ale celorlalţi, păşi în mijlocul mulţimii şi, cu
voce blândă şi sonoră, le spuse:
— Prieteni, înainte de a ne îndrepta în tăcere spre locurile unde ne-
aşteaptă datoria, aş vrea să vă vorbesc, însă eu sunt un om puţin ştiutor de
carte şi nici nu mă pricep să rostesc cuvinte frumoase. Fiecare om are talen-
tul lui, eu mă pricep să mânuiesc bâta şi să trag bine cu arcul. Iertaţi-mă
deci dacă mă exprim rău, dar ascultaţi-mă cu atenţie. Duşmanul se apropie,
fiţi prevăzători şi nu părăsiţi ascunzătorile decât numai în caz de mare nevoie. Dacă sunteţi siliţi să atacaţi inamicul în luptă corp la corp, faceţi-o cu
calm, fără grabă. Ţineţi bine minte că, dacă din nenorocire vă pierdeţi sângele
rece, fără să vreţi veţi uita chiar lucrurile cele mai importante pentru
apărarea voastră. Să ştiţi, prieteni, că un lucru ca să fie bine făcut nu trebuie
făcut în grabă. Luptaţi-vă pas cu pas pentru fiecare palmă de pământ, căci
altfel plătiţi cu viaţa orice greşeală. Arătaţi-i duşmanului că fiecare palmă din
pămânul nostru strămoşesc valorează cât viaţa unui câine de normand. Vă
mai spun o dată, băieţi, păstraţi-vă cumpătul, fiţi viteji şi hotărâţi! Vindeţi cât
mai scump soldaţilor lui Henric foloasele pe care pot să le dobândească
datorită superiorităţii numărului şi a armelor. Ura pentru Gamwell şi pentru
inimile saxone!
— Ura! strigară cu voioşie vasalii, punând mâna pe arme şi cătând în
zări, cu priviri scânteietoare, ivirea duşmanului.
— Prieteni — strigă Robin, repezindu-se pe locul unde stătuse până
atunci Micul-John — nu uitaţi că luptaţi pentru căminele voastre, nu uitaţi
că vă apăraţi acoperişul ce vă adăposteşte nevestele, care ocroteşte leagănele
copiilor voştri; amintiţi-vă că normanzii sunt asupritorii noştri, că ei ne calcă
în picioare, că îi tiranizează pe cei slabi şi că nu întind mâna decât ca să
ardă, să ucidă sau să nimicească! Amintiţi-vă că aici este vatra strămoşilor
voştri,. pe care trebuie s-o feriţi de apropierea lor. Luptaţi-vă cu vitejie, băieţi,
luptaţi-vă până la ultima suflare!
— Da, da, ne vom bate vitejeşte! răspunseră oamenii într-un glas.
Trei ceasuri după răsăritul soarelui un sunet de corn vesti apropierea
duşmanului. Pândarii puşi în pădure se întoarseră la Gamwell şi, curând
după aceea, aşa cum se întâmplase şi data trecută, apărătorii se făcură ne-
văzuţi.
Armata vrăjmaşă înainta încet şi era lesne de ghicit, după lungimea
coloanei, că numără cu adevărat vreo două-trei sute de oameni. Călăreţii se
strânseră la poalele dealului pe care trebuiau să-l urce înainte de a se zări
Gamwell-ul şi, după ce ţinură sfat vreo câteva minute, trupa se împărţi în
patru grupe. Prima se repezi în galop spre colină, a doua descălecă şi-i urmă
pe călăreţi, a treia ocoli colina prin stânga, iar a patra prin dreapta.
Manevra aceasta, ce fusese prevăzută, fu contracarată; se construiseră
din timp întărituri la rădăcina copacilor care cresc pe vârful dealului, iar
distanţa dintre copaci fusese atât de bine umplută cu mărăciniş şi arbuşti,
încât soldaţii se felicitau că au dat peste un adăpost unde ar fi putut să se
adune nestingheriţi, după ce ar fi atins creasta colinei.
Apropiindu-se de copacii protectori, normanzii fură întâmpinaţi de un
nor de săgeţi care rănea oamenii şi silea caii să cabreze, iscând dezordine în
rândul soldaţilor şi obligându-i să coboare dealul mai repede decât îl
urcaseră.
Oamenii trimişi pe cele două laturi ale colinei se bucurară de o primire la
fel de dezastruoasă ca şi ceilalţi tovarăşi ai lor. Drept urmare, se hotărî ca
înaintarea, cu neputinţă de efectuat călare, să se facă pe jos. Soldaţii
descălecară şi, ocrotiţi de scuturi, porniră hotărâţi pe cele trei drumuri
indicate de comandantul lor, în timp ce o parte a trupei, lăsată ca rezervă,
aştepta la poalele dealului succesul unui prim atac împotriva baricadelor.
Normanzii ajunseră degrabă la prima întăritură, înaltă de şapte picioare
şi străbătută ici şi colo de ferestruici pe unde se zvârleau săgeţile. În loc să
piardă un timp preţios lovind duşmanul aflat la adăpost de loviturile lor,
soldaţii începură să escaladeze meterezul. La rândul lor, ţăranii nu încercară
să opună o rezistenţă inutilă: ei se mulţumiră să se retragă în spatele celei de a doua baricade. Încurajaţi de acest prim succes, normanzii se aruncară
orbeşte în urmărirea ţăranilor şi atacară noua baricadă cu o furie
nemaipomenită. O clipă, cele două părţi luptară aproape corp la corp; bătălia
devenea sângeroasă, când un semnal îi chemă pe saxoni, punându-i la
adăpostul celei de-a treia baricade. Această retragere îi făcu pe normanzi să
bage de seamă că, încetul cu încetul, pierdeau terenul cucerit. Căpitanul îşi
strânse oamenii pentru a se sfătui împreună asupra unui plan de atac şi, în
timp ce-i asculta vorbind, privea atent în jurul său.
Gamwell-ul era situat în mijlocul unei vaste câmpii, iar dealul, care într-
un fel îi slujea drept meterez, era în acelaşi timp un drum impracticabil
pentru cai şi primejdios pentru oameni.
Căpitanul îşi întrebă oamenii dacă nu se afla printre ei vreunul care să
cunoască satul. Întrebarea căpitanului, repetată din gură în gură, aduse în
faţa acestuia un ţăran care pretindea a cunoaşte satul Gamwell, unde avea o
rudă.
— Eşti saxon, ticălosule? întrebă comandantul, încruntându-se.
— Nu, căpitane, sunt normand.
— Ruda ta este de partea răzvrătiţilor ăstora?
— Da, căpitane, pentru că-i saxon.
— Atunci cum eşti rudă cu el?
— Păi fiindcă s-a însurat cu cumnată-mea.
— Cunoşti satul?
— Da, căpitane.
— Ai putea să călăuzeşti oamenii la Gamwell pe un alt drum decât
acesta?
— Da, pe sub poalele dealului trece un drum care duce drept la Gamwell
Hall, locuinţa lui sir Guy.
— La Gamwell Hall? întrebă comandantul. Unde se află?
— Acolo, în stânga dumneavoastră, clădirea aceea mare, înconjurată de
copaci. E locuinţa lui sir Guy.
— Bătrânul răzvrătit pe care-l atacăm noi? Pe legea mea, regele Henric
ar fi putut să-mi dea o însărcinare mai uşoară decât să-l scot pe câinele ăsta
de saxon din coteţui lui. Dar ia spune-mi, ticălosule, pot să mă-ncred în tine?
— Da, căpitane, şi dacă veţi urma sfaturile pe care vi le dau, veţi vedea
că n-am minţit.
— Aş vrea pentru că mi-e milă de urechile tale — răspunse ameninţător
căpitanul.
— V-am mai făcut eu şi alte servicii — adăugă omul — când v-am
călăuzit până aici.
— Da, ai dreptate, dar de ce nu mi-ai vorbit de la început despre acest
drum?
— Pentru că saxonii şi-ar fi dat seama de mişcarea trupei şi şi-ar fi luat
măsuri de prevedere pentru a împiedica înaintarea. Un pumn de oameni viteji
sunt în stare să apere poteca împotriva a o mie de oameni.
— Şi zici că trece pe la poalele dealului? mai întrebă comandantul.
— Da, căpitane, chiar în marginea pădurii.
Căpitanul, foarte încântat de cele aflate, porunci unei părţi din trupă să
se pregătească să urmeze călăuza, în timp ce el pornea un nou atac pentru a
abate atenţia saxonilor în altă parte.
Planul căpitanului avea să nu se îndeplinească.
Cumnatul ghidului, care, într-adevăr, se număra printre apărătorii lui
sir Guy, îşi recunoscu ruda şi, arătându-i-l Micului-John, îi atrase atenţia asupra convorbirii ce se purta între el şi comandant. Micul-John presimţi pe
loc trădarea ce se punea la cale; el chemă vreo treizeci de oameni şi, sub
comanda unuia din verii săi, îi trimise să supravegheze drumul ameninţat de
invazie. După ce luă aceste măsuri, Micul-John îl chemă pe Robin Hood.
— Dragă prietene — îi spuse el — ai putea să atingi cu săgeata un obiect
de pe colină?
— Cred că da — răspunse tânărul, cu modestie.
— Sau, mai bine zis, eşti sigur — replică Micul-John. Ei bine, urmăreşte-
mi privirea. Vezi omul acela din stânga soldatului care are la cap un
cogeamite panaş? Omul acela, dragă prietene, este un ticălos viclean şi sunt
sigur că-i dă comandantului unele sfaturi ca să-l ajute să cucerească
Gamwell-ul pe drumul din marginea pădurii. Încearcă să-l ucizi pe
nemernicul acela.
— Cu dragă inimă.
Robin îşi încordă arcul şi, după două secunde, omul despre care-i
vorbise Micul-John sări în sus de durere, scoase un strigăt şi căzu la pământ
ca să nu se mai ridice niciodată. Comandantul normand îşi adună la iuţeală
oamenii şi se hotărî să ia baricadele cu asalt.
Saxonii se apărară vitejeşte, dar, fiind inferiori ca număr, nu putură să
împiedice pătrunderea duşmanului, aşa că primiră ordin să se retragă în
direcţia satului. După ce trecură de baricade, normanzii câştigară cu
uşurinţă tot mai mult teren, apoi pătrunseră în sat; un fel de spaimă
cumplită puse stăpânire pe ţărani. Erau gata să fugă când o voce le strigă din
răsputeri:
— Saxoni, staţi pe loc! Cine-i viteaz îşi urmează comandantul. Înainte!
Înainte!
Glasul acesta, care era al Micului-John, reîmprospăta forţele şovăielnice
ale sătenilor înspăimântaţi; ei se întoarseră şi, ruşinaţi de slăbiciunea de care
dăduseră dovadă, îşi urmară comandantul. Acesta se repezi ca un leu spre
un bărbat înalt care împărţea împreună cu comandantul-şef conducerea
trupei şi care, prin ardoarea cu care lovea, băgase spaima în saxoni.
Văzându-l pe Micul John cum se îndreaptă spre el doborând la pământ, ca pe
nişte trestii mlădioase, soldaţii care încercau să-i taie calea, omul despre care
vorbim puse mâna pe o secure şi îi ieşi în întâmpinare.
— Iată-ne în sfârşit faţă-n faţă, jupâne pădurar! strigă omul, care nu era
altul decât Geoffroy. Cu o singură lovitură am să mă răzbun pentru tot răul
pe care mi l-ai făcut.
Micul-John zâmbi dispreţuitor şi când Geoffroy, după ce-şi roti securea,
încercă s-o prăvălească în capul tânărului; acesta, cu un gest iute ca gândul,
îi zbură securea din mână şi o aruncă la douăzeci de paşi de el.
— Eşti un ticălos, un nemernic — spuse Micul-John — şi meriţi să mori,
dar încă o dată mi-e milă de tine. Apără-te!
Cei doi bărbaţi, sau mai bine zis cei doi uriaşi, căci Geoffroy cel puternic,
vă amintiţi, era tot atât de înalt ca şi Micul-John, începură lupta. Ea dură
mult, iar victoria, rămasă multă vreme nesigură, se hotărî dintr-o dată în
favoarea Micului-John, care, adunându-şi puterile într-un suprem efort, îşi
repezi sabia peste umărul lui Geoffroy, spintecându-i trupul în două. Învinsul
căzu fără să scoată un geamăt, iar cele două tabere vrăjmaşe care luaseră
parte în tăcere la această ciudată luptă, priviră cu uimire amestecată cu
groază rana teribilă pricinuită de lovitura mortală.
Micul-John nu se opri dinaintea trupului neînsufleţit al duşmanului
său; el ridică sabia însângerată deasupra capului şi străbătu rândurile normanzilor, asemenea unui zeu al războiului, al pustiirii şi al morţii. Ajuns
pe o înălţime, tânărul privi în urma lui şi văzu că normanzii îi împresuraseră
pe vasali, care, cu tot curajul lor, nu erau în stare să se apere. Numaidecât,
tânărul sună din corn şi dădu ordin de retragere, apoi, repezindu-se din nou
în învălmăşeală, îşi croi drum spre oamenii săi. Câteva minute, sabia lui
fulgerătoare ţinu soldaţii la respect, iar saxonii, urmând indicaţiile
comandantului lor, ajunseră încetul cu încetul în curtea Gamwell-Hall-ului.
Strânşi laolaltă într-un singur corp şi luptându-se pe viaţă şi pe moarte, ei
izbutiră să treacă de porţile castelului, pregătit din timp să facă faţă unui
asediu.
Normanzii se aruncară asupra porţilor cu securea în mână, însă porţile
din bârne groase de stejar ţinură piept vrăjmaşilor. Atunci ei începură să dea
ocol fortăreţei în nădejdea că vor găsi vreo intrare mai slab apărată. Însă
căutările lor, la început de prisos, deveniră curând primejdioase căci saxonii
aruncau de la înălţimea ferestrelor uriaşi bolovani de piatră şi-i copleşeau cu
o ploaie de săgeţi.
Înspăimântat de prăpădul pe care-l făceau proiectilele aruncate de
asediaţi, căpitanul normand îşi chemă oamenii şi, după ce aşeză vreo sută în
jurul castelului, coborî în sat cu restul trupei. După cum se ştie, casele din
Gamwell erau părăsite. Cu încuviinţarea comandantului, soldaţii răscoliră
locuinţele; dar, spre marea lor uimire, nu numai că le găsiră pustii, dar nu
aflară nimic de prădat şi nici de-ale gurii. Crezând într-o victorie rapidă, ei
nu-şi aduseseră provizii, aşa că acum se aflau în mare încurcătură şi-şi
manifestau nemulţumirea. Comandantul trimise în pădure vreo douăzeci de
oameni, cunoscuţi ca vânători iscusiţi, care să încerce să prindă câţiva cerbi.
Vânătoarea fu încununată de succes; înfometaţii se săturară, iar căpitanul,
care îşi stabilise tabăra în sat, puse o jumătate din trupă să se odihnească,
iar pe cealaltă să pregătească armele pentru un atac de noapte asupra
fortăreţei care-i adăpostea pe saxoni.
Mai fericiţi decât duşmanii lor, ţăranii mâncară bine, îşi adunară morţii,
se îngrijiră de răniţi, apoi se culcară. La căderea serii, o lumină strălucitoare
vesti saxonilor o nouă manevră a duşmanului: satul era în flăcări.
— Vezi, dragul meu John — spuse Robin Hood, arătând tânărului
lumina lugubră — ticăloşii au dat foc fără milă caselor ţăranilor noştri.
— Şi vor da foc şi castelului, prietene — răspunse Micul-John cu
tristeţe. Trebuie să fim pregătiţi să îndurăm şi această nenorocire. Clădirea
este veche şi, fiind înconjurată de copaci, va arde ca o căpiţă de paie.
— Cu câtă linişte vorbeşti! strigă Robin. Nu s-ar putea să preîntâmpinăm
această ticăloasă încercare?
— Vom face tot ce ne stă în putinţă, dragă Robin, însă nu te amăgi: focul
e un duşman greu de biruit.
— Priveşte, John, încă o casă care arde; ori fi vrând să dea foc la tot
satul?
— Te-ai îndoit vreo clipă, sărmanul meu Robin? Da, vor nimici dragul
nostru Gamwell, şi când îşi vor isprăvi acolo treaba lor drăcească, vor veni şi
aici să-ncerce să pună foc.
Deznădăjduiţi, ţăranii priveau spectacolul, scoţând strigăte de mânie.
Voiau să iasă din castel şi să-şi stingă pe loc setea de răzbunare ce le frigea
inima. Însă Micul-John, înştiinţat de unul din verii lui, veni în mijlocul
oamenilor şi le vorbi cu voce caldă:
— Vă înţeleg furia, dragii mei, dar, pentru Dumnezeu, aveţi răbdare!
Dacă vom putea să ne apărăm măcar până la ivirea zorilor, vom învinge.
Aşteptaţi; într-un sfert de ceas nemernicii vor fi aici.
— Uite-i! spuse Robin.
În adevăr, normanzii înaintau spre castel, urlând şi ţinând în amândouă
mâinile torţe aprinse.
— La posturi, copii, la posturi! strigă nepotul lui sir Guy. Îndreptaţi
săgeţile cu băgare de seamă, ochiţi cu grijă, căutaţi să nu greşiţi nici o
lovitură. Dumneata, Robin, stai aici lângă mine. Vei lovi de moarte pe cei pe
care ţi-i voi arăta eu.
Normanzii împresurară castelul şi, ţinându-se departe de ferestre şi de
barbacane, aruncau asupra porţilor torţe aprinse. Însă ţăranii vărsau apă din
belşug peste ele şi le stingeau înainte de a apuca să facă vreun rău.
Încercarea de a pune foc fu oprită, şi un fel de urlet de bucurie scos de soldaţi
îi atrase la o fereastră pe Micul-John şi pe Robin. Cu şeful lor în frunte, vreo
doisprezece soldaţi târau după ei un instrument care, după toate pro-
babilităţile, avea drept scop să sfărâme porţile. În clipa când normanzii,
conduşi de comandantul lor, se pregăteau să aşeze maşina pe locul pe care
trebuia să-l ocupe, Micul-John îi spuse lui Robin:
— Ocheşte-l pe căpitanul ăsta blestemat!
— Aş vrea şi eu, dar e foarte greu să-l ucid pentru că-i îmbrăcat cu o
cămaşă de zale; ar trebui să-l pot atinge la cap.
— Atenţie — spuse John — pregăteşte-ţi arcul... trage, dragă Robin, hai,
trage odată! Uite că torţa îi luminează chipul.
Săgeata porni, lovi între sprâncene, căpitanul se prăbuşi pe spate.
Înnebuniţi, soldaţii se strânseră de-a valma în jurul comandantului lor într-o
dezordine nemaipomenită.
— Acum, saxoni! strigă John, cu o voce de tunet. Trageţi o ploaie de
săgeţi asupra incendiatorilor.
Această nouă ploaie de săgeţi fu atât de zdrobitoare, încât soldaţii rămaşi
în picioare se simţiră pierduţi. Erau gata s-o rupă la fugă când un normand,
aşezându-se din proprie iniţiativă în fruntea tovarăşilor lui, le propuse să
folosească un ultim mijloc pentru a-i sili pe ţărani să iasă din fortăreaţă. Un
pâlc de copaci, alcătuit mai ales din pini, se înălţa vizavi de faţada interioară
a castelului, adică înspre grădină. Normanzii, conduşi de noul lor comandant,
tăiară pe jumătate trunchiurile copacilor aflaţi în apropierea acoperişului
clădirii, după ce mai înainte dăduseră foc crengilor de sus. Micul-John, care
urmărea cu îngrijorare progresul rapid al diabolicei distrugeri, lăsă deodată
să-i scape un strigăt de furie şi-i spuse lui Robin:
— Au găsit mijlocul de a ne sili să ieşim. Copacii vor aprinde acoperişul
şi, în câteva minute, castelul va fi cuprins de flăcări. Robin, doboară-i pe
purtătorii de torţe, iar voi, prieteni, nu precupeţiţi săgeţile. Jos cu lupii
normanzi! Jos cu lupii!
Copacii luară repede foc şi se prăbuşiră peste acoperiş cu un zgomot
îngrozitor; curând după aceea, o lumină roşie încunună cupola castelului.
Micul-John îşi adună oamenii în sala mare, îi împărţi în trei cete şi,
împreună cu Robin Hood, preluă comanda primei, dădu călugărului Tuk
comanda celei de-a doua, iar pe a treia o încredinţă bătrânului Lincoln. Apoi
fiecare ceată se pregăti să iasă din castel pe altă poartă.
Sir Guy asistase cu un aer nepăsător la pregătirile de plecare, iar când
nepotul său îi ceru să părăsească sala împreună cu el, bătrânul baronet
strigă:
— Vreau să mor sub ruinele casei mele!
Zadarnic îl rugară pe bătrân şi Micul-John, şi Robin, şi tinerii Gamwell, zadarnic îi arătară vâlvătaia care arunca în sală o lumină sângerie, zadarnic îi
vorbiră de soţia lui, de fiicele lui, bătrânul saxon rămânea surd la rugăminţile
lor, indiferent la lacrimile lor.
— Atenţie! Atenţie! strigă deodată Robin Hood. Se prăbuşeşte acoperişul.
Micul-John îl înşfăcă strâns pe unchiul său, îl prinse în braţe şi, cu
toate gemetele şi vaietele bătrânului, îl scoase afară din sală. Abia ieşiseră
saxonii, că se auzi un zgomot sinistru: etajele, îngreunate de căderea aco-
perişului, se prăbuşiră unul după altul, iar din bătrâna locuinţă seniorială
începură să iasă coloane de foc şi fum.
Micul-John îl încredinţă pe sir Guy câtorva oameni hotărâţi şi le porunci
să pornească degrabă spre Yorkshire. Liniştit dinspre partea aceasta,
neînvinsul Micul-John puse iar mâna pe sabia lui triumfătoare şi se aruncă
asupra duşmanului strigând:
— Victorie! Victorie! Cereţi iertare! Cereţi îndurare!
Apariţia lui Tuck îmbrăcat în rasa-i de călugăr stârni panică în rândurile
normanzilor; nici unul nu îndrăznea să lupte împotriva unui om al sfintei
biserici, şi de aceea, cuprinşi brusc de teamă, se repeziră, urmăriţi de saxoni,
spre locul unde-şi lăsaseră caii, se aruncară repede în şa şi se îndepărtară în
galop vijelios. Din cei trei sute de normanzi care veniseră în dimineaţa aceea,
abia mai rămăseseră şaptezeci. Îmbătaţi de victorie, ţăranii îl înconjurară pe
Micul-John, care, după ce porunci să fie adunaţi răniţii, le vorbi astfel:
— Saxoni! Aţi dat astăzi dovadă că sunteţi demni să purtaţi acest nume,
dar, din păcate, în ciuda vitejiei voastre, normanzii şi-au atins scopul: v-au
ars căminele, au făcut din voi nişte bieţi proscrişi. Rămânerea voastră aici nu
mai este cu putinţă. În curând, o nouă trupă de soldaţi va împresura aceste
ruine; aşadar, trebuie să plecaţi de aici. Avem o singură scăpare: adăpostul
pe care ni-l oferă pădurea. Care dintre voi, copii, n-a dormit pe muşchiul din
pădure şi sub perdeaua unduitoare a frunzelor verzi din copaci?
— Să mergem în pădure! Să mergem în pădure! strigară mai multe
glasuri.
— Prea bine, să mergem în pădure — repetă Micul-John. Vom trăi
împreună, vom munci unii pentru alţii. Însă pentru ca fericirea noastră să se
sprijine pe temelia unei veşnice înţelegeri, ne trebuie un şef.
— Un şef? Atunci să fii dumneata, Micule-John.
— Trăiască Micul-John! strigară vasalii într-un glas.
— Dragii mei prieteni — spuse tânărul — vă mulţumesc nespus de mult
pentru cinstea pe care vreţi să mi-o faceţi, însă nu pot primi. Daţi-mi vie să
vă prezint, chiar acum, pe cel care este vrednic să stea în fruntea voastră.
— Unde este? Unde este?
— Iată-l — zise John, punându-şi mâna pe umărul lui Robin Hood.
Robin Hood, copii, este un adevărat saxon şi, pe deasupra, este viteaz.
Modestia şi judecata lui sunt deopotrivă cu înţelepciunea unui bătrân. Robin
Hood, contele Huntingdon, este urmaşul direct al lui Waltheof, fiul iubit al
Angliei. Normanzii, care i-au furat averea, nu-i recunosc nici titlurile de
nobleţă; regele Henric l-a proscris pe Robin Hood. Acum, copii, răspundeţi-mi
la întrebarea mea: îl vreţi ca şef pe nepotul lui sir Guy de Gamwell, pe nobilul
Robin Hood?
— Da! Da! strigară ţăranii, măguliţi să-l aibă şef pe contele de
Huntingdon.
Inima lui Robin Hood tresăltă de bucurie, planurile lui secrete aveau
prilejul să se realizeze. Se simţea mândru şi, s-o recunoaştem, se ştia capabil
să îndeplinească misiunea grea care-i revenea datorită bunătăţii prietenului său. După ce-şi plimbă peste saxoni privirea-i strălucitoare, se descoperi şi,
sprijinindu-se cu mâna de braţul Micului-John, spuse emoţionat:
— Prieteni, sunt fericit că m-aţi ales şef şi vă mulţumesc din toată inima.
Fiţi siguri că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să merit stima şi dragostea
voastră. Tinereţea mea ar putea fi pentru voi un motiv de teamă şi de
neîncredere, dacă n-aş avea grijă să vă spun că gândurile, sentimentele şi
acţiunile mele sunt ale unui om care a suferit şi deci ale unui om matur. Veţi
găsi în mine un frate, un tovarăş, un prieten, un şef în caz de mare nevoie.
Cunosc pădurea, viitorul nostru cămin, şi îmi iau sarcina să vă găsesc acolo
un adăpost sigur, unde să duceţi o viaţă fericită şi plăcută. Taina acestui
adăpost nu va fi dezvăluită niciodată, nimănui. Vom fi propriii noştri paznici
şi va trebui să ne arătăm discreţi şi prevăzători. Pregătiţi-vă de plecare, am să
vă duc într-un loc retras, unde duşmanii noştri nu au cum să ajungă. Încă o
dată, iubiţi fraţi saxoni, vă mulţumesc pentru încrederea voastră; o voi
merita, pentru că voi fi cu voi şi la bine, şi la rău.
Pregătirile de plecare nu durară mult, mai ales că normanzii nu lăsaseră
nimic bieţilor proscrişi.
Trei ceasuri mai târziu, Robin Hood şi Micul-John, însoţiţi de ţărani,
pătrundeau într-o subterană încăpătoare situată în inima pădurii. Această
pivniţă, foarte uscată, avea în tavan nişte descinderi mari care îngăduiau
aerului şi luminii să circule în voie pe toată întinderea ei.
— Într-adevăr, Robin — spuse Micul-John — eu care cunosc pădurea la
fel de bine ca şi dumneata, sunt uimit de descoperirea pe care ai făcut-o.
Cum se face oare că-n pădurea Sherwood se găseşte o locuinţă atât de con-
fortabilă?
— Se pare — răspunse Robin — ca a fost construită de nişte fugari
saxoni în timpul lui Wilhelm Cuceritorul.
Câteva zile după ce prietenii noştri se instalaseră în pădurea Sherwood,
doi oameni din ceata lor plecaţi la Mansfeld după cumpărături îi aduseră lui
Robin la cunoştinţă că o trupă alcătuită din cinci sute de normanzi,
neputând face altceva mai bun, dărâmase de-a binelea zidurile ospitalierei
case care fusese odinioară Gamwell Hall.