ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XI

Baronul Fitz Alwine îl considera pe Robin drept coşmarul vieţii sale, iar
dorinţa nestăvilită de a se răzbuna crunt pentru toate umilinţele pe care le
îndurase din partea acestui tânăr nu se domolea o clipă. Veşnic înfrânt de
duşmanul său, baronul o ţinea una şi bună, jurând, înainte de atac şi după
înfrângere, să nimicească toată ceata de proscrişi. Dar când se văzu silit să
recunoască fără înconjur că niciodată nu-i va fi cu putinţă să-l învingă pe
Robin prin forţă, se hotărî să recurgă la vicleşug. Chibzuind îndelung noul
său plan, ajunse la convingerea că a descoperit, în sfârşit, un mijloc paşnic
de a-l prinde pe Robin în laţ. Fără să piardă o clipă, baronul trimise la
Nottingham după un negustor bogat din localitate, căruia îi destăinui planul
său, recomandându-i să păstreze cel mai mare secret. Omul acesta, slab din
fire şi nehotărât, împărtăşi lesne ura pe care baronul o nutrea împotriva celui
pe care-l numea tâlhar de drumul mare.
Chiar a doua zi după întâlnirea lui cu lordul Fitz Alwine, negustorul,
credincios făgăduielii făcute arţăgosului bătrân, adună în casa lui pe cei mai
de vază cetăţeni din oraş şi le propuse să meargă împreună cu el la şerif spre
a-i cere îngăduinţa să organizeze o întrecere de tragere la ţintă, la care să
vină să-şi încerce îndemânarea locuitorii din Nottingham şi cei din Yorkshire.
— De câtăva vreme, cele două comitate se cam pizmuiesc între ele — zise
negustorul — şi, pentru onoarea oraşului, aş fi fericit să ofer vecinilor noştri
prilejul de a-şi dovedi iscusinţa lor de arcaşi, sau, mai bine zis, de a arăta
încă o dată superioritatea categorică a arcaşilor noştri atât de dibaci. Pentru
ca lupta dintre cele două tabere să fie deopotrivă de dreaptă, vom stabili ca
tragerea cu arcul să aibă loc la hotarul dintre cele două comitate, iar răsplata
va fi o săgeată cu vârful de argint şi cu penele de aur.
Cetăţenii convocaţi de aliatul baronului se grăbiră să accepte cu toată
generozitatea această propunere şi, însoţiţi de negustor, porniră să-i ceară
lordului Fitz Alwine îngăduinţa de a anunţa o întrecere de arcaşi între cele două comitate rivale.
Bătrânul, încântat de grabnica reuşită a celei dintâi părţi a planului pe
care-l urzise, îşi ascunse mulţumirea şi, cu un aer nepăsător, îşi dădu
consimţământul, adăugând că, dacă prezenţa lui putea fi de vreun folos la
strălucirea serbării, va fi pentru el o plăcere şi o datorie să prezideze
întrecerile. Cetăţenii strigară într-un glas că prezenţa seniorului lor ar fi o
binecuvântare a cerului şi părură atât de fericiţi de făgăduiala pe care le-o
făcu baronul de a lua parte, că şi cum acesta ar fi fost legat de ei prin cele
mai gingaşe legături. Ei părăsiră castelul, cu inima plină de bucurie, şi
arătară concetăţenilor lor bunăvoinţa de care dăduse dovadă baronul,
însoţindu-şi vorbele cu gesturi însufleţite, cu ochii strălucind de fericire şi cu
o lărmuială care întrecea cu mult chiar propria lor uimire. Bieţii oameni, erau
atât de puţin obişnuiţi să aibă parte de o asemenea curtenie în raporturile lor
cu seniorul normand!
O proclamaţie iscusit întocmită dădea de veste că urma să aibă loc o
întrecere între locuitorii comitatelor Nottingham şi York. Se fixase şi ziua, iar
locul fusese ales între pădurea Barnsdale şi satul Mansfeld. Cum s-a avut
grijă ca vestea despre această întrecere să fie răspândită în toate colţurile
ţinuturilor pentru care fusese pregătită, ea a ajuns şi la urechile lui Robin
Hood. Pe dată, tânărul se hotărî să participe şi el ca să sprijine onoarea
oraşului Nottingham. Alte veşti îi aduseră la cunoştinţă lui Robin că baronul
Fitz Alwine avea să prezideze întrecerea. Această bunăvoinţă, atât de puţin
potrivită cu firea morocănoasă a bătrânului, îl făcu pe Robin să priceapă
scopul tainic pe care-l urmăreau dorinţele nobilului lord.
"Ei, bine! îşi zise Robin. Să-ncercăm şi noi, luându-ne toate măsurile de
prevedere trebuincioase unei apărări vitejeşti."
În ajunul zilei în care trebuia să aibă loc întrecerea, Robin îşi adună
oamenii şi le spuse că are de gând să se ducă şi să câştige premiul arcului, în
cinstea oraşului Nottingham.
— Băieţi — zise el — ascultaţi-mă bine: baronul Fitz Alwine vine la
serbare şi, fără îndoială, un motiv cu totul deosebit îl îndeamnă să se arate
atât de dornic de a fi pe placul cetăţenilor. Cred că cunosc acest motiv; el
încearcă să pună mâna pe mine. Aşa că voi lua cu mine o sută patruzeci de
tovarăşi , şase vor participa la întrecere, iar ceilalţi se vor risipi prin mulţime
în aşa fel, încât în cazul când am fi trădaţi, să se poată aduna la prima
chemare. Pregătiţi-vă armele şi fiţi gata să ţineţi piept într-o luptă pe viaţă şi
pe moarte!
Ordinele lui Robin Hood fură executate întocmai, aşa că, la ceasul
hotărât pentru plecare, grupuri de oameni porniră pe drumul spre Mansfeld
şi ajunseră fără nici o greutate la locul întrecerii, acolo unde o mulţime de
lume se şi găsea adunată.
Robin Hood, Micul-John, Will Roşcovanul, Much şi alţi cinci oameni
veseli trebuiau să ia parte la luptă. Fiecare era altfel îmbrăcat şi vorbeau între
ei foarte puţin, tocmai spre a nu da nimănui putinţa să-i recunoască. Locul
ales pentru întrecere era un luminiş larg aflat chiar la marginea pădurii
Barnsdale, aproape de drumul mare. Puzderie de oameni veniţi din
împrejurimi se înghesuiau zgomotoşi în acest loc, în mijlocul căruia fuseseră
aşezate nişte scuturi mici, drept ţinte. O estradă ridicată în faţa tirului, îl
aştepta pe baron, căruia îi revenea cinstea de a judeca loviturile şi de a
înmâna premiul.
Curând sosi şi şeriful însoţit de o escortă de soldaţi. Alţii cincizeci,
aparţinând tot baronului, se strecuraseră prin mulţime, îmbrăcaţi în veşminte de oameni de rând, cu porunca de a-i aresta îndată pe cei care li s-
ar fi părut suspecţi şi de a-i aduce în faţa şerifului. Luând aceste măsuri de
prevedere, lordul Fitz Alwine era pe deplin îndreptăţit să creadă că Robin
Hood, care, cu firea lui aventuroasă, îşi bătea joc de primejdii, va veni la
serbare neînsoţit şi că astfel el, seniorul, va avea, în sfârşit, mulţumirea să-şi
ia o revanşă care se lăsase aşteptată dincolo de marginea răbdării omeneşti.
Întrecerea începu: trei oameni din Nottingham loviră scuturile, săgeţile
lor atinseră semnul, dar nu în centru.
După aceştia, urmară alţi trei din Yorkshire, obţinând un succes
asemănător cu al adversarilor dinainte. Când veni rândul lui Will Roşcovanul,
el străpunse centrul semnului cu cea mai mare uşurinţă. Un "ura" victorios
consfinţi îndemânarea lui Will, pe care îl urmă Micul-John. Tânărul trimise
săgeata în gaura făcută de săgeata lui William, apoi, mai înainte ca păzitorul
scutului să fi avut timp s-o scoată, Robin Hood o sfărâmă în bucăţi şi înfipse
alta în locul ei.
Mulţimea entuziasmată se agita cu mare zgomot, iar locuitorii din
Nottingham încheiară la iuţeală rămăşaguri pe sume însemnate. Trei dintre
cei mai buni arcaşi din Yorkshire înaintară şi, cu o mână hotărâtă, atinseră
centrul ochiului de bou, desenat pe scuturi. Atunci fu rândul oamenilor din
nord să-şi strige în gura mare victoria şi să accepte rămăşagurile puse de
cetăţenii din Nottingham.
În acest timp, baronul, foarte puţin interesat de succesul obţinut de una
sau de cealaltă din părţi, supraveghea cu multă luare-aminte pe arcaşi. Robin
Hood îi atrăsese atenţia, dar cum vederea îi slăbise de o bună bucată de
vreme, nu putea să recunoască de la o asemenea distanţă trăsăturile feţei
duşmanului său.
Much şi oamenii veseli desemnaţi de Robin să tragă la ţintă atinseră şi ei
semnul fără nici o greutate; patru oameni din Yorkshire care le urmară
făcură acelaşi lucru. Cei mai mulţi dintre arcaşi erau atât de obişnuiţi să
tragă la ţintă, încât victoria, fărâmiţându-se astfel, putea să fie ori nulă, ori
generală. Atunci se luă hotărârea să se aşeze drept ţintă nişte nuiele şi să se
aleagă şapte inşi dintre învingătorii celor două tabere. Cetăţenii din
Nottingham îl desemnară pe Robin Hood şi pe oamenii lui să le apere
onoarea; locuitorii din Yorkshire aleseră pe cei care se dovediseră cei mai
buni arcaşi. Cei din Yorkshire traseră primii: cel dintâi rupse nuiaua, al
doilea o atinse numai, iar al treilea o şterse atât de aproape, încât s-ar fi zis
că adversarii lor nu-i vor putea întrece în îndemânare.
Will Roşcovanul trecu în faţă şi, întinzând cu nepăsare arcul, trase pe
neaşteptate şi rupse în două nuiaua de salcie.
— Ura pentru Nottinghamshire! strigară cetăţenii din Nottingham,
aruncându-şi bonetele în aer, fără să se gândească dacă le vor mai găsi sau
nu.
Se pregătiră alte nuiele; oamenii lui Robin, de la Micul-John şi până la
ultimul dintre ei, le frânseră cu uşurinţă. Sosi rândul lui Robin. El aruncă
trei săgeţi în cele trei nuiele, cu o asemenea repeziciune, că, dacă lumea nu
le-ar fi văzut frângându-se, n-ar fi crezut nimeni că este cu putinţă atâta
îndemânare.
Se luară la întrecere şi cu alte probe, dar Robin îi învinse pe toţi, deşi
adversarii lui erau şi ei arcaşi iscusiţi. Câţiva începură să spună că nici chiar
faimosul Robin Hood n-ar putea ţine piept omului cu jachetă roşie: aşa îl
desemna mulţimea pe Robin. Părerea aceasta atât de primejdioasă, pentru
Robin Hood, care nu voia să-şi trădeze prezenţa, se transformă curând în afirmaţie, ba mai mult, se răspândi zvonul că învingătorul la proba cu arcul
nu era altul decât Robin Hood, în carne şi oase.
Cei din Yorkshire, foarte umiliţi de înfrângerea suferită, se grăbiră să
strige în gura mare că lupta n-a fost egală între ei cu un om ca Robin Hood: ei
se plânseră că au fost atinşi în onoarea lor de arcaşi, că şi-au pierdut banii
(ceea ce pentru ei reprezenta cel mai puternic argument) şi, sperând, de bună
seamă, să nu-şi respecte rămăşagurile încheiate, încercară să transforme
discuţiile în ceartă.
Oamenii veseli, de cum îşi dădură seama de intenţiile duşmănoase ale
adversarilor lor, se adunară laolaltă şi alcătuiră, fără să lase impresia, un
grup de vreo optzeci şi şase de persoane. În timp ce vrajba îşi înteţea văpaia
în rândul celor care încheiaseră rămăşaguri, Robin Hood era dus la şerif în
mijlocul aclamaţiilor vesele ale cetăţenilor din Nottingham.
— Faceţi loc învingătorului! Trăiască arcaşul iscusit! strigau vreo două
sute de glasuri. Iată-l pe cel care a câştigat premiul!
Robin Hood, ţinându-şi fruntea plecată cu modestie, sta dinaintea
lordului Fitz Alwine, într-o atitudine foarte respectuoasă. Baronul căscă ochii
mari cât cepele, ca să vadă mai bine chipul tânărului bărbat. O oarecare
asemănare în ce priveşte statura, poate chiar şi veşmântul, îl făcea pe baron
să creadă că-l are în faţă pe proscrisul acela pe care nu putuse niciodată să-l
înhaţe. Însă, prins între două sentimente potrivnice, între îndoială şi o firavă
certitudine, nu putea, fără a compromite reuşita planului pe care-l urzise, să
se arate prea grăbit. El îi întinse lui Robin săgeata-premiu, sperând să-l
recunoască pe tânăr după timbrul vocii. Însă Robin înşelă speranţa ba-
ronului: el luă săgeata, se închină adânc şi o înfipse la cingătoare. Se scurse
o clipă. Robin păru că pleacă, dar când baronul, deznădăjduit că-l vede
îndepărtându-se, tocmai se pregătea să încerce o lovitură hotărâtoare,
tânărul ridică ochii, îl privi ţintă şi-i spuse râzând:
— Cuvintele n-ar putea să exprime tot preţul pe care eu îl acord darului
ce mi-aţi făcut, dragul meu prieten. Am să mă întorc la singuratica-mi
locuinţă din mijlocul pădurii verzi, cu inima plină de recunoştinţă, şi voi
păstra cu deosebită grijă nepreţuita dovadă a bunătăţii dumneavoastră.
Nobile senior de Nottingham, vă salut cu toată afecţiunea!
— Stai! Stai! răcni baronul. Soldaţi, făceţi-vă datoria! Omul acesta este
Robin Hood, puneţi mâna pe el!
— Laş ticălos! izbucni Robin. Ai anunţat că această întrecere este
deschisă tuturor, hărăzită plăcerii tuturor oamenilor, fără primejdie şi fără
oprelişti!
— Un proscris n-are nici un drept — replică baronul. Tu n-ai fost
cuprins în chemarea adresată cetăţenilor cinstiţi. Haideţi, soldaţi, puneţi
mâna pe tâlharul ăsta!
— Primul care se apropie îl ucid! strigă Robin, cu voce puternică,
ridicând arcul spre un vlăjgan care se îndreptă spre el; văzând atitudinea
ameninţătoare a arcaşului, omul se trase înapoi şi dispăru în mulţime.
Robin suflă în corn şi oamenii săi veseli, pregătiţi să susţină o luptă
sângeroasă, înaintară degrabă ca să-l ocrotească. Robin păşi în mijlocul cetei
sale, porunci oamenilor să-şi încordeze arcurile şi să se retragă încet,
deoarece numărul soldaţilor baronului era prea mare ca să poată angaja cu ei
o luptă fără a se teme de o cumplită vărsare de sânge.
Baronul se repezi în fruntea oamenilor săi şi, furios, le porunci să-i
aresteze pe proscrişi. Soldaţii se supuseră; iar cetăţenii din Yorkshire, plini de
năduf pentru înfrângerea suferită şi supăraţi de pierderea rămăşagurilor pe care le încheiaseră, se alăturară oamenilor baronului şi se avântară împreună
cu ei pe urmele pădurarilor. Însă locuitorii din Nottingham îi datorau lui
Robin Hood prea multă prietenie şi recunoştinţă ca să-l lase fără ajutor, la
bunul plac al soldaţilor seniorului lor. Mulţimea le deschise drum proscrişilor
prin mijlocul ei şi, salutându-i cu aclamaţii prieteneşti, închise în urma lor
drumul pe care-l deschisese.
Din nefericire, protectorii lui Robin Hood nu erau nici atât de numeroşi,
nici atât de puternici ca să-i ocrotească timp mai îndelungat fuga lui
prudentă. Ei fură siliţi să se dea la o parte, iar soldaţii ajunseră la drumul pe
care pădurarii se retrăgeau în goană. Începu o urmărire înverşunată. Din
când în când, pădurarii se opreau şi trimiteau o ploaie de săgeţi asupra
soldaţilor; aceştia răspundeau şi ei cum puteau şi, cu tot prăpădul pricinuit
în rândurile lor, continuau să-i urmărească pe fugari, cu tot curajul. Trecuse
un ceas de când cele două tabere schimbau săgeţi între ele, când Micul-John,
care mergea alături de Robin în fruntea pădurarilor, se opri deodată şi-i
spuse tânărului său şef:
— Mi-a sunat ceasul, prietene! Sunt grav rănit şi nu mai am putere să
merg.
— Cum se poate? strigă Robin. Eşti rănit?
— Da — răspunse Micul-John — m-au atins la genunchi şi de o
jumătate de ceas pierd atâta sânge, că-mi simt mădularele vlăguite. Nu pot să
mă mai ţin pe picioare.
Şi zicând acestea, John se prăbuşi la pământ.
— Oh, Doamne Dumnezeule! strigă Robin, îngenunchind lângă prietenul
său. John, bunul meu John, curaj, încearcă să te ridici, să te sprijini de
mine. Eu nu sunt obosit, am să te-ajut să mergi; încă puţin şi am scăpat de
orice primejdie. Lasă-mă să-ţi leg rana, ai să te simţi mult mai bine.
— Nu, Robin, e zadarnic — murmură John, cu voce stinsă — piciorul
nu-l mai simt, mi-ar fi cu neputinţă să-l mişc. Nu te opri, lasă în plata
Domnului un nenorocit care nu cere decât să moară.
— Să te părăsesc?! Eu?! strigă Robin. Ştii bine că nu sunt în stare de o
asemenea mârşăvie.
— Nu va fi o mârşăvie, Rob, va fi o datorie. Tu răspunzi în faţa lui
Dumnezeu de viaţa oamenilor care ţi s-au alăturat ţie cu trup şi suflet. Lasă-
mă aici; dar dacă mă iubeşti, dacă m-ai iubit vreodată, nu-i îngădui
ticălosului de şerif să mă prindă viu: împlântă-mi în inimă cuţitul tău de
vânătoare, ca să mor ca un saxon cinstit şi viteaz. Pleacă-ţi urechea la
rugămintea mea, Robin, omoară-mă, mă vei cruţa de chinuri crude şi de
durerea de a-i revedea pe duşmanii noştri. Sunt atât de laşi normanzii ăştia,
că s-ar bucura să-şi bată joc de clipele mele de pe urmă.
— Ascultă, John — răspunse Robin, ştergându-şi pe furiş o lacrimă —
nu-mi cere un lucru imposibil. Ştii bine că n-am să te las să mori fără a-ţi da
ajutor, şi departe de mine, ştii bine că mi-aş sacrifica viaţa mea şi a
oamenilor mei ca să te salvez. Şi mai ştii că, departe de a te părăsi, mi-aş
vărsa şi ultima picătură de sânge ca să te apăr. Când voi cădea, nădăjduiesc
să fiu alături de tine, John, şi atunci vom porni amândoi pe lumea cealaltă,
mână în mână şi cu inimile unite, aşa cum am fost şi pe lumea asta.
— Vom lupta şi vom muri alături de tine dacă cerul ne refuză sprijinul
pe care ni l-a dat până acum! spuse Will, îmbrăţişându-şi vărul. Şi ai să vezi
că mai sunt pe lume băieţi viteji. Copii — zise Will, întorcându-se spre
pădurari, care se opriseră şi ei — iată, prietenul vostru, tovarăşul vostru,
şeful vostru este rănit de moarte. Credeţi că ar trebui să-l părăsim pradă răzbunării ticăloşilor care ne urmăresc?
— Nu, nu, de o sută de ori nu! strigară oamenii într-un singur glas. Să
facem zid în jurul lui şi să-l apărăm până vom cădea.
— Daţi-mi voie — spuse voinicul Much, apropiindu-se — pare-mi-se că
nu foloseşte la nimic să ne riscăm pielea. John este doar rănit la un
genunchi, aşa că poate, fără să ne temem că va pierde sânge, să îndure să fie
luat de aici. Am să-l aşez pe umerii mei şi am să-l duc cât m-or ţine
picioarele.
— Când n-ai să mai poţi tu, Much — zise Will — am să te înlocuiesc eu,
şi altul pe mine, nu-i aşa, băieţi?
— Da, da! răspunseră vitejeşte pădurarii.
În ciuda împotrivirii lui John, Much îl luă pe sus şi, cu ajutorul lui
Robin, îl săltă pe umeri. Apoi fugarii îşi continuară drumul cu toată graba.
Popasul silit pe care mica trupă îl făcuse dăduse soldaţilor posibilitatea să se
apropie, şi iată-i că se şi zăreau la capătul drumului. Oamenii veseli trimiseră
o ploaie de săgeţi şi îşi înteţiră fuga, în nădăjdea să ajungă acasă, încredinţaţi
că soldaţii n-ar fi avut nici puterea, nici curajul, să-i urmărească până acolo.
La o cotitură a drumului cel mare ce se pierdea în câmpie, pădurarii zăriră în
mijlocul frunzişului copacilor turnurile unui castel.
— Al cui o fi domeniul acesta? întrebă Robin. Îl cunoaşte careva dintre
voi pe proprietar?
— Eu, căpitane — răspunse un om de curând intrat în ceată.
— Ce zici, crezi că vom fi bine primiţi de acest senior? Căci suntem
pierduţi dacă nu ni se deschid porţile castelului.
— Răspund de bunătatea lui sir Richard de la Plaine — spuse pădurarul.
Este un brav saxon.
— Sir Richard de la Plaine! strigă Robin. Ah, suntem salvaţi! Înainte,
băieţi, înainte! Will, ia-o înainte şi spune-i paznicului podului mobil că Robin
Hood şi o parte din oamenii lui, urmăriţi de normanzi, îi cer lui sir Richard
îngăduinţa să intre în castel.
William străbătu ca o săgeată distanţa care-l despărţea de domeniul lui
sir Richard. În timp ce tânărul îşi îndeplinea misiunea, Robin şi tovarăşii lui
se îndreptau spre castel. Curând, un drapel alb fu înălţat pe zidul în-
conjurător, un cavaler ieşi din castel şi, urmat de Will, porni în galop în
întâmpinarea lui Robin. Ajuns în faţa tânărului şef, descălecă şi-i întinse
amândouă mâinile.
— Messire — zise tânărul, strângând mâinile lui Robin, cu vădită emoţie
— sunt Herbert Gower, fiul lui sir Richard. Tatăl meu m-a însărcinat să vă
spun că sunteţi binevenit în casa noastră şi că se va simţi cel mai fericit
dintre oameni dacă îi veţi da prilejul să-şi plătească măcar o parte din
obligaţiile pe care le avem faţă de dumneavoastră. Sunt al dumneavoastră cu
trup şi suflet, sir Robin! adăugă tânărul, cu un elan plin de adâncă
recunoştinţă. Dispuneţi de mine cum vă place.
— Îţi mulţumesc din suflet, tânărul meu prieten — răspunse Robin,
îmbrăţişându-l pe Herbert. Propunerea dumitale mă ispiteşte, căci voi fi
mândru să am în rândurile locotenenţilor mei un cavaler atât de îndatoritor.
Însă acum trebuie să ne gândim la primejdia care-mi ameninţă ceata. Este
istovită de oboseală, cel mai drag dintre tovarăşii mei a fost atins la picior de
săgeata unui normand şi, de aproape două ceasuri, suntem urmăriţi de
soldaţii baronului Fitz Alwine. Priveşte, copilul meu — continuă Robin,
arătându-i tânărului un grup de soldaţi care cotropise drumul — ne vor răni
şi pe noi dacă nu ne vom grăbi să căutăm adăpost în spatele zidurilor castelului.
— Podul mobil a şi fost lăsat — spuse Herbert. Să ne grăbim, şi peste
zece minute nu va trebui să vă mai temeţi de duşmanii dumneavoastră.
Şeriful şi oamenii ajunseră tocmai la timp ca să vadă cum mica ceată a
proscrişilor păşea pe podul mobil ca să intre în castel. Înnebunit de această
nouă înfrângere, baronul luă numaidecât îndrăzneaţa hotărâre de a cere lui
sir Richard, în numele regelui, să-i predea oamenii care, abuzând, desigur, de
încrederea lui, izbutiseră să se aşeze sub ocrotirea sa; la cererea lordului Fitz
Alwine, cavalerul apăru sus, pe meterez.
— Sir Richard de la Plaine — spuse baronul, care aflase de la oamenii
săi numele stăpânului castelului — îi cunoaşteţi pe cei care au pătruns
adineauri în casa dumneavoastră?
— Îi cunosc, milord — răspunse rece cavalerul.
— Cum adică?! Ştiţi că ticălosul care comandă această ceată de tâlhari
este un proscris, un duşman al regelui, şi-i daţi adăpost? Ştiţi că vă expuneţi
să fiţi pedepsit ca trădător?
— Eu ştiu că acest castel şi pământul care-l înconjoară sunt
proprietatea mea; ştiu că am dreptul să fac ce-mi place şi să primesc în castel
pe cine vreau. Iată, domnule, răspunsul meu: binevoiţi, aşadar, să plecaţi
numaidecât dacă vreţi să evitaţi o luptă în care dumneavoastră nu veţi fi
avantajaţi, deoarece dispun de o sută de oameni înarmaţi, iar săgeţile mele
sunt cele mai ascuţite din tot comitatul. Bună ziua, domnule!
După ce sfârşi acest răspuns ironic, cavalerul părăsi meterezul.
Baronul, care nu se simţea prea sprijinit de soldaţii săi ca să încerce un
atac împotriva castelului, se hotărî, spumegând de mânie, cum ne putem
lesne închipui, să se retragă împreună cu oamenii lui şi să se întoarcă la
Nottingham.
— Fii binevenit de mii de ori în casa pe care o datorez bunătăţii tale,
dragul meu Robin Hood! spuse cavalerul, îmbrăţişându-şi oaspetele. Fii
binevenit de mii de ori!
— Mulţumesc, cavalere! răspunse Robin. Dar te rog nu mai vorbi de
modestul serviciu pe care am avut mulţumirea să ţi-l fac. Prietenia ta l-a
răsplătit de sute de ori, iar astăzi mă scapi de o adevărată primejdie. Spune-
mi, îţi aduc un rănit şi aş vrea să-l îngrijeşti cu afecţiune.
— Va fi socotit ca şi când ai fi tu însuţi, dragă Robin.
— Acest vrednic băiat nu-ţi este necunoscut, cavalere — adăugă Robin.
Este Micul-John, primul meu locotenent, cel mai drag şi cel mai credincios
dintre tovarăşii mei.
— Soţia mea şi Lila se vor ocupa de el — răspunse sir Richard — şi-l vor
îngriji bine; de asta poţi fi liniştit.
— Dacă vorbiţi de Micul-John, sau, mai bine zis, de cel mai mare John
care a mânuit vreodată un ciomag — interveni Herbert — să ştiţi că a şi
încăput pe mâinile unui priceput medic din York, care a sosit la noi de
aseară. I-a şi legat rana şi l-a asigurat că o să se vindece foarte repede.
— Domnul fie lăudat! spuse Robin Hood. Dragul meu John este în afară
de primejdie. Acum cavalere — adăugă el — sunt cu totul al dumitale şi al
familiei dumitale dragi.
— Soţia mea şi Lila sunt nerăbdătoare să te vadă, dragă Robin — spuse
cavalerul. Te-aşteptă în camera de alături.
— Dragă tată — zise Herbert, râzând — i-am spus prietenului meu — şi
vorbind astfel, tânărul îl arătă pe Will Roşcovanul — că sunt soţul fericit al
celei mai frumoase femei din lume; şi ştii ce mi-a răspuns? Sir Richard şi Robin Hood schimbară un zâmbet. Mi-a spus — continuă Herbert — că el are
o soţie a cărei uimitoare frumuseţe n-are pereche în lume. Dar o s-o vadă pe
Lila şi atunci...
— Ah, dacă ai fi văzut-o pe Maud, n-ai vorbi aşa, tinere! Nu-i adevărat,
Robin?
— Nu mă-ndoiesc că Herbert o va găsi pe Maud foarte frumoasă —
răspunse Robin, împăciuitor.
— Fără îndoială, fără îndoială — zise Herbert — însă Lila este frumoasă
ca o minune şi în ochii mei nu există femeie cu care s-o pot compara.
Will Roşcovanul îl asculta pe Herbert, încruntând sprâncenele. Bietul
băiat se simţea niţel rănit în amorul lui propriu de soţ. Însă trebuie să
recunoaştem că, de îndată ce Will a dat cu ochii de soţia lui Herbert, a scos
un strigăt de admiraţie. Lila îşi ţinuse toate făgăduielile făcute din fragedă
copilărie: frumoasa copilă pe care am văzut-o la mânăstirea Sfânta Maria
devenise acum o femeie încântătoare. Înaltă, zveltă şi graţioasă ca o
căprioară, Lila îşi întâmpină oaspeţii, cu ochii plecaţi şi cu un zâmbet divin
pe buzele-i trandafirii. Ridică spre Robin Hood doi ochi albaştri mari şi sfioşi
şi-i întinse mâna.
— Salvatorul nostru nu este un străin pentru mine — spuse ea, cu o
voce suavă.
Robin Hood, mut de amiraţie, duse la buze mâna albă a Lilei. Herbert,
care se strecurase lângă Robin, îi spuse atunci lui Will, cu, un zâmbet plin de
mândră afecţiune:
— Prietene Will, îţi prezint pe soţia mea...
— Este foarte frumoasă... — rosti încet Will Roşcovanul — însă Maud...
— adăugă el şi mai încet.
Mai mult nu mai spuse, căci Robin Hood îi porunci din priviri să nu vadă
nimic altceva dincolo de încântătoare soţie a lui Herbert.
După un schimb reciproc de afectuoase complimente între soţia lui sir
Richard şi oaspeţii săi, cavalerul îi lăsă pe Will şi pe fiul său de vorbă cu
doamnele, iar el, trăgându-l deoparte pe Robin Hood, îi spuse:
— Dragă Robin, vreau să-ţi dovedesc că nu există în lumea asta un om
pe care să-l iubesc mai mult decât pe tine şi-ţi reînnoiesc dovada prieteniei
mele pentru ca să poţi acţiona după cum vrei şi după cum ai plănuit. Vei fi
aici în siguranţă atâta timp cât casa aceasta va putea să te apere, atâta timp
cât pe metereze va fi un om în picioare, iar eu voi ţine piept, cu arma în
mână, tuturor şerifilor din regat. Am poruncit să se închidă porţile şi să nu
fie nimănui îngăduit să intre în castel, fără încuviinţarea mea. Oamenii mei
sunt pregătiţi şi gata să se împotrivească din răsputeri oricărui atac. Oamenii
tăi se odihnesc, lasă-i să se bucure liniştiţi de o săptămână de fericire, iar
între timp noi ne vom gândi ce hotărâre să iei.
— Mă-nvoiesc cu plăcere să rămân aici câteva zile — răspunse Robin —
dar cu o condiţie.
— Care?
— Oamenii mei veseli se vor înapoia mâine în pădurea Barnsdale; îi va
însoţi Will Roşcovanul. El se va întoarce aici însoţit de draga lui Maud, de
Marianne şi de soţia sărmanului John.
Sir Richard primi bucuros propunerea lui Robin şi totul se aranjă spre
deplina mulţumire a celor doi prieteni.
Se scurseră cincisprezece zile foarte plăcute în castelul de la Plaine şi, la
sfârşitul lor, Robin, Micul-John, complet vindecat, Will Roşcovanul şi
incomparabila Maud, Marianne şi Winifred erau din nou sub frunzişul verde al copacilor din pădurea Barnsdale.
...A doua zi după înapoierea la Nottingham, baronul Fitz Alwine plecă la
Londra, obţinu o audienţă la rege şi-i povesti jalnica lui aventură.
— Maiestatea voastră — spuse baronul — va găsi, desigur, foarte ciudat
ca un cavaler căruia Robin Hood i-a cerut adăpost să refuze să mi-l predea pe
vinovat, când i-am poruncit acest lucru în numele regelui.
— Cum se poate? Un cavaler a dovedit atâta lipsă de respect faţă de
suveranul său? strigă Hernic, mânios.
— Da, sire, cavalerul Richard Gower de la Plaine a respins cererea mea
întemeiată; mi-a răspuns că el este rege pe domeniile lui şi că puţin îi pasă de
puterea maiestăţii voastre.
După cum se vede, baronul minţea cu neruşinare pentru a obţine câştig
de cauză.
— Ei bine! zise regele. O să apreciem noi înşine îndrăzneala acestui
netrebnic. Peste cincisprezece zile vom fi la Nottingham. Luaţi câţi oameni
aveţi nevoie pentru a da lupta, şi dacă o întâmplare nefericită nu ne va în-
gădui să vă întâlnim, procedaţi cum veţi crede de cuviinţă; puneţi mâna pe
acest neîmblânzit Robin Hood, pe cavalerul Richard, şi aruncaţi-i pe amândoi
în cele mai întunecoase temniţe pe care le-aveţi; când vor fi puşi sub zăvoare,
anunţaţi justiţia noastră. Vom chibzui atunci asupra a ceea ce ne rămâne de
făcut.
Baronul Fitz Alwine se supuse întocmai ordinului regal. Strânse o
armată numeroasă şi se îndreptă în fruntea ei spre castelul lui sir Richard.
Însă bietul baron n-a avut noroc, căci sosi la castel a doua zi după plecarea
lui Robin Hood. Gândul de a-l urmări pe Robin până în adăpostul acestuia
nu-i trecu o clipă prin minte bătrânului senior. O anumită amintire şi o
anumită durere din pricina căreia plimbările pe cal îi mai căşunau necazuri îi
temperau zelul în această privinţă. Neputând face altceva mai bun, îşi
propuse să-l prindă pe sir Richard, dar cum un asalt asupra castelului era
un lucru dificil de încercat şi primejdios de pus în practică, se hotărî să
recurgă la viclenie pentru a obţine un succes mai sigur.
Baronul îşi răspândi oamenii, luă cu el numai vreo douăzeci de vlăjgani
voinici şi se aşeză la pândă la o mică depărtare de castel. Aşteptarea a fost de
scurtă durată; a doua zi de dimineaţă, sir Richard, fiul său şi câţiva servitori
căzură în cursa nevăzută ce le fusese întinsă şi, cu toată apărarea lor
vitejească, fură învinşi, legaţi, aşezaţi pe cai şi duşi la Nottingham. Un
servitor al lui sir Richard putu să scape şi, deşi grav rănit de loviturile
primite, reuşi să ducă stăpânei sale această veste tristă.
Lady Gower, deznădăjduită, vroia să plece după soţul ei, dar Lila o făcu
pe nefericita femeie să priceapă că intervenţia ei nu ar fi avut un rezultat
favorabil pentru situaţia celor doi bărbaţi; ea o sfătui pe mama el să se
adreseze lui Robin Hood. Numai el era în stare să judece sănătos situaţia lui
sir Richard şi să acţioneze pentru eliberarea lui. Lady Gower ascultă
rugămintea tinerei femei şi, fără a mai pierde o clipă, alese doi servitori
credincioşi, încalecă şi se îndreptă în cea mai mare grabă spre pădurea
Barnsdale. Un pădurar care rămăsese la castel fiind bolnav se simţi destul de
în putere ca să-i slujească de călăuză până la copacul "Întâlnirii".
Printr-o întâmplare fericită Robin Hood era la post.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, Robin! strigă lady Gower, descălecând
repede. Vin la dumneata cu o rugăminte, vin să-ţi cer încă o favoare.
— Mă speriaţi, lady! Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat? strigă Robin,
în culmea uimirii. Spuneţi-mi ce doriţi, sunt gata să mă supun.
— Ah, Robin! suspină sărmana femeie. Soţul şi fiul meu au fost prinşi de
duşmanul dumitale, şeriful din Nottingham. Robin, scapă-mi soţul, scapă-mi
copilul, opreşte-l pe ticăloşii care-i duc cu ei; nu sunt mulţi şi de-abia au
părăsit castelul.
— Liniştiţi-vă, doamnă — spuse Robin Hood — soţul vă va fi în curând
redat. Nu uitaţi că sir Richard este cavaler şi, în această calitate, ţine de
justiţia regatului. Oricare ar fi puterea baronului Fitz Alwine, ea nu-i îngăduie
să omoare un nobil saxon. Lui sir Richard trebuie să i se facă proces, dacă
vina care i se pune în cârcă este de natură să constituie obiectul unui proces.
Liniştiţi-vă, uscaţi-vă lacrimile, soţul şi fiul dumneavoastră vă vor îmbrăţişa
în curând.
— Cerul să te-audă! strigă lady Gower, împreunându-şi mâinile.
— Acum, doamnă, îngăduiţi-mi să vă dau un sfat: întoarceţi-vă la castel,
ferecaţi toate porţile şi nu lăsaţi să intre nici un străin. Eu îmi voi aduna
oamenii şi mă voi repezi în fruntea lor în urmărirea baronului de Nottingham.
Lady Gower, îmbărbătată de cuvintele mângâietoare ale tânărului arcaş,
se despărţi de el cu inima ceva mai uşoară. Robin Hood aduse la cunoştinţă
oamenilor săi capturarea lui sir Richard şi dorinţa lui de a tăia calea şerifului;
pădurarii scoaseră un strigăt, jumătate de indignare împotriva trădării
baronului, jumătate de bucuria de a avea un nou prilej spre a-şi folosi arcul
şi îşi făcură pregătirile în grabă şi cu mare veselie.
Robin se aşeză în fruntea vitezei sale cete şi, însoţit de Micul-John, de
Much şi de Will Roşcovanul, se repezi în urmărirea şerifului. După un marş
lung şi obositor, ceata ajunse în oraşul Mansfeld, iar, acolo, Robin află de la
un hangiu că, după ce se odihniseră, soldaţii baronului îşi continuaseră
drumul spre Nottingham. Robin Hood îşi lăsă oamenii sub comanda lui Much
şi a Micului-John ca să se răcorească, iar el, însoţit de Will, se înapoie în
galopul vijelios al unui cal straşnic la copacul "Întâlnirii" din pădurea
Sherwood. Ajuns la gura subteranei, Robin sună voios din corn; la această
chemare atât de bine cunoscută, veniră în fugă vreo sută de pădurari.
Robin luă cu el această nouă ceată şi o îndrumă în aşa fel, ca escorta
baronului să se afle între cele două cete ale sale; căci oamenii lăsaţi la
Barnsdale trebuiau să plece şi ei spre Nottingham, după un ceas de odihnă.
Oamenii veseli ajunseră repede într-un loc destul de aproape de oraş şi, spre
marea lor mulţumire, aflară că trupa şerifului încă nu trecuse. Robin alese o
poziţie propice, ascunse o parte din oameni, iar restul îi aşeză de o parte şi de
alta a drumului.
Apariţia unei jumătăţi de duzină de soldaţi vesti că în curând urma să
sosească şeriful şi armata lui de călăreţi. Pădurarii se pregătiră în tăcere să le
facă o primire călduroasă. Cercetaşii trecură fără piedică pe lângă ceata care
stătea la pândă, iar când fură destul de departe pentru ca trupa pe care o
precedau să creadă că nu are nimic de temut, sunetul unui corn străbătu
văzduhul, şi o ploaie de săgeţi salută rândul strâns al primilor soldaţi. Şeriful
ordonă un popas şi trimise vreo treizeci de oameni să cerceteze tufişurile. Dar
în felul acesta îi trimitea la pieire. Soldaţii, împărţiţi în două grupe, fură
atacaţi din ambele părţi deodată şi siliţi să depună armele şi să ceară
îndurare.
Odată isprăvită această acţiune, oamenii veseli se aruncară asupra
escortei baronului, care, bine înarmată şi iscusită în mânuirea armelor, se
apără cu dârzenie. Robin şi oamenii lui se luptau ca să-l elibereze pe sir
Richard şi pe fiul acestuia. La rândul lor, călăreţii veniţi de la Londra căutau
să obţină răsplata făgăduită de rege celui care îl va înhăţa pe Robin Hood.
Aşa că, de ambele părţi, lupta era furioasă şi crâncenă, iar victoria nesigură,
când, deodată, strigătele unei a doua cete de pădurari vestiră că situaţia se
schimbă cu totul. Era Micul-John, cu ceata lui, care, venind dinspre
Barnsdale, se aruncă în încăierare cu o furie dezlănţuită.
Vreo doisprezece arcaşi îi şi înconjuraseră pe sir Richard şi pe fiul său, le
tăiaseră legăturile, le dăduseră arme şi, fără a se teme de primejdia la care se
expuneau, se luptau corp la corp cu oamenii în armuri de fier sau îmbrăcaţi
în cămăşi de zale.
Nesocotit şi impetuos ca orice tânăr, Herbert, însoţit de câţiva oameni
veseli, se năpustise chiar în mijlocul escortei baronului. Aproape un sfert de
oră, curajosul copil ţinu piept călăreţilor, dar, copleşit de numărul lor, era
gata-gata să plătească scump temerara-i imprudenţă, când un arcaş, fie
pentru a-i veni în ajutor, fie pentru a grăbi sfârşitul luptei, îl ochi repede pe
baron, îi străpunse gâtul cu o săgeată, îl doborî de pe cal şi-i tăie capul. Apoi,
înfigând capul în vârful sabiei, îl ridică în aer strigând din răsputeri.
— Câini normanzi, ia uitaţi-vă la şeful vostru! Priviţi pentru ultima oară
mutra slută a semeţului vostru şerif şi aruncaţi armele dacă nu vreţi s-aveţi
şi voi aceeaşi s...
Dar pădurarul nu-şi sfârşi ultimul cuvânt: un normand îi crăpă ţeasta,
care se rostogoli în ţărâna din drum.
Moartea lordului Fitz Alwine îi sili pe normanzi să depună armele şi să
ceară îndurare. Din ordinul lui Robin, o partea din oamenii veseli îi însoţi pe
învinşi până la Nottingham, în timp ce, în fruntea cetei care rămase cu el,
tânărul bărbat porunci să fie ridicaţi morţii, ajută răniţii şi făcu să dispară
urmele luptei.
— Adio pentru totdeauna, om cu inimă de fier şi negrăit de crudă ! spuse
Robin, privind cu dezgust cadavrul baronului. Te-ai întâlnit cu moartea şi o
să-ţi primeşti răsplata pentru faptele tale urâte. Inima ţi-a fost lacomă şi
nemiloasă, mâna ta s-a întins ca o molimă asupra nefericiţilor saxoni; ţi-ai
chinuit vasalii, ţi-ai trădat regele, ţi-ai părăsit fiica, meriţi toate chinurile
iadului! Sir Richard — spuse Robin, după ce trupul bătrânului senior fu
ridicat de soldaţi şi dus spre Nottingham — iată o zi tristă. Te-am smuls din
ghearele morţii, dar nu de la ruină, căci bunurile tale vor fi confiscate. Aş fi
vrut, dragă Richard, să nu te fi cunoscut niciodată.
— De ce? întrebă cavalerul, foarte mirat.
— Pentru că, şi fără ajutorul meu, ai fi reuşit, desigur, să-ţi plăteşti
datoria către mânăstirea Sfânta Maria, iar recunoştinţa nu te-ar fi obligat să-
mi faci un bine. Fără să vreau, eu sunt cauza nenorocirii tale: vei fi
surghiunit, proscris din regat, casa ta va fi luată de un normand, scumpa ta
familie va suferi şi toate astea din vina mea... Vezi şi tu, Richard, că prietenia
mea este primejdioasă.
— Dragul meu Robin — spuse cavalerul, cu nespusă blândeţe — soţia şi
copiii mei trăiesc, tu eşti prietenul meu; ce-aş putea să regret? Dacă regele
mă osândeşte, voi părăsi castelul părinţilor mei, cu desăvârşire sărac, dar
fericit şi binecuvântând ceasul care m-a călăuzit lângă nobilul Robin Hood!
Tânărul bărbat clătină încet din cap.
— Să vorbim serios despre situaţia ta, dragă Richard — continuă el.
Vestea despre cele întâmplate va ajunge la Londra, iar regele va fi necruţător.
I-am atacat soldaţii, iar el te va sili să plăteşti înfrângerea, nu numai prin
surghiun, ci printr-o moarte dezonorantă. Părăseşte-ţi casa, vino cu mine, îţi
dau cuvântul meu de om că, atâta vreme cât un suflu de viaţă va ieşi de pe
buzele mele, vei fi în siguranţă în paza oamenilor mei veseli.
— Primesc, din toată inima propunerea ta generoasă, Robin Hood —
răspunse sir Richard — o primesc cu bucurie şi recunoştinţă. Însă, înainte de
a mă stabili în pădure, am să-ncerc, căci viitorul copiilor mei mi-o cere ca o
datorie, să îmblânzesc mânia regelui. O sumă mare de bani îl va hotărî,
poate, să cruţe viaţa unui nobil cavaler.
Chiar în aceeaşi seară, sir Richard trimise un mesaj la Londra ca să
ceară unui membru influent din familia sa să-l apere pe lângă rege. Curierul
se întoarse de la Londra în galop şi-l anunţă pe stăpânul său că Henric al II-
lea, foarte supărat de moartea baronului Fitz Alwine, trimisese la castelul
cavalerului o companie întreagă alcătuită din soldaţii săi cei mai buni, cu
porunca de a-l spânzura pe el şi pe fiul său de primul copac de pe drum.
Comandantul acestei trupe era un normand fără avere care primise în dar din
mâna regelui, pentru el şi pentru descendenţii lui până la ultima generaţie,
castelul de la Plaine.
Ruda lui sir Richard îi mai aducea la cunoştinţă condamnatului că în
comitatele Nottingham, Derby şi York se oferea o răsplată foarte mare omului
destul de îndemânatic care ar fi fost în stare să pună mâna pe Robin Hood şi
să-l predea viu sau mort unuia din cei trei şerifi. Sir Richard îl preveni de
îndată pe Robin Hood de primejdia ce-i ameninţă viaţa şi-i anunţă sosirea lui
neîntârziată în mijlocul alor săi. Ajutat de vasalii lui, cavalerul goli castelul de
tot ce cuprindea şi-şi trimise mobilele, armele şi vesela la castelul din
Barnsdale. Când ultimul furgon trecu podul mobil, sir Richard, soţia sa,
Herbert şi Lila părăsiră călare scumpa lor locuinţă şi ajunseră fără piedici în
pădurea verde.
Când trupa trimisă de rege sosi în faţa castelului, porţile erau date de
perete, iar încăperile cu desăvârşire pustii. Noul proprietar al domeniilor lui
sir Richard se arătă foarte dezamăgit să găsească locul pustiu, însă cum el îşi
petrecuse cea mai mare parte din viaţă luptând împotriva capriciilor soartei,
se aranjă în aşa fel ca să nu sufere prea mult din pricina asta. În consecinţă,
trimise înapoi soldaţii şi, spre marea disperare a vasalilor, se instală ca
stăpân în castelul de la Plaine.