ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XIII

Înainte de a se despărţi, poate pentru totdeauna, de bătrânul codru care
îi slujise de adăpost, Robin Hood fu curpins de o atât de adâncă părere de
rău pentru trecut şi de teamă pentru viitor — de altfel puţin justificată faţă de
perspectivele pe care generoasele făgăduieli ale lui Richard îl lăsaseră să le
întrevadă — încât se hotărî să aştepte sub frunzişul ocrotitor al pădurii re-
zultatul definitiv al angajamentelor luate de regele Angliei.
Rămânând în pădurea Sherwood, Robin se dovedi fericit inspirat, căci încoronarea lui Richard, care avu loc la Winchester, puţin timp după
întoarcerea sa la Londra, absorbi atât de mult spiritele, încât făcu nepotrivită
orice intervenţie care ar fi amintit de drepturile recunoscute, dar încă
neproclamate, ale proaspătului conte de Huntingdon.
După încoronare, Richard plecă pe continent, acolo unde îl chema apriga
lui dorinţă de a se răzbuna pe Filip, regele Franţei, şi, încrezându-se în
cuvântul sfetnicilor săi, lăsă în seama acestora grija de a restabili averea
viteazului Robin Hood.
Baronul de Broughton (abatele de Ramsey) care continua să deţină
averea familiei de Huntingdon, se folosi de toată trecerea de care se bucura,
precum şi de toată imensa lui bogăţie, pentru a întârzia aducerea la îndepli-
nire a decretului dat de Richard în favoarea adevăratului moştenitor al
titlurilor şi al domeniului din acest bogat comitat. Dar, tot căutându-şi
protectori şi prieteni, prudentul baron nu încerca să se împotrivească pe faţă
actelor emise din voinţa lui Richard, mulţumindu-se doar să ceară timp, să-l
copleşească pe cancelar cu cele mai bogate daruri, izbutind în felul acesta să
se menţină nestingherit în posesia uriaşei averi pe care o uzurpase.
În timp ce Richard se lupta în Normandia, în timp ce abatele de Ramsey
câştiga pentru cauza sa întreaga cancelarie, Robin Hood aştepta cu încredere
vestea care trebuia să-i aducă la cunoştinţă intrarea în posesia averii tatălui
său. Unsprezece luni de aşteptare pasivă avură darul să slăbească răbdarea
neclintită a tânărului bărbat. El se înarmă deci cu curaj şi, sigur de
bunăvoinţa pe care i-o arătase regele când trecuse prin Nottingham, adresă o
cerere lui Hubert Walter, arhiepiscop de Canterbury, lordul păstrător al
sigiliului Angliei şi mare judecător al regatului. Cererea lui Robin ajunse la
destinaţie, arhiepiscopul luă cunoştinţă de ea, dar dacă această dreaptă
cerere nu fu respinsă pe faţă, în schimb rămase fără răspuns, fiind
considerată ca neavenită.
Reaua voinţă a celor care se arătaseră gata să-i restituie lui Robin Hood
bunurile familiei sale se manifesta prin această inerţie, iar tânărul bărbat îşi
dădu lesne seama că o luptă surdă se angajase împotriva lui. Din nenorocire,
abatele de Ramsey, devenit baron de Broughton şi conte de Huntingdon, era
un adversar prea puternic ca să fie cu putinţă, în absenţa lui Richard, să se
încerce asupra lui cea mai uşoară constrângere. Aşa că Robin se hotărî să
închidă ochii asupra nedreptăţilor cărora le căzuse victimă şi să aştepte
cuminte reîntoarcerea regelui Angliei.
După ce luă această hotărâre, Robin Hood trimise un al doilea mesaj
marelui judecător. El îi mărturisi via lui nemulţumire pentru vădita protecţie
pe care acesta o acorda abatelui de Ramsey şi-i declară că, sperând în
grabnica dreptate din partea lui Richard, o dată cu reîntoarcerea lui în
Anglia, el îşi reia locul în fruntea cetei sale, continuând să trăiască în
pădurea Sherwood, ca mai înainte.
Aparent, Hubert Walter nu dădu nici o atenţie celei de-a doua scrisori a
lui Robin; însă, luând măsuri severe pentru restabilirea ordinei şi liniştii pe
tot întinsul Angliei şi nimicind numeroasele cete organizate din diferite
comitate ale ţării, arhiepiscopul îl lăsă în pace pe protejatul lui Richard şi pe
veselii săi tovarăşi.
Patru ani se scurseră în calmul înşelător care preceda furtuna pe cer şi
răzmeriţele pe pământ. Într-o dimineaţă, vestea morţii lui Richard căzu ca un
trăsnet asupra regatului Angliei şi sădi spaima în toate inimile. Urcarea pe
tron a prinţului John, care parcă îşi dăduse osteneala să-şi atragă ura
tuturor, fu semnalul unui lung şir de crime şi de violenţe ruşinoase.
În timpul acestei regretabile perioade, abatele de Ramsey, însoţit de o
suită numeroasă străbătu pădurea Sherwood, îndreptându-se spre York, şi fu
arestat de Robin. Făcut prizonier, împreună cu escorta sa, abatele nu-şi
redobândi libertatea decât cu preţul unei răscumpărări foarte mari. Plăti
blestemând, dar făgădui să se răzbune, şi răzbunarea sa nu se lăsă aşteptată.
Abatele de Ramsey se adresă regelui, iar John, care în vremea aceea
avea mare nevoie de sprijinul nobilimii, plecă urechea la plângerile baronului
şi trimise pe loc în urmărirea lui Robin Hood vreo sută de oameni, sub
comanda lui sir William Gray, fratele cel mare al lui John Gray, favoritul
regelui, cu ordinul de a tăia în bucăţele întreaga ceată.
Cavalerul Gray era normand şi nu-i putea suferi pe saxoni. Stăpânit de
ură, el jură să depună în cel mai scurt timp, la picioarele abatelui de Ramsey,
capul neruşinatului său adversar.
Sosirea neaşteptată a unei companii de soldaţi îmbrăcaţi în cămăşi de
zale şi cu înfăţişarea războinică, stârni panică în micul oraş Nottingham;
când se află însă că scopul venirii lor era pădurea Sherwood şi nimicirea cetei
lui Robin, spaima făcu loc nemulţumirii, iar câţiva oameni devotaţi
proscrişilor se grăbiră să le vestească nenorocirea ce avea să cadă pe capul
lor.
Robin Hood primi vestea ca un om pregătit pentru aşa ceva şi care se
aşteaptă dintr-o clipă într-alta la represalii din partea unui duşman foarte
ofensat, fiind încredinţat că abatele Ramsey participase la organizarea acestei
rapide expediţii. Robin îşi strânse oamenii şi-i pregăti să opună atacului
normanzilor o dârză rezistenţă, apoi trimise în întâmpinarea duşmanilor săi
un arcaş îndemânatic, îmbrăcat ţărăneşte, care trebuia să le propună
soldaţilor să-i conducă la copacul cunoscut în tot comitatul ca fiind locul de
întâlnire al cetei oamenilor veseli.
Această viclenie atât de simplă, de care Robin se folosise cu succes şi
altă dată, reuşi din plin şi de data aceasta, iar cavalerul Gray primi fără nici o
bănuială propunerea trimisului lui Robin. Binevoitorul pădurar se aşeză în
fruntea trupei, pe care o plimbă prin tufişuri, prin desişuri şi prin
mărăcinişuri mai bine de trei ceasuri, fără să pară a-şi da seama că
straşnicile cămăşi de zale îngreunau tare mult mersul bieţilor soldaţi. În
sfârşit, când aceştia fură copleşiţi sub greutatea apăsătoare a armurilor, când
fură zdrobiţi de oboseală, călăuza îi duse, nu la copacul "Întâlnirii", ci în
mijlocul unui luminiş larg înconjurat de ulmi, de fagi şi de stejari, bătrâni de
sute de ani. În acest loc, unde era o iarbă atât de proaspătă şi de deasă, de ai
fi zis că-i pajiştea din faţa unui castel, se afla întreaga ceată a oamenilor
veseli, unii stând în picioare, alţii tolăniţi pe jos.
La vederea duşmanului, în aparenţă dezarmat, soldaţii îşi simţiră forţele
reîmprospătate; fără să se gândească la călăuză, care se şi strecurase în
rândul proscrişilor, ei scoaseră un strigăt de triumf şi se năpustiră vijelios
asupra pădurarilor. Spre marea uimire a normanzilor, oamenii veseli abia
dacă îşi părăsiră atitudinea nepăsătoare pe care şi-o luaseră şi, aproape fără
să se urnească din loc, ridicară deasupra capetelor nişte ciomege uriaşe şi
începură să le învârtească, râzând cu hohote.
Scoşi din minţi de această primire batjocoritoare, soldaţii, cu sabia în
mână, se aruncară la întâmplare asupra pădurarilor, iar aceştia, fără să-şi
piardă cât de cât cumpătul, îi doborâră pe atacatori, unii după alţii, cu
nemaipomenite lovituri de ciomag; apoi, ameţitor de repede, le zdrobiră cu
lovituri ucigătoare capetele şi umerii. Zgomotul surd pe care îl făceau zalele şi
coifurile se amestecau cu urletele soldaţilor doborâţi la pământ, cu strigătele pădurarilor, care s-ar fi zis că nu-şi apără propria lor viaţă, ci că-şi încearcă
îndemânarea asupra unor trupuri fără viaţă.
Sir William Gray, care conducea atacul soldaţilor, privea turbat de furie
cum cade în jurul lui floarea trupei sale şi-şi blestema din toată inima ideea
pe care o avusese să-şi îmbrace oamenii cu o îmbrăcăminte atât de grea.
Îndemânarea şi sprinteneala corpului erau primele condiţii ale unei victorii —
şi aşa destul de nesigură, într-o luptă dată cu nişte oameni de o forţă
neobişnuită — iar normanzii abia se puteau mişca. Temându-se de o derută
completă, cavalerul întrerupse lupta şi, datorită generozităţii lui Robin, putu
să-şi readucă la Nottingham resturile trupei cu care venise. Este de la sine
înţeles că recunoscătorul cavaler îşi făgăduia în gând să reia atacul chiar de-a
doua zi, însă cu oameni purtând o îmbrăcăminte mai uşoară decât a
normanzilor aduşi de la Londra.
Robin Hood, care ghicise intenţiile duşmănoase ale lui sir William, îşi
aşeză oamenii în ordine de bătaie în acelaşi loc unde se dăduse lupta în ajun
şi aşteptă liniştit sosirea soldaţilor, care fuseseră semnalaţi la vreo două mile
de copacul "Întâlnirii", de unul din pădurarii trimişi ca observatori în diferite
puncte ale pădurii din apropierea Nottingham-ului.
De data aceasta, normanzii purtau veşminte uşoare de arcaşi; erau
înarmaţi cu arcuri, săgeţi, săbii scurte şi scuturi.
Robin Hood şi oamenii lui erau la posturile lor de vreun ceas şi totuşi
soldaţii nu se arătau. Tânărul începu să creadă că duşmanii îşi schimbaseră
gândul, când un pădurar sosi în goană de la postul unde fusese aşezat ca
santinelă şi-i spuse lui Robin că normanzii, rătăcindu-se pe drum, se
îndreptau direct spre copacul "Întâlnirii", unde se adunaseră femeile, din
ordinul lui Robin.
Vestea aceasta îi dădu lui Robin un fior de moarte; el se îngălbeni la faţă
şi spuse oamenilor:
— Repede înaintea normanzilor, trebuie să le tăiem calea; nenorocire lor
şi nouă dacă ajung la femeile noastre.
Pădurarii se repeziră ca un singur om pe urmele soldaţilor, propunându-
şi fie să le taie drumul, fie să ajungă înaintea lor la copacul "Întâlnirii". Din
nefericire, soldaţii aveau un avans prea mare ca să mai poată fi opriţi sau
pădurarii să ajungă înaintea lor atât de repede, încât să se preântâmpine o
cumplită nenorocire. Obiceiurile sau, mai bine zis cruzimea din acea epocă
barbară, îl făceau pe Robin şi pe tovarăşii lui să se teamă de sălbaticile
represalii ale normanzilor asupra femeilor cu desăvârşire lipsite de apărare.
Normanzii ajunseră curând la copacul "Întâlnirii". La vederea lor, femeile
se ridicară înspăimântate şi, scoţând strigăte de groază, se năpustiră
deznădăjduite, care încotro. Sir William înţelese dintr-o privire tot folosul pe
care ura sa împotriva saxonilor l-ar putea trage din disperarea şi slăbiciunea
femeilor lor; se hotărî să pună mâna pe ele şi să se răzbune de insuccesul
primului atac împotriva lui Robin Hood, ucigându-le.
Din ordinul comandantului, soldaţii se opriră, iar sir William urmări o
clipă din ochi zbuciumul sărmanelor femei înfricoşate. Una dintre ele fugea în
frunte, iar tovarăşele ei încercau să o ajungă şi în acelaşi timp să-i acopere
fuga. Această grijă vădită îl făcu pe normand să priceapă rangul deosebit al
celei care alerga înaintea tuturor. Se gândi că ar fi bine s-o lovească pe ea cea
dintâi: luă arcul, puse în el o săgeată şi ţinti cu sânge rece. Cavalerul era bun
ochitor: nefericita, atinsă între umeri, căzu însângerată în mijlocul femeilor,
care, fără să se mai gândească la propria lor scăpare, îngenuncheară în jurul
ei scoţând strigăte sfâşietoare.
Un om văzuse gestul aducător de moarte al ticălosului normand, un om
ochise cavalerul în frunte, sperând să împiedice lovitura mortală. Dar săgeata
lui îşi atinse ţinta prea târziu, căci sir William apucase să-şi trimită săgeata
înainte de a se prăbuşi, lovit de moarte de săgeata lui Robin Hood.
— Lady Marianne a fost lovită! Lovită de moarte!
Vestea aceasta zbură din gură în gură; la auzul ei, lacrimile
împăienjeniră ochii vitejilor saxoni, care îşi iubeau regina cu o neţărmurită
dragoste. Cât priveşte pe Robin, durerea lui fu un adevărat delir; nu vorbea,
nu plângea, se lupta. Micul-John şi el se aruncau ca nişte tigri însetaţi de
sânge în mijlocul normanzilor, semănând moartea în rândurile duşmanilor,
fără să scoată un strigăt, fără să-şi descleşteze fălcile; braţele lor sprintene
păreau înzestrate cu o putere supraomenească: o răzbunau pe Marianne şi o
răzbunau crunt! Două ceasuri dură această luptă sângeroasă; normanzii fură
căsăpiţi, ei nu obţinură nici iertare, nici îndurare; un singur soldat reuşi să
fugă, şi el îi povesti fratelui lui sir William de Gray sfârşitul nenorocit al
expediţiei.
Marianne fu dusă pe o pajişte, departe de câmpul de luptă; acolo o găsi
Robin pe Maud, în lacrimi, încercând în zadar să oprească sângele care
curgea în valuri din rana îngrozitoare. Robin se aruncă în genunchi lângă
Marianne; inima toată îi era un zbucium; nu putea nici să vorbească, nici să
se mişte şi un fel de horcăit îi zguduia pieptul; se sufoca. La apropierea lui
Robin, Marianne deschise ochii, privindu-l cu nesfârşită dragoste.
— Aşa e că nu eşti rănit, dragul meu? întrebă ea, cu voce stinsă, după o
clipă de mută contemplare.
— Nu, nu — murmură Robin, care abia putea să-şi descleşteze dinţii.
— Sfânta Fecioară fie lăudată! adăugă Marianne, zâmbind. M-am rugat
pentru tine Maicii Domnului şi ea mi-a împlinit ruga. S-a isprăvit lupta
aceasta îngrozitoare, Robin?
— Da, scumpă Marianne; duşmanii noştri au dispărut pentru totdeauna
şi nu se vor mai întoarce... Dar să vorbim despre tine, să ne gândim la tine,
tu eşti... eu... Sfântă Maica a lui Dumnezeu ! strigă Robin. Durerea asta este
peste puterile mele!
— Haide, curaj, dragul meu, iubitul meu Robin, ridică fruntea, uită-te în
ochii mei — spuse Marianne, încercând să zâmbească. Rana nu-i adâncă şi
se va vindeca, mi-au scos săgeata. Ştii bine, dragul meu, că dacă ar fi să mă
tem de ceva, eu aş fi prima care să-mi dau seama că mi-a sunat ceasul...
Haide, uită-te la mine, Robin...
Vorbind astfel, Marianne încerca sa-şi apropie capul lui Robin. dar
efortul acesta îi slei şi ultimele puteri, şi când tânărul bărbat ridică ochii în
lacrimi spre sărmana rănită, aceasta leşinase. Marianne îşi reveni repede şi,
după ce-l mângâie pe soţul ei cu blândeţe, spuse că simte nevoia să se
odihnească un pic şi curând căzu într-un somn adânc. De îndată ce
Marianne adormi pe patul de muşchi, pregătit de tovarăşele ei la umbra
copacilor, Robin Hood se duse să se intereseze de starea trupei. Îi găsi pe
John, pe Will Roşcovanul şi pe Much ocupaţi cu îngrijirea răniţilor şi cu
îngroparea morţilor. Numărul răniţilor nu era prea mare, doar vreo zece
oameni fuseseră loviţi mai greu, iar din rândurile lor nu aveau nici un mort
de plâns. Normanzii, în schimb, pieriseră cu toţii: mai multe şanţuri săpate la
marginea luminişului trebuiau să le slujească de mormânt.
Când se trezi după trei ceasuri de somn adânc, Marianne îşi găsi soţul
lângă ea, şi îngereasca făptură, vrând să-i mai dea o speranţă aceluia care o
iubea cu atâta dragoste, începu să-i spună că nu mai simte nici o slăbiciune şi că se va vindeca în curând. Marianne suferea, Marianne simţea o sfârşeală
de moarte şi-şi dădea seama că orice speranţă este zadarnică; dar durerea lui
Robin îi sfâşia sufletul şi ea căuta, pe cât îi sta în putere, să-i aline durerea
care avea să-l lovească în curând.
Chiar de a doua zi, rana se agravă, se umflă şi orice speranţă de
vindecare se topi chiar şi în inima lui Robin.
— Dragă Robin — spuse Marianne, punându-şi mâinile ei fierbinţi în
mâinile soţului său — mi se apropie ceasul de pe urmă, clipa despărţirii
noastre va fi dureros de crudă, dar nu cu neputinţă de îndurat de către două
fiinţe care au încredere unul în celălalt.
— O, Marianne, scumpa mea Marianne! strigă Robin, izbucnind în
hohote de plâns. Oare Sfânta Fecioară ne-a părăsit până într-atâta, încât să
îngăduie să ni se zdrobească inimile? Moartea ta îmi va aduce şi mie moartea,
Marianne, căci nu voi putea să trăiesc fără tine.
— Credinţa şi datoria vor fi sprijinul slăbiciunii tale, dragul meu Robin
— spuse blând tânăra femeie. Te vei resemna să înduri nenorocirea care s-a
abătut asupra noastră şi vei trăi, dacă nu fericit, cel puţin liniştit şi puternic,
în mijlocul oamenilor a căror fericire depinde de viaţa ta. Am să te părăsesc,
prietenul meu, dar mai înainte de a închide ochii în lumina zilei, lasă-mă să-
ţi spun cât de mult te iubesc, cât de mult te-am iubit. Dacă recunoştinţa care
îmi umple tot sufletul ar putea îmbrăca o formă vizibilă, ai înţelege forţa şi
întinderea unui sentiment, căruia doar dragostea mea îi este deopotrivă. Te-
am iubit, Robin, cu încrederea desăvârşită a unei inimi devotate; ţie ţi-am
închinat viaţa mea şi m-am rugat cerului să-mi dăruiască harul de a-ţi fi
mereu pe plac.
— Şi cerul ţi-a dăruit acest har, scumpă Marianne — spuse Robin,
încercând să-şi potolească clocotul durerii — căci pot să-ţi spun, la rândul
meu, că numai tu mi-ai stăpânit inima şi că, alături de mine sau departe de
mine, tu ai fost singura mea nădejde, cea mai dulce mângâiere a mea.
— Dacă cerul ne-ar fi îngăduit, dragă Robin, să îmbătrânim unul lângă
celălalt — adăugă Marianne — dacă ne-ar fi dăruit un lung şir de zile fericite,
despărţirea ar fi fost şi mai crudă, pentru că ai fi avut mai puţină putere să
înduri această sfâşietoare durere. Dar amândoi suntem tineri şi te las singur
într-o perioadă când îţi umpli singurătatea cu amintiri şi, poate, chiar cu spe-
ranţă... Ia-mă în braţe, dragă Robin... Aşa... lasă-mă să-mi sprijin capul de
obrazul tău. Vreau să-ţi mângâi urechea cu ultimele cuvinte pe care le mai
pot şopti. Vreau ca sufletul să mi se înalţe liniştit şi zâmbitor... Vreau să-mi
dau ultima suflare cu capul pe inima ta...
— Scumpa mea Marianne, nu vorbi aşa! strigă Robin, cu o voce
sfâşietoare. Nu pot s-ascult cum buzele tale rostesc acest cuvânt funest:
despărţirea. Ah, Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Sfântă Maică ocrotitoare a
celor deznădăjduiţi! Tu care mi-ai îndeplinit toate rugile mele umile,
dăruieşte-mi viaţa celei care mi-e dragă, dăruieşte-mi viaţa soţiei mele! Te
rog, te implor în genunchi şi cu mâinile împreunate!
Şi Robin, cu faţa scăldată în lacrimi, întinse mâinile rugătoare spre cer.
— Înalţi către Maica Domnului o rugă zadarnică, scumpul meu — spuse
Marianne, sprijinindu-şi fruntea palidă pe umărul lui Robin. Zilele mele... ce
zic eu, ceasurite îmi sunt numărate. Dumnezeu mi-a trimis un vis ca să ma
vestească.
— Un vis? Ce vrei să spui, copilă scumpă?
— Da, un vis; asculta. Te-am văzut înconjurat de oamenii tăi veseli, într-
un luminiş larg din pădurea Sherwood. Parcă dădeai o serbare în cinstea vitejilor tăi tovarăşi, căci copacii din bătrânul codru erau împodobiţi cu
ghirlande de trandafiri, iar flamuri roşii ca purpura fluturau vesele în bătaia
vântului înmiresmat. Stam lângă tine, te ţineam de mână şi-mi simţeam
inima copleşită de o nespusă fericire, când un străin cu chipul palid şi
îmbrăcat în negru s-a oprit în faţa noastră şi mi-a făcut semn cu mâna să-l
urmez. M-am ridicat fără voia mea şi tot fără voia mea am răspuns ciudatei
chemări a sumbrului vizitator. Totuşi, înainte de a mă depărta, te-am
întrebat din priviri, căci gura mea nu mai lăsa să treacă nici măcar un suspin
din pieptu-mi zbuciumat. Privirea ta surâzătoare şi calmă mi-a întâlnit
privirea mea; ţi-am făcut semn arătându-ţi-l pe necunoscut, iar tu ai întors
capul spre el, zâmbind mereu. Te-am făcut să înţelegi că mă duce cu el
departe; o uşoară paloare s-a întipărit pe faţa ta, dar zâmbetul de pe buze nu
ţi s-a şters. Eram deznădăjduită, am început să tremur, apoi să plâng, cu
capul în mâini. Necunoscutul mă târa cu el. Când am ajuns la câţiva paşi de
luminiş, ne-a ieşit în cale o femeie acoperită cu văluri; necunoscutul s-a
retras, iar când femeia şi-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut chipul
drag al mamei mele. Am scos un strigăt şi, tremurând de mirare, de fericire şi
de frică, am întins braţele spre mama. "Copilă dragă, mi-a spus ea. cu voce
blândă şi melodioasă, nu plânge, primeşte cu resemnare soarta tuturor
muritorilor. Mori în pace!..." Nu mai ţin minte sfârşitul visului, dragă Robin —
spuse Marianne, după o scurtă tăcere. M-am trezit şi am înţeles că trebuie să
te părăsesc...
— Scumpă, scumpă Marianne!...
— Dragul meu — continuă tânăra femeie — simt că şi ultimele puteri mi
se sting; lasă-mă să-mi odihnesc capul pe inima ta... ia-mă în braţe şi,
asemenea unui copil obosit care adoarme la pieptul mamei sale, voi adormi şi
eu în ultimul meu somn... Robin o sărută cu înfrigurare pe muribundă în
timp ce lacrimi fierbinţi cădeau pe fruntea ei. Cerul să te binecuvânteze,
dragul meu — îngână tânăra, cu o voce din ce în ce mai pierdută... Cerul să
te binecuvânteze... Totul se întunecă în jurul meu şi totuşi aş vrea să te mai
văd o dată zâmbind, aş vrea să mai citesc o dată în ochii tăi cât îţi sunt de
dragă... Robin, aud glasul mamei... mă cheamă... adio!... Robin!...
— Marianne! Marianne! strigă Robin, căzând în genunchi lingă tânăra
femeie. Mai vorbeşte-mi... mai vorbeşte-mi! Nu vreau să mori! Nu, nu vreau.
Doamne atotputernic, ajută-mă! Sfânta Fecioară, fie-ţi milă de noi!
— Dragă Robin — murmură Marianne — vreau să fiu îngropată sub
copacul "Întâlnirii"... vreau să-mi fie mormântul acoperit cu flori...
— Da, scumpa mea Marianne, da, îngerul meu scump, ai să dormi sub
un covor de verdeaţă înmiresmată, iar când îmi va suna şi mie ultimul ceas,
şi-l chem cu toată fiinţa mea, voi cere celui care îmi va închide ochii să-mi
hărăzească un loc alături de tine...
— Mulţumesc, dragul meu, ultima bătaie a inimii mele este pentru tine...
mor fericită pentru că mor în braţele tale... Adio... ad...
Un suspin scăpă laolaltă cu un sărut de pe buzele Mariannei; mâinile ei
apăsară blând gâtul lui Robin, pe care până atunci îl ţinuseră înlănţuit, apoi
se desprinseră fără viaţă.
Robin rămase mult timp aplecat, privind dulcele chip, mult timp
nădăjdui s-o vadă deschizând ochii, dar ochii rămaseră închişi; mult timp
aşteptă un cuvânt de pe buzele palide, măcar o tresărire a fiinţei care-i era
atât de dragă; dar, vai, aşteptarea îi fu zadarnică: Marianne murise!
— Sfântă Maica lui Dumnezeu! strigă Robin, aşezând încet pe covorul de
muşchi trupul fără viaţă al nefericitei sale soţii. A plecat! Iubita mea, singura mea fericire, soţia mea, a plecat pentru totdeauna!... Şi, nebun de durere,
nefericitul bărbat se ridică de jos şi o rupse la fugă, urlând: A murit
Marianne! A murit Marianne!...