ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

IV

Marianne şi-a ţinut făgăduiala şi, în ciuda blândei împotriviri a lui Robin, şi-a stabilit locuinţa sub copacii bătrâni ai pădurii Sherwood. Allan
Clare, care am spus că stăpânea o minunată reşedinţă în valea Mansfeld, nu
a putut s-o convingă pe sora lui să locuiască acolo cu Christabel, deoarece
Marianne era hotărâtă să nu-şi părăsească soţul.
Îndată după căsătorie, cavalerul îi propuse lui Henric al II-lea să-i vândă
proprietăţile sale din Huntingdonshire pentru o treime din valoarea lor, cu
condiţia ca Henric să întărească prin act regal căsătoria lui cu lady Christabel
Fitz Alwine. Henric al II-lea, care căuta lacom orice prilej pentru a alipi
coroanei cele mai bogate domenii din Anglia, acceptă propunerea şi, printr-un
act special, întări căsătoria dintre cei doi tineri. Allan Clare puse în joc atâta
pricepere şi grabă, încât regele se arătă fericit să poată încheia cât mai repede
tratativele în mod definitiv, astfel că totul se terminase când episcopul de
Herford şi baronul Fitz Alwine sosiră la Curte.
Este de la sine înţeles că înaltul prelat şi nobilul normand aţâţară
împotriva lui Robin Hood toată mânia regelui. La cererea lor insistentă,
Henric al II-lea acordă episcopului dreptul de a-l prinde pe îndrăzneţul pro-
scris şi de a-i aplica fără milă şi fără întârziere pedeapsa capitală.
În timp ce cei doi normanzi conspirau împotriva fericirii lui Robin Hood,
el, după ce îşi văzuse visul cu ochii, trăia liniştit şi fără griji sub frunzişul
verde al pădurii Sherwood.
Will Roşcovanul, având-o cu el pe Maud, era cel mai fericit om din lume.
Înzestrat cu o imaginaţie înflăcărată, William îşi închipuia că cea mai mare
fericire pe lume este o soţie ca Maud şi, naiv, o împodobise cu toate harurile
unui înger. Maud cunoştea cât de nemărginită era această măgulitoare
afecţiune şi se silea să nu coboare de pe soclul pe care o aşezase dragostea
soţului său. Urmând pilda lui Robin Hood şi a Mariannei, Will şi soţia lui îşi
stabiliră şi ei locuinţa în pădure, ducându-şi traiul laolaltă într-o desăvârşită
armonie.
Robin Hood iubea sexul frumos, mai întâi dintr-o pornire firească, apoi
în onoarea încântătoarei fiinţe care îi purta numele. Tovarăşii lui Robin Hood
împărtăşeau sentimentele de respect şi simpatie pe care i le inspirau lui
femeile, aşa că tinerele fete din împrejurimi puteau străbate cărările pădurii,
fără nici o teamă. Dacă vreuna din aceste frumoase trecătoare s-ar fi întâlnit
întâmplător cu vreun om din ceată, ea era poftită cu toată curtenia la o
gustare, apoi i se dădea o escortă care o însoţea până la ieşirea din pădure şi
nici una din tinerele fete nu s-a plâns vreodată de purtarea călăuzelor ei. De
îndată ce s-a aflat de purtarea cuviincioasă şi binevoitoare a pădurarilor,
faima aceasta s-a răspândit până departe şi multe fete cu ochi strălucitori şi
cu pasul la fel de sprinţar ca şi inima ce le zvâcnea în piept se încumetară să
străbată văile şi potecile din pădurea Sherwood.
În ziua nunţii lui Robin, multe tinere miss cu chipul suav îşi simţiră
inima bătând cu înflăcărare în preajma acestei frumoase perechi. În timpul
dansului, blondele fiice ale Evei aruncau pe furiş priviri curioase spre
curtenitorii lor cavaleri, mirându-se în sinea lor că au putut vreodată să se
teamă de ei, fie şi o singură clipă, şi-şi spuneau în taină că trebuie să fie tare
plăcut să împarţi cu aceşti tineri îndrăzneţi viaţa lor aventuroasă. În nevi-
novăţia inimilor lor tinere, ele lăsau să se vadă această dorinţă secretă, iar
pădurarii, încântaţi, se gândiră pe dată să tragă cele mai mari foloase. Şi
frumoasele fete din Nottingham băgară de seamă că graiul oamenilor lui
Robin Hood era, ca şi privirea lor de altfel, de o irezistibilă elocvenţă.
Rezultatul acestei descoperiri a fost că fratele Tuck s-a văzut copleşit de
treabă, căci de dimineaţă până seara nu făcea altceva decât să binecuvânteze alte şi alte perechi. Pe bună dreptate, bunul nostru călugăr vru să ştie dacă
aceste numeroase căsătorii nu erau doar o epidemie cu caracter trecător. Dar
întrebarea sa rămase fără răspuns. După ce atinse apogeul, furia căsătoriilor
se potoli, cazurile deveniră mai rare. Totuşi este ciudat faptul că simptomele
au rămas la fel de violente şi se menţin până în zilele noastre.
Aşadar, mica colonie din pădure trăia fericită. Pivniţa de care am vorbit a
fost împărţită în încăperi mici sau în apartamente care foloseau doar pentru
dormit. Luminişurile pădurii serveau de salon şi de sufragerie şi numai în
vremea de iarnă se recurgea la adăpostul de sub pământ. Este greu de
imaginat cât de plăcută şi de tihnită era viaţa acestor oameni. Aproape toţi de
origină saxonă şi legaţi unii de alţii cum sunt membrii aceleiaşi familii, cei
mai mulţi dintre ei avuseseră de suferit de pe urma crudei împilări a
năvălitorilor normanzi.
Bogaţii seniori normanzi şi oamenii bisericii erau cu precădere tributari
cetei lui Robin Hood. Cei dintâi, pentru că uzurpaseră saxonilor titlurile de
nobleţe şi averea moştenită de la părinţi; ceilalţi, pentru că îşi sporeau
necontenit pe spinarea poporului bogăţiile, şi aşa foarte mari. Robin Hood
impunea normanzilor biruri, este adevărat însă că aceste contribuţii, deşi
foarte însemnate, se încasau fără luptă sau vărsare de sânge. Poruncile
şefului erau respectate cu sfinţenie, căci nesupunerea atrăgea după sine
pedeapsa cu moartea. Această severă disciplină făcuse ca ceata lui Robin
Hood — a cărui cinste şi cavalerism erau cunoscute — să se bucure de o
admirabilă reputaţie. Zadarnic au fost trimise mai multe expediţii pentru a
sili ceata oamenilor veseli să-şi părăsească ascunzişul. În cele din urmă,
autorităţile, obosite de o luptă fără rezultat, încetară urmărirea, iar nepăsarea
lui Henric al II-lea sfârşi prin a-i obliga pe normanzi să suporte vecinătatea
primejdioasă a duşmanilor lor.
Marianne găsea viaţa din pădure mult mai plăcută decât îndrăznise
vreodată să spere. Ea era făcută (o spunea râzând) ca să fie regina iubită a
acestui trib. Dovezile de respect, de dragoste şi de devotament cu care era
înconjurat Robin Hood măguleau în mod deosebit amorul propriu al
Mariannei, care era mândră să se sprijine de braţul ocrotitor al viteazului şi
tânărului ei soţ. Dacă Robin Hood ştiuse să câştige şi să păstreze dragostea
oamenilor săi, având pentru toţi un sentiment constant şi o prietenie sinceră,
ştiuse, de asemenea, să-şi impună asupra lor şi o autoritate absolută.
Frumoasa pădure Sherwood îi oferea Mariannei distracţii foarte plăcute,
fie că străbătea cu soţul ei pitoreştile şi întortocheatele poteci, fie că-şi trecea
timpul învăţând dansurile la modă pe vremea aceea. Datorită lui Robin, ea
avea o preţioasă colecţie de şoimi, pe care învăţase să-i arunce în zbor, cu o
mână sigură şi experimentată. Însă jocul preferat al Mariannei era arcul. Cu
o răbdare neobosită, Robin o iniţia pe tânăra lui soţie în tainele ştiinţei
arcaşilor. Marianne urmărea cu luare-aminte lecţiile care i se dădeau;
nicicând un elev nu se dovedise mai atent şi mai silitor, aşa că în scurt timp
ajunse un arcaş neîntrecut. Pentru Robin şi pentru oamenii lui era un
spectacol încântător s-o vadă pe Marianne trăgând cu arcul, îmbrăcată cu o
vestă din stofă verde de Lincoln, strânsă pe corp; trupul său maiestuos şi
zvelt se mlădia uşor, mâna stângă ţinea arcul în timp ce dreapta, îndoită cu
graţie, trăgea săgeata spre ureche. După ce desluşi toate tainele unei arte
care îl făcuse vestit pe Robin Hood, Marianne dobândi, la rându-i, o mare
faimă. Deosebita iscusinţă a tinerei femei stârnea, în cel mai înalt grad,
admiraţie şi respectul locuitorilor pădurii, iar aliaţii acestora, locuitorii din
Mansfeld şi Nottingham, veneau cu mic, cu mare să vadă cu ochii lor uluitoarea îndemânare a Mariannei.
Trecu un an, un an de bucurii, de fericire şi de petreceri. Allan du Val
(aşa îl vom numi de acum înainte pe cavaler, după numele proprietăţii) deveni
tată; cerul îl binecuvântase cu o fată (Robin şi William aveau, fiecare, câte un
băiat frumos), aşa că un şir de baluri şi de petreceri au fost organizate pentru
a sărbători aceste vesele evenimente.
Într-o dimineaţă, în timp ce Robin Hood, Will Roşcovanul şi Micul-John
şedeau sub un copac, căruia i se spunea copacul "întâlnirii" deoarece în toate
împrejurările servea ca punct de întâlnire a cetei, se auzi un zgomot uşor.
— Ascultaţi! spuse repede Robin. Pasul unui cal răsună în luminiş; ia
vedeţi dacă nu ne vine vreun musafir, mă-nţelegi, Micule-John?
— Mai încape vorbă, şi am să-l aduc aici pe călăreţ dacă merită să fie
poftit la masa dumitale.
— Va fi de două ori bine venit fiindcă foamea începe să-mi dea ghes.
Micul-John şi Will se strecurară prin desiş în direcţia drumului
străbătut de călător şi curând îl putură zări.
— Pe sfânta slujbă! Bietul om arată foarte rău — spuse William,
schiţând un zâmbet. Pun mâna-n foc că averea nu-i dă prea multă bătaie de
cap.
— Şi eu parcă aş zice că bietul călăreţ are un aer foarte jalnic şi nefericit
— răspunse Micul-John — dar se prea poate ca înfăţişarea asta sărăcăcioasă
să fie doar un tertip. Datorită acestui lucru, călătorul crede că poate să treacă
nevămuit prin pădurea Sherwood. O să-i arătăm că dacă are de gând să se
prefacă, noi suntem cel puţin tot atât de şireţi ca şi el.
Cu toate că purta straie de cavaler, drumeţul îţi făcea milă de la prima
vedere. Hainele îi fluturau în toate părţile, ca şi cum din pricina necazurilor
puţin îi mai păsa de felul în care arată: gluga îi căzuse pe spate, iar capul,
aplecat ca şi cum omul ar fi fost cufundat în gânduri, mărturisea o mare
durere. Străinul fu smuls din meditaţia lui de vocea puternică a uriaşului
Micul-John.
— Bună ziua, domnule străin! strigă prietenul nostru, venind înaintea
drumeţului. Fiţi binevenit în pădurea Verde! Sunteţi aşteptat cu nerăbdare.
— Sunt aşteptat? întrebă necunoscutul, învăluind chipul vesel al lui
John într-o privire tristă.
— Da, seniore — interveni Will Roşcovanul — stăpânul v-a căutat peste
tot şi au trecut trei ceasuri de când v-aşteaptă ca să poată sta la masă.
— Pe mine nu poate să m-aştepte nimeni — răspunse străinul, cu
îngrijorare. Vă înşelaţi, nu sunt eu oaspetele pe care-l aşteaptă stăpânul
vostru.
— Vă rog să mă iertaţi, messire, dar de dumneavoastră este vorba; a
aflat că treceţi astăzi prin pădurea Sherwood.
— Cu neputinţă, cu neputinţă — repetă străinul.
— Vă spunem adevărul — zise Will.
— Cum se numeşte acela care se arată atât de curtenitor cu un biet
drumeţ?
— Robin Hood — răspunse Micul-John, ascunzându-şi un zâmbet.
— Robin Hood, faimosul pădurar? întrebă străinul, vădit surprins.
— Chiar el, messire.
— Am auzit de mult vorbindu-se despre el — zise drumeţul — şi
purtarea lui nobilă îmi inspiră o adevărată simpatie. Sunt foarte fericit că am
prilejul să-l întâlnesc pe Robin Hood; este un om loial şi credincios. De aceea
primesc cu plăcere binevoitoarea lui invitaţie, cu toate că nu înţeleg cum i s-a
dat de veste că voi trece pe domeniile lui.
— Îi va face o deosebită plăcere să v-o spună el însuşi — răspunse
Micul-John.
— Atunci, facă-se voia dumitale, viteaz pădurar, ia-o înainte, te urmez!
Micul-John luă calul drumeţului de căpăstru şi-l trase după el pe poteca
ce ducea la răscrucea unde aştepta Robin Hood. Will forma ariergarda. Micul-
John nu se îndoia o clipă că înfăţişarea tristă şi sărăcăcioasă a omului n-ar fi
fost o prefăcătorie menită să-i servească drept bilet de liberă trecere în cazul
unei întâlniri neplăcute, pe când William îşi zicea, poate pe mai bună
dreptate, că drumeţul este un biet om sărman de la care n-ai avea altă
mulţumire decât de a-l vedea mâncând o cină foarte îndestulată.
Curând, străinul şi călăuzele sale ajunseră în faţa lui Robin. Acesta îl
salută pe noul venit şi, mişcat de înfăţişarea-i jalnică, începu să-l cerceteze în
vreme ce străinul îşi tot potrivea, cum se pricepea mai bine, sărmanele-i
straie. O supremă distincţie însoţea fiecare gest al necunoscutului, astfel că
Robin ajunse repede la aceeaşi concluzie ca şi Micul-John şi anume: că
mâhnirea drumeţului, precum şi sărăcia veşmintelor lui nu-s altceva decât
prefăcătorie în speranţa de a-şi cruţa punga. Cu toate acestea, tânărul şef îl
primi cu multă bunăvoinţă pe tristul necunoscut; îl pofti să ia loc şi dădu
poruncă oamenilor să aibă grijă de calul musafirului. O masă deosebit de
gustoasă fu servită pe iarbă, şi cum spune o veche baladă:
Pâinea, vinul şi pulpa de căprioară
Se găseau din belşug,
Şi nu lipsea nici unul din oamenii pădurii,
Nici chiar păsărelele pe ramuri.
După cum se, vede, cu toată înfăţişarea jalnică a oaspetelui, Robin nu-şi
dezminţi faima de gazdă generoasă. Dacă-i adevărat că necazul face poftă de
mâncare, atunci trebuie să recunoaştem că străinul era tare necăjit. El ataca
bucatele, cu elanul unui stomac care postise douăzeci şi patru de ore, şi
pentru ca mâncarea să lunece mai uşor, dădea de duşcă vinul, ceea ce
dovedea că lichidul era straşnic sau, mai curând, că necazul face şi sete gro-
zavă.
După masă, Robin şi oaspetele său se întinseră sub frunzişul copacilor
înalţi şi vorbiră deschis. Părerile cavalerului despre oameni şi lucruri îi făcură
lui Robin o impresie bună şi, în ciuda aspectului mizer al musafirului,
tânărul şef nu putea să creadă că sărăcia lui este adevărată. Dintre toate
viciile, Robin ura mai ales prefăcătoria. Firea lui sinceră şi deschisă nu voia
să aibă de-a face cu viclenia. Astfel că, în ciuda stimei reale pe care ţi-o
inspira cavalerul, se hotărî să-l pună să plătească din plin cheltuielile mesei
la care luase parte. Prilejul de a-şi pune gândul în aplicare se ivi curând;
după ce tună şi fulgeră împotriva nerecunoştinţei oamenilor, străinul adăugă:
— Încerc un dispreţ atât de profund pentru acest viciu, că nu mă mai
mir de nimic, însă pot să afirm că în viaţa mea n-aş săvârşi o asemenea faptă.
Dă-mi voie, Robin Hood, să-ţi mulţumesc din toată inima pentru primirea
prietenoasă pe care mi-ai făcut-o, şi dacă vreo întâmplare fericită pentru mine
te-ar aduce vreodată prin apropierea mânăstirii Sfânta-Maria, nu uita că vei
găsi la castelul Plaine o afectuoasă şi cordială ospitalitate.
— Seniore cavaler — răspunse tânărul — niciodată nu plictisesc cu
vizita mea personală pe cei pe care îi primesc în această pădure verde. Cei
care au cu adevărat nevoie de o masă bună oferită din milostenie găsesc întotdeauna un loc la masa mea, însă mă arăt mai puţin generos faţă de
drumeţii care pot să-mi plătească ospitalitatea. M-aş teme că rănesc mândria
unui om favorizat de soartă dacă i-aş oferi pe degeaba vânatul şi vinul meu.
Găsesc mai potrivit şi pentru el şi pentru mine să-i spun: "Pădurea aceasta
este ca un han, eu sunt hangiul, oamenii mei veseli alcătuiesc personalul de
serviciu. Ca nişte oaspeţi nobili ce sunteţi, plătiţi cu dărnicie ceea ce vi s-a
servit".
Cavalerul începu să râdă.
— Iată — spuse el — un fel hazliu de a privi lucrurile şi un fel ingenios
de a încasa biruri. Acum câteva zile am auzit lăudându-se felul curtenitor în
care uşuraţi călătorii de averea ce le prisoseşte, însă niciodată nu mi s-au dat
lămuriri atât de clare ca cele pe care le-am auzit acum.
— Ei bine, seniore cavaler, voi completa aceste lămuriri. După ce vorbi
astfel, Robin luă cornul de vânătoare şi-l duse la gură. Micul-John şi Will
Roşcovanul veniră de îndată. Messire cavaler — continuă Robin Hood —
ospitalitatea se apropie de sfârşit; binevoieşte să achiţi preţul, casierii mei
sunt gata să-l primească.
— Întrucât socoteşti pădurea ca un han, nota cheltuielilor este, fără
îndoială, pe măsura întinderii ei, nu? întrebă calm cavalerul.
— Fără îndoială, messire.
— Tratezi în acelaşi fel un cavaler, un baron, un duce şi un membru al
Camerei Lorzilor?
— La fel — răspunse Robin Hood — căci aşa este drept; cred ca n-aţi
vrea ca un sărman ţăran ca mine să găzduiască de pomană un cavaler cu
blazon, un conte, un duce sau un prinţ; ar fi împotriva regulilor de etichetă.
— Ai perfectă dreptate, gazdă dragă, însă, de fapt, îţi vei face o foarte
proastă părere despre musafirul dumitale când o să-ţi spună că toată averea
lui este doar zece pistoli.
— Îngăduie-mi, cavalere, să pun la îndoială această afirmaţie —
răspunse Robin.
— Draga mea gazdă, îi invit pe tovarăşii dumitale să se încredinţeze de
această crudă realitate pe care o mărturisesc, făcând o vizită hainelor mele.
Micul-John, care rareori lăsa să-i scape prilejul de a face dovada poziţiei
sale sociale, se grăbi să asculte.
— Cavalerul a spus adevărul — zise Micul-John, dezamăgit. N-are decât
zece pistoli.
— Deocamdată suma aceasta reprezintă singura mea avere — adăugă
străinul.
— Ţi-ai tocat moştenirea, nu? întrebă râzând Robin. Sau moştenirea era
o nimica toată?
— Averea mea era considerabilă — răspunse cavalerul — n-am tocat-o.
— Atunci cum se face că eşti atât de sărac? Căci recunoşti că situaţia
dumitale de acum seamănă foarte mult cu rezultatul unor cheltuieli
nesăbuite.
— Aparenţele sunt înşelătoare şi, ca să vă fac să înţelegeţi nenorocirea
mea, ar trebui să vă istorisesc o poveste jalnică.
— Seniore cavaler, te-ascult din toată inima şi cu luare-aminte şi, dacă
stă în puterea mea să-ţi fiu de folos cu ceva, îţi stau la dispoziţie.
— Ştiu, nobile Robin Hood, că întinzi cu generozitate ocrotirea asupra
celor năpăstuiţi şi că ei se bucură de binevoitoarea dumitale simpatie.
— Messire, cruţă-mă, te rog! îl întrerupse Robin. Să ne ocupăm de
lucruri care te interesează.
— Mă numesc Richard — continuă străinul — familia mea se trage din
regele Ethelred.
— Atunci eşti saxon? întrebă tânărul.
— Da, şi originea mea nobilă a fost izvorul multor nenorociri.
— Îngăduie-mi să strâng mâna unui frate — spuse Robin Hood, cu un
surâs vesel pe buze. Saxonii sunt bineveniţi în pădurea Sherwood.
Cavalerul răspunse cu afecţiune îmbrăţişării gazdei sale şi continuă
astfel:
— Mi se spune sir Richard de la Plaine pentru că am un castel situat în
centrul unui întins domeniu, la vreo două mile de mânăstirea Sfânta Maria.
M-am căsătorit de tânăr cu o femeie pe care o iubeam încă din fragedă
copilărie. Cerul ne-a binecuvântat căsnicia şi ne-a dat un fiu. Nicicând un
tată şi o mamă nu şi-au iubit copilul mai mult decât îl iubim noi pe Herbert
al nostru, şi nicicând un copil nu s-a arătat mai vrednic de o asemenea
dragoste puternică. Apropierea noastră de mânăstirea Sfânta Maria ne-a dat
prilejul să ţinem cu ea o strânsă legătură. Mă împrietenisem cu călugării,
încât trăiam într-un fel de intimitate. Într-o zi, un călugăr căruia îi arătasem
o simpatie deosebită, mi-a cerut să-i acord câteva minute şi, luându-mă
deoparte, mi-a spus:
— "Sir Richard, sunt în ajun de a face un jurământ sacru, sunt în ajun
de a mă despărţi de lume pentru totdeauna şi las lângă mormântul mamei
sale o biată orfană fără avere şi fără sprijin. Mă consacru lui Dumnezeu
pentru totdeauna şi sper că austeritatea vieţii monahale îmi va da curajul să
mai îndur încă vreo câţiva ani povara vieţii. În numele cerului, vă rog să aveţi
milă de biata mea fiică."
— "Dragă frate — i-am răspuns nefericitului — îţi mulţumesc pentru
încrederea dumitale şi pentru că, ţi-ai pus nădejdea în mine, să ştii că
nădejdea aceasta nu-ţi va fi înşelată, fiica dumitale va fi fiica mea."
Călugărul, mişcat până la lacrimi de ceea ce numea el generozitate, îmi
mulţumi călduros şi, la rugămintea mea, trimise după fată. N-am simţit
niciodată o emoţie asemănătoare cu cea pe care am încercat-o la vederea
acestei copile. Avea doisprezece ani; era înaltă şi subţire şi avea o deosebită
eleganţă; părul blond şi lung îi acoperea umerii delicaţi cu buclele-i
mătăsoase. Intrând în sala unde aşteptam, salută cu graţie, aţintind asupra
mea doi ochi mari albaştri, plini de melancolie. După cum cred că bănuieşti,
dragă gazdă, fetiţa aceasta încântătoare mi s-a lipit de inimă; i-am luat
mâinile în mâinile mele şi am sărutat-o părinteşte pe frunte.
— "Nu-i aşa, sir Richard — spuse călugărul — că acest copil merită o
ocrotire părintească?"
— "Da, frate, şi mărturisesc că în viaţa mea ochii aceştia n-au admirat o
fiinţă mai încântătoare."
— "Lila seamănă foarte bine cu sărmana ei mamă, îmi răspunse
călugărul — şi de câte ori o văd, durerea mi se reînnoieşte, ea îmi alungă
gândul de la lucrurile cereşti şi mi-l îndreaptă spre blânda făptură care odih-
neşte sub lespedea rece a mormântului. Adoptaţi-mi copila, sir Richard, nu
veţi regreta această faptă caritabilă. Lila are calităţi alese, o fire bună, e
pioasă, blândă şi cuminte."
— "Am să-i fiu ca un tată, ca un tată iubitor" — i-am spus eu, adânc
mişcat.
Sărmana fată ne asculta uimită şi, mutându-şi privirea îngrijorată a
ochilor ei albaştri de la tatăl ei la mine, zise:
— "Tată dragă, vrei să..."
— "Îţi vreau binele, fetiţa mea dragă — răspunse călugărul — trebuie să
ne despărţim."
N-am să încerc să-ţi descriu, dragul meu, scena dureroasă care a urmat
după lungile explicaţii pe care i le-a dat călugărul fetei lui îndurerate. A plâns
cu ea, apoi, la un semn pe care mi l-a făcut nenorocitul, am smuls-o pe fată
din braţele sale şi am ieşit cu ea din mânăstire.
În primele zile după instalarea ei la castel, Lila păru tristă şi gânditoare,
apoi timpul şi tovărăşia binevoitoare a fiului meu Herbert reuşiră să-i aline
durerea. Cei doi copii au crescut unul lângă celălalt, iar când au împlinit, Lila
şaisprezece ani, iar Herbert vârsta fericită de douăzeci de ani, mi-a fost uşor
să înţeleg că se iubeau cu o dragoste curată. "Inimile acestea tinere — i-am
spus soţiei mele după ce am făcut această descoperire — nu au cunoscut ce
este amărăciunea, să-i ferim de loviturile ei. Herbert o adoră pe Lila, şi Lila,
de asemenea, îl iubeşte cu pasiune pe fiul nostru. N-are nici o importanţă ca
Lila este de origină modestă, că tatăl său a fost înainte un simplu cultivator
de pământ; astăzi el este un sfânt. Prin grija noastră, Lila a dobândit toate
calităţile potrivit cu sexul său, ea îl iubeşte pe Herbert şi-i va fi o tovarăşă
credincioasă." Soţia mea a consimţit din toată inima la căsătoria copiilor
noştri şi chiar în aceeaşi zi i-am logodit. Ziua fixată pentru căsătorie era
aproape, când un cavaler normand, stăpânul unui mic domeniu situat în
Lancashire, vizită mânăstirea Sfânta Maria. Normandul văzuse şi admirase
proprietatea mea. Dorinţa de a şi-o însuşi puse de îndată stăpânire pe el.
Fără să-şi dea în vileag această poftă, reuşi să afle că aveam sub ocrotire
părintească o fată frumoasă, bună de măritat. Bănuind, pe drept cuvânt, că o
parte din avere urma să i-o dau ei ca dotă, normandul veni la poarta casei
mele şi, sub pretext că vrea să viziteze castelul, reuşi să pătrundă în
intimitatea familiei noastre. Cum ţi-am spus, Robin, Lila era foarte frumoasă,
la vederea ei, imaginaţia musafirului meu se aprinse; el veni din nou în vizită
şi-mi mărturisi dragostea lui pentru logodnica fiului meu. Fără să resping
cererea onorabilă a normandului, i-am adus la cunoştinţă angajamentele
luate tânăra fată, adăugind că Lila era liberă să dispună de mâna ei. Atunci
el i se adresă direct. Refuzul fetei fu delicat, dar hotărât; ea îl iubea pe
Herbert. Normandul părăsi castelul, jurând să se răzbune pe ceea ce numea
el obrăznicia noastră.
La început n-am făcut altceva decât să râdem de ameninţările lui.
Evenimentele aveau să ne înveţe însă cât erau de serioase. După două zile de
la plecarea normandului, fiul cel mare al unui vasal de-al meu îmi spuse că,
la vreo patru mile depărtare de castel, l-a întâlnit pe străinul care venise în
vizită la mine ducând-o în braţe pe biata mea fiică, deznădăjduită. Vestea
aceasta ne-a aruncat într-o cruntă disperare. Mie nu-mi venea să cred, însă
flăcăul care ne adusese vestea ne dădu dovezi sigure despre nenorocirea care
ne lovise. "Sir Richard — îmi spuse el — din păcate, cuvintele mele sunt
foarte aderate, şi iată cum am putut să mă încredinţez că era miss Lila. Stam
pe marginea drumului când un cavaler călare, ducând în faţa lui pe cal o
femeie care plângea şi urmat de scutierul său, se opri la câţiva paşi lângă
mine. Harnaşamentul calului său se rupsese şi el mă chemă, ameninţându-
mă, să-l ajut. M-am apropiat, miss Lila îşi frângea mâinile. «Potriveşte frâul»,
îmi spuse cu asprime cavalerul. Am ascultat şi, fără să fiu văzut, am tăiat
chinga şeii, apoi, prefăcându-mă că cercetez dacă potcoavele calului sunt în
bună stare, am reuşit să înfig un cui într-o copită. După ce am făcut asta, am
rupt-o la fugă şi am venit în goană ca să vă dau de veste."
Fiul meu Herbert nu ascultă mai departe; se duse la grajd, înşeuă un cal şi porni în galop. Şiretenia flăcăului a fost încununată de succes. Când
Herbert îl ajunse pe normand, acesta căzuse din şa. Mai întâi între acest ne-
norocit şi fiul meu se dădu o luptă cumplită, dar dreptatea învinse; fiul meu îl
ucise pe răpitor.
Îndată ce se află de moartea normandului, o trupă de soldaţi fu trimisă
după fiul meu. L-am ascuns pe Herbert şi m-am adresat regelui, cu o smerită
cerere. I-am arătat maiestăţii sale purtarea mişelească a normandului, i-am
arătat că fiul meu se bătuse cu duşmanul său şi că l-a ucis primejduindu-şi
el însuşi viaţa. Regele îmi ceru să răscumpăr iertarea lui Herbert cu un preţ
uriaş. Prea fericit că am obţinut iertarea, m-am grăbit să satisfac dorinţa
regală. Mi-am golit sipetul, am făcut apel la vasalii mei, mi-am vândut vesela
şi mobilele. După ce-am istovit toate resursele îmi mai lipseau încă patru
sute de scuzi de aur. Abatele mânăstirii sfânta Maria mi-a propus să-mi
împrumute suma de care aveam nevoie şi pe care trebuia să o garantez cu o
ipotecă. Se înţelege de la sine că am primit bucuros oferta binevoitoare.
Condiţiile împrumutului au fost astfel stabilite: o vânzare simulată a
proprietăţilor mele îi da posibilitatea să reţină venitul pe timp de un an. Dacă
nu restitui cei patru sute de scuzi de aur până în ultima zi din cea de-a
douăsprezecea lună a acestui an, toată averea mea rămâne în posesia lui.
Iată care e situaţia mea, draga mea gazdă — adăugă cavalerul — se apropie
ziua scadenţei şi toată averea mea, toate bunurile mele sunt aceşti zece
pistoli.
— Crezi că abatele mânăstirii Sfânta Maria n-o să-ţi mai acorde o
păsuire ca să-ţi plăteşti datoria? întrebă Robin Hood.
— Din nenorocire, sunt sigur că n-o să-mi acorde nici un ceas, nici un
minut. Dacă la ziua scadenţei, suma nu-i va fi restituită până la cel din urmă
scud, proprietăţile mele vor rămâne în mâinile lui. Vai, cât sunt de nenorocit!
Soţia mea iubită nu va mai avea adăpost, sărmanii mei copii vor rămâne fără
pâine. Dacă aş suferi numai eu singur, mi-aş face curaj, dar să-i văd suferind
pe cei care-mi sunt dragi, o, este o încercare peste puterile mele. Am cerut
sprijin la toţi cei care se numeau prietenii mei pe vremea când eram bogat;
am fost refuzat de toţi: un refuz rece la unii, indiferent la alţii; nu mai am
prieteni, Robin Hood, am rămas singur.
Când isprăvi de vorbit, cavalerul îşi ascunse faţa în mâinile-i
tremurătoare şi un oftat amar îi scăpă de pe buze.
— Sir Ricbard — spuse Robin Hood — povestea dumitale e tristă, dar nu
trebuie să-ţi pierzi nădejdea în Dumnezeu, bunătatea lui veghează asupra
dumitale şi cred că eşti pe punctul de a întâlni un ajutor pe care ţi-l trimite
cerul.
— Ah, Doamne! exclamă cavalerul. Dacă aş putea obţine o amânare,
poate că aş izbuti să-mi achit datoria. Din păcate, nu pot oferi drept garanţie
decât un legământ în faţa Sfintei Fecioare.
— Primesc garanţia — răspunse Robin Hood — şi, în numele veneratei
mame a lui Dumnezeu, sfânta noastră patroană, am să-ţi împrumut eu cei
patru sute de scuzi de aur de care ai nevoie.
Cavalerul scoase un strigăt:
— Dumneata, Robin Hood? O, fii binecuvântat de o mie de ori! Îţi jur cu
toată sinceritatea unei inimi recunoscătoare că-ţi voi înapoia cinstit această
sumă.
— Cred, cavalere. Micule-John — zise Robin — ştii unde este vistieria
pentru că eşti casierul pădurii. Adu-mi patru sute de scuzi, iar dumneata,
Will, fă-mi plăcerea şi vezi dacă printre hainele mele nu se găseşte un veşmânt potrivit pentru musafirul nostru.
— Cu adevărat, Robin Hood, bunătatea dumitale este atât de mare... —
strigă cavalerul.
— Lasă, lasă — îl întrerupse Robin, râzând — am încheiat, unul faţă de
celălalt, un angajament, iar eu îţi datorez toata cinstea pentru că în ochii mei
eşti un trimis al Sfintei Fecioare. Will, adaugă la haine şi câţiva coţi de stofă
bună; pune un harnaşament pe calul sur pe care episcopul de Herford ni l-a
încredinţat ca să-l îngrijim, apoi, dragă Will, adaugă la aceste daruri modeste
toate obiectele pe care spiritul tău născocitor le socoteşte a-i fi de folos
cavalerului.
Micul-John şi cu Will se duseră în mare grabă să îndeplinească
poruncile.
— Vere — zise John — mâinile dumitale sunt mai sprintene decât ale
mele; numără banii, eu am să măsor stofa şi am să mă slujesc de arc drept
măsură.
— Bine — răspunse Will, râzând — măsura o să fie bună.
— Păi cum să nu, ai să vezi.
Micul-John luă arcul într-o mână, cu cealaltă despături un balot de
stofă şi începu, nu să măsoare câţiva coţi, ci s-ar fi zis că vrea să ştie cât are
tot balotul.
William izbucni în râs:
— Dă-i înainte, prietene John, dă-i înainte! În felul ăsta, o să se ducă
toată bucata... aşa cum faci tu: trei coţi pentru unul! Bravo!...
— Taci din gură, limbă lungă! Nu ştii că Robin s-ar arăta şi mai darnic
dacă ar fi în locul nostru?!
— Atunci am să mai adaug şi eu câţiva scuzi — spuse William.
— Câţiva pumni de scuzi, vere; o să-i luăm înapoi de la normanzi.
— Gata, s-a făcut!
Văzând dărnicia lui John şi generozitatea lui Will, Robin zâmbi
mulţumindu-le din priviri.
— Seniore cavaler — spuse Will, înmânând cavalerului aurul — fiecare
fişic numără o sută de scuzi.
— Dar sunt şase fişicuri, tânărul meu prieten...
— Greşeşti, oaspete drag, nu sunt decât patru. Şi-apoi, n-are
importanţă! Pune banii în pungă, strânge-o bine şi să nu mai vorbim.
— Când să ţi-i restitui? întrebi cavalerul.
— De azi într-un an, exact în aceeaşi zi, dacă termenul îţi convine şi
dacă mai sunt pe lume — spuse Robin.
— Primesc.
— Sub acest copac.
— Voi fi punctual la întâlnire, Robin Hood — spuse cavalerul, strângând
cu recunoştinţă mâinile tânărului şef — însă înainte de a ne despărţi dă-mi
voie să-ţi spun că toate laudele aduse purtării dumitale nobile nu egalează pe
cele care îmi umplu inima. Mi-ai salvat mai mult decât viaţa, mi-ai salvat
soţia şi copiii.
— Messire — răspunse Robin — eşti saxon şi numele acesta îţi dă
dreptul la întreaga mea prietenie şi, în afară de asta, ai pe lângă mine o
atotputernică ocrotitoare; nefericirea. Eu sunt, ceea ce spun oamenii, un
tâlhar, un hoţ, fie! Dar dacă-i storc pe bogaţi, nu iau nimic de la cei săraci.
Urăsc violenţa şi nu vărs sânge. Îmi iubesc ţara şi-i urăsc pe cotropitorii
normanzi pentru că, alături de uzurpare, au pus tirania. Nu-mi mulţumi, n-
am făcut nimic deosebit; ţi-am dat fiindcă dumneata nu aveai, aşadar, a fost foarte drept.
— Purtarea dumitale faţă de mine, orice ai spune, este nobilă şi
generoasă. Deşi îţi sunt un străin, ai făcut pentru mine mai mult decât cei
care se numesc prietenii mei. Dumnezeu să te binecuvânteze, Robin, pentru
că ai adus-din nou fericirea în inima mea. Oriunde şi oricând, voi fi mândru
să spun că-ţi sunt îndatorat, şi mă rog cerului din tot sufletul să-mi
hărăzească fericirea de a putea să-mi arăt într-o zi recunoştinţa mea
fierbinte. Adio, Robin Hood, adio, adevăratul meu prieten.! De azi într-un an
îmi voi achita datoria faţă de dumneata.
— La revedere, messire — răspunse Robin, strângând cu prietenie mâna
oaspetelui. Dacă vreodată se va întâmpla să am nevoie de ajutorul dumitale,
o voi face cu încredere şi fără şovăire.
— Să te-audă Dumnezeu! Dorinţa mea cea mai vie va fi atunci să te ajut
din toată inima, cu trupul şi cu sufletul meu.
Apoi sir Richard strânse mâna lui Will, Micului-John şi încălecă pe calul
sur-rotat al episcopului de Herford. Calul cavalerului, încărcat cu darurile lui
Robin Hood venea în urma stăpânului.
Văzându-şi oaspetele dispărând la cotitura drumului, Robin Hood se
adresă celor doi de lângă el:
— Am făcut un om fericit; ziua a fost bine folosită.