ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

VII

Trecuseră şapte zile de când William, Much şi Micul-John se aflau la
castelul din Barnsdale, şi toată lumea din casă, fericită, se pregătea să
sărbătorească nunta lui Winifred şi a Barbarei. Sub îndrumările lui Will
Roşcovanul, parcul şi grădina castelului fuseseră transformate în arene şi săli
de bal, pentru că îndatoritorul tânăr se îngrijea necontenit să-i mulţumească
pe toţi, în general, şi pe fiecare, în special. Neobosit în strădaniile sale, punea
mâna la toate, se ocupa de toate şi umplea casa cu veselia lui plină de haz.
În timp ce lucra astfel, vorbea, râdea, se adresa lui Robin sau îl necăjea
pe Much. Deodată, o idee năstruşnică îl făcu pe Will Roşcovanul să
izbucnească în hohote de râs.
— Ce ai, William? îl întrebă Robin.
— Dragul meu, te las să ghiceşti pricina veseliei mele — răspunse Will —
şi pun rămăşag că n-ai să reuşeşti.
— Pricina asta trebuie să fie tare veselă, dacă râzi aşa de unul singur.
— Ce-i drept, este foarte veselă. Îi cunoşti pe cei şase fraţi ai mei, nu-i
aşa? Toţi sunt făcuţi cam după acelaşi calapod: blonzi ca spicul, blânzi,
liniştiţi, vizeji, cinstiţi.
— Unde vrei s-ajungi, William?
— Uite unde: băieţii ăştia buni nu ştiu ce-i dragostea.
— Ei, şi? întrebă Robin, râzând.
— Ei bine — continuă Will Roşcovanul, mi-a venit o idee care ar putea să
ne înveselească foarte mult.
— Ce idee?
— După cum ştii, am asupra fraţilor mei o mare înrâurire; chiar azi am
să-ncerc să-i conving să se-nsoare cu toţii. Robin izbucni în râs. Am să-i
adun în curte, undeva într-un colţişor, şi-am să le vâr în cap să se-nsoare în
aceeaşi zi cu Much şi cu Micul-John.
— Aşa ceva nu e cu putinţă, dragă Will — răspunse Robin. Flăcăii
aceştia sunt prea liniştiţi şi prea nepăsători ca să se înflăcăreze dintr-o dată
la cuvintele dumitale; de altfel, după câte ştiu, nici măcar nu sunt
îndrăgostiţi de cineva.
— Cu atât mai bine, or să facă curte tinerelor prietene ale surorilor mele
şi lucrul acesta va fi un spectacol dintre cele mai vesele. Închipuieşte-ţi o
clipă mutra lui Gregory, ordonatul, greoiul, bunul Gregory căutând să placă
unei femei! Vino cu mine, Robin, n-avem timp de pierdut, n-au mai rămas
decât trei zile ca ei să-şi poată face alegerea. Am să-l chem şi am să le ţin cu
voce gravă o cuvântare părintească.
— Căsătoria este o treabă serioasă, Will, de aceea nu trebuie privită cu
uşurinţă. Convinşi de elocinţa dumitale, s-ar putea să se însoare, dar mai
târziu, dacă vor fi nefericiţi din cauza unei alegeri pripite, oare n-o să-ţi muşti
mâinile că ai contribuit la necazul acesta pe care ei îl vor purta o viaţă
întreagă?
— În privinţa asta, Robin, fii liniştit! Mă voi strădui să le găsesc nişte fete
care să merite toată dragostea lor, şi acum, şi în viitor. Chiar cunosc o tânără
persoană care e foarte îndrăgostită de fratele meu Herbert.
— Asta nu-i destul, Will. Tânăra aceasta este demnă să le numească, pe
Barbara şi Winifred, "surorile mele"?
— Sigur că da, ba mai mult decât atât, sunt sigur că va fi o soţie foarte
bună.
— Herbert a văzut-o pe fata asta?
— Da, însă bietul băiat, naiv cum este, nu-şi închipuie câtuşi de puţin
că ar putea fi iubit de cineva. De mai multe ori am încercat să-l fac să
înţeleagă că este întotdeauna bine venit în casa lui miss Anna Maydow. Dar
degeaba. Herbert nu pricepe nimic. Deşi are douăzeci şi nouă de ani, tot copil
a rămas! Acum, că pe el l-am căpătuit, să trecem la altul. M-am împrietenit
cu o tânără încântătoare, care i s-ar potrivi lui Egbert din toate punctele de
vedere. Apoi Maud mi-a vorbit chiar ieri de o fată care locuieşte pe-aproape şi
care găseşte că Harold e un băiat tare drăguţ. Aşa că, vezi, Robin, avem o
bună parte din ce ne trebuie pentru ducerea la îndeplinire a planului meu.
— Din păcate, nu-i destul, Will, fiindcă ai şase fraţi de însurat.
— Nu te nelinişti, am să caut şi am să mai găsesc trei fete.
— Foarte bine. Dar după ce le vei găsi, crezi oare că fraţii tăi or să le fie
pe plac?
— De-asta nu mă-ndoiesc; fraţii mei sunt tineri, voinici, chipeşi... Îmi
seamănă mie — adăugă Will, cu o uşoară îngâmfare în glas — şi dacă nu au
pe vino-ncoace ca dumneata, Robin, şi o fire deschisă şi veselă, în schimb,
înfăţişarea lor n-are nimic care să poată supăra privirea unei fete înţelepte şi
cu judecată, o fată care-şi caută un soţ de nădejde. Iată-l pe Herbert — zise
Will, întorcând capul spre un tânăr care tocmai trecea pe o alee din grădină
— am să-l chem. Herbert, băiete, ia vino încoace!
— Ce vrei, Will? spuse tânărul, apropiindu-se.
— Vreau să vorbesc cu tine, prietene.
— Te-ascult, Will.
— Ceea ce vreau să-ţi spun îi priveşte şi pe fraţii noştri, du-te şi-i caută.
— Alerg.
Timp de câteva minute cât a durat absenţa lui Herbert, Will rămase pe
gânduri. Tinerii sosiră în grabă la chemarea lui, cu fruntea luminoasă şi cu
zâmbetul pe buze.
— Iată-ne, William, am sosit — spuse vesel cel mai mare. Care-i pricina
că ne-ai adunat în jurul tău?
— O gravă pricină — dragii mei fraţi. Dar mai întii îmi daţi voie să vă-
ntreb ceva? Tinerii încuviinţară printr-un semn. Îl iubiţi mult pe tatăl nostru,
nu-i aşa?
— Cine s-ar putea îndoi de dragostea noastră pentru el? întrebă Gregory.
— Nimeni. Întrebarea aceasta este numai un punct de plecare. Aşadar, îl
iubiţi mult pe tata şi v-aţi încredinţat că vrednicul bătrân s-a purtat
întotdeauna ca un om de onoare, ca un adevărat saxon, nu?
— Fără doar şi poate! strigă Egbert. Dar pentru numele lui Dumnezeu,
ce-nseamnă cuvintele astea, Will! L-a insultat cineva pe tata? Spune-mi mie
cine-i ticălosul şi mă-nsărcinez eu să spăl onoarea familiei Gamwell.
— Onoarea familiei Gamwell este neatinsă, dragii mei fraţi, căci dacă ar
fi fost pângărită de minciună, pata ar fi fost spălată până acum în sângele calomniatorului. Vreau să vă vorbesc despre un lucru mai puţin grav, dar
totuşi serios. Însă nu trebuie să mă întrerupeţi dacă vreţi să isprăvesc
cuvântarea înainte de sfârşitul zilei. Încuviinţaţi sau nu încuviinţaţi spusele
mele numai dând din cap. Atenţie, încep! Purtarea tatălui nostru este pur-
tarea unui om cinstit, ea trebuie să ne fie călăuză şi pildă.
— Da — răspunseră şase capete blonde, înclinându-se toate o dată.
— Mama noastră a urmat acelaşi drum — continuă Will — ea şi-a
închinat viaţa îndeplinirii tuturor obligaţiilor, este o pildă a tuturor virtuţilor,
da?
— Da, da.
— Scumpul nostru tată şi blânda noastră mamă s-au iubit, au trăit
împreună, s-au bucurat unul pe altul. Dacă tatăl nostru nu s-ar fi însurat,
noi n-am fi fost pe lumea asta şi deci n-am fi cunoscut bucuria de a trăi. E
clar ce spun?
— Da, da.
— Ei bine, băieţi, noi trebuie să fim recunoscători tatălui şi mamei
noastre că s-au căsătorit, că ne-au adus pe lume şi că ne-au dat viaţă, nu-i
aşa?
— Da, da.
— Atunci cum se face că rămâneţi orbi în faţa unei asemenea mari
fericiri? Cum se face că vă arătaţi nerecunoscători faţă de providenţă? Cum
se face că vă-ncăpăţânaţi să daţi părinţilor noştri dovadă de respect, de
dragoste şi de recunoştinţă?
Ascultându-l pe Will, tinerii căscară nişte ochi mari, plini de uimire: nu
pricepeau nimic din vorbele fratelui lor.
— Ce vrei să spui, William? întrebă Gregory.
— Vreau să spun, domnilor, că, urmând pilda părintelui nostru, ar
trebui să vă-nsuraţi şi să faceţi prin această faptă dovada admiraţiei voastre
faţă de purtarea tatălui nostru, care s-a căsătorit.
— O, Doamne! strigară tinerii, cam nemulţumiţi.
— Căsătoria înseamnă fericire — continuă Will. Gândiţi-vă ce fericiţi veţi
fi când o fiinţă micuţă se va anina de braţul vostru, aşa precum o floare stă
aninată de un copac puternic, de o fiinţă micuţă care vă va iubi, care se va
gândi la voi şi pentru care voi veţi însemna toată bucuria. Priviţi în jurul
vostru, ştrengarilor, şi veţi vedea fructele dulci ale căsătoriei. Mai întâi, Maud
şi cu mine, pe care sunt sigur că ne invidiaţi când ne vedeţi jucându-ne cu
scumpul nostru copil. Apoi Robin şi Marianne. Gândiţi-vă la Micul-John şi
luaţi exemplu de la acest băiat vrednic. Mai vreţi şi altă dovadă de fericire pe
care cerul v-o pogoară asupra tinerilor soţi? Faceţi-i o vizită lui Halbert
Lindsay şi frumoasei sale Grace; coborâţi până la valea râului Mansfeld şi-i
veţi găsi acolo pe Allan Clare şi lady Christabel. Sunteţi îngrozitor de egoişti
dacă nu v-aţi gândit niciodată că stă în puterea voastră să faceţi o femeie
fericită. Nu daţi din cap, căci n-o să convingeţi niciodată pe nimeni că sunteţi
băieţi buni şi genroşi. Roşesc eu pentru lipsa voastră de căldură sufletească
şi sunt mâhnit când aud spunându-se peste tot: "Fiii bătrânului baronet sunt
oameni răi." M-am hotărât să vă-nsor, aşa să ştiţi!
— Adevărat? spuse revoltat Rupert. Ei bine, eu, unul, nu vreau să mă-
nsor. O fi căsătoria un lucru foarte plăcut, dar mie puţin îmi pasă în clipa
asta.
— Nu vrei să te-nsori? replică Will. Se prea poate, dar ai s-o faci, căci eu
cunosc o tânără care o să-ţi schimbe hotărârea. Rupert clătină din cap.
Ascultă-mă, suntem în familie, spune-mi adevărul: iubeşti vreo femeie mai mult decât pe celelalte?
— Da — răspunse tânărul, cu seriozitate.
— Bravo! izbucni Will, foarte surprins de o destăinuire atât de
neaşteptată, căci Rupert fugea de societatea tinerelor fete. Şi cine este?
Spune-mi cum o cheamă.
— Mama — răspunse băiatul, cu naivitate.
— Mama ta? repetă Will, cu o uşoară ironie. Nu-mi spui nimic nou. Ştiu
că de multă vreme o iubeşti, o venerezi, o respecţi pe mama noastră. Eu nu-ţi
vorbesc de dragostea filială cu care sunt înconjuraţi părinţii! Eu îţi vorbesc de
altceva, de dragoste. Dragostea este un simţământ care... o gingăşie care... în
sfârşit, o pornire care dă ghes inimii către o fată tânără. Se poate foarte bine
ca în timp ce-ţi adori mama, să fii îndrăgostit de o persoană tânără.
— Nici eu nu vreau să mă-nsor — spuse Gregory.
— Crezi că-n felul ăsta dai dovadă de voinţă, băiete? i se adresă Will. Ai
să vezi îndată că greşeşti. Poţi să-mi spui de ce nu vrei să te-nsori?
— Nu — îngână cu teamă Gregory.
— Vrei să trăieşti numai pentru tine? Gregory nu răspunse. Ai avea
îndrăzneala să-mi spui — ridică Will glasul, luându-şi un aer revoltat — că
împărtăşeşti părerea ticăloşilor acelora care dispreţuiesc tovărăşia unei
femei?
— Nu spun asta şi nici măcar n-o gândesc, dar...
— Nu există nici un "dar" care să ţină piept argumentelor atât de
puternice cu care eu vin în întâmpinarea voastră a tuturor. Aşa că, pregătiţi-
vă, băieţi, să vă căsătoriţi, căci o veţi face o dată cu Winifred şi cu Barbara.
— Cum se poate?! strigă Egbert. Peste trei zile? Eşti nebun, Will. Până
atunci nici n-avem timp să ne găsim pe cineva.
— Încredinţaţi-mi mie această grijă, mă însărcinez eu s-o fac mai bine
decât ar îndrăzni să spere modestia voastră.
— În ceea ce mă priveşte, eu refuz cu hotărâre să-mi pierd libertatea —
spuse Gregory.
— Nu mi-aş fi închipuit ca fiul marnei mele să fie atât de egoist — zise
William, cu un aer jignit.
Bietul Gregory roşi.
— Ascultă, Gregory — interveni Rupert — lasă-l pe Will să facă cum ştie
el. La urma urmei, ne vrea numai fericirea şi, dacă are bunătatea să-mi caute
o femeie, am s-o iau. Ştii bine, frate, că împotrivirea este de prisos. William a
făcut întotdeauna cu noi ce-a vrut.
— Dacă Will ţine morţiş să ne-nsoare — adaugă Stepan — apăi mi-e
totuna că mă-nsor peste trei zile sau peste şase luni.
— Şi eu zic la fel ca Stepan — îngăimă sfiosul Harold.
— Eu, unul, mă plec în faţa forţei — adaugă Gregory — fiindcă Will este
un drac împieliţat. Mai devreme sau mai târziu tot o să mă prindă în plasa
lui.
— Ba ai să-mi mulţumeşti foarte curând că ţi-am spulberat părerile tale
greşite, iar fericirea ta mă va răsplăti din plin.
— Mă-nsor ca să-mi rămâi dator — adăugă Gregory — sper însă, Will, că
pentru a-ţi rămâne dator, la rândul meu, ai să-mi găseşti o fată drăguţă.
— Am să vă prezint pe toţi unor domnişoare tinere şi fermecătoare, şi
dacă n-o să le găsiţi pline de drăgălăşenie, vă dau voie să spuneţi tuturor că
Will Roşcovanul nu se pricepe ce-nseamnă un chip frumos.
— În ce mă priveşte, te scutesc de oboseală — zise Herbert. Eu mi-am
găsit nevastă.
— Oho! strigă, râzând Will. Ai să vezi, Robin, că băieţii mei sunt rostuiţi
şi că sila lor faţă de însurătoare era doar un joc nevinovat. Şi cum o cheamă
pe iubita ta, Herbert?
— Anna Maydow. Ne-am înţeles între noi să ne căsătorim în acelaşi timp
cu surorile mele.
— Ştrengarule! zise Will, bătându-l uşor pe umăr. Alaltăieri ţi-am vorbit
de fata asta şi n-ai suflat o vorbă.
— De abia azi am primit răspunsul din partea scumpei mele Anna.
— Foarte bine, dar când am pomenit de dragostea ei pentru tine, ai tăcut
mâlc.
— N-aveam ce să-ţi răspund. Tu îmi spuneai: "Miss Anna este foarte
frumoasă, are un caracter încântător, o să fie o soţie minunată". Eu ştiu toate
astea de multă vreme, aşa că părerile tale nu erau altceva decât ecoul
părerilor mele. Şi ai mai spus: "Miss Anna te iubeşte mult". Îţi dai seama,
cred, că amândoi ştiam la fel de bine unele lucruri, aşa că n-aveam ce să-ţi
spun.
— Straşnic răspuns, dragul meu Herbert, şi văd după tăcerea fraţilor
noştri că numai tu eşti vrednic de stima mea.
— Eram de mult hotărât să mă-nsor — spuse Harold. Maud m-a făcut să
doresc acest lucru.
— Ţi-a ales Maud vreo fată? întrebă Will, râzând.
— Da, frate! Maud mi-a spus că este foarte plăcut să-ţi duci viaţa lângă o
fetiţă încântătoare, şi eu sunt niţel de părerea ei.
— Ura! strigă Will, încântat la culme. Fraţilor, consimţiţi de bună voie şi
cu mâna pe inimă să vă căsătoriţi o dată cu Winifred şi cu Barbara?
— Da — rostiră două voci hotărâte.
— Da — murmurară tinerii care n-aveau nici o soţie în perspectivă.
— Ura! Trăiască însurătoarea! strigă Will, aruncându-şi boneta în aer.
— Ura! repetară în cor cele şase glasuri reunite.
— Will — spuse Egbert — să ne gândim la viitoarele noastre soţii; trebuie
să te grăbeşti să ni le prezinţi, căci, de bună seamă, or să vrea să stăm puţin
de vorbă înainte de căsătorie.
— Tot ce se poate; veniţi cu mine; am pentru Egbert o domnişoară
gingaşă, şi cred că mai cunosc trei fete care vor fi pe placul lui Gregory,
Rupert şi Stepan.
— Dragă Will — zise Rupert — eu îmi doresc o fată blondă şi subţire; nu
vreau să mă-nsor cu una prea grasă.
— Las' că-ţi cunosc eu gusturile tale romantice şi am să mă-ngrijesc de
tine ca atare; logodnica ta e subţire ca o trestie şi frumoasă ca un înger.
Haideţi, băieţi, să mergem să vă prezint pe rând. O să le faceţi curte şi, dacă
n-o să ştiţi cum trebuie să vă purtaţi ca să placeţi unei femei, eu am să vă
dau sfaturi, ba mai mult decât atât, am să vă-nlocuiesc eu pe lângă
frumoasele voastre copile.
— Păcat că nu poţi să te şi însori cu viitoarele noastre neveste, prietene
Will, treaba ar merge ca pe roate.
William îl ameninţă cu degetul pe fratele său, îl luă de braţ pe Gregory şi
plecă din Barnsdale, însoţit de alaiul îndrăgostiţilor.
Cei şapte fraţi ajunseră curând în sat. Acolo, Herbert se despărţi de ei ca
să-i facă o vizită iubitei sale; câteva clipe mai târziu dispăru şi Harold, iar
Will, însoţit de ceilalţi fraţi, se îndreptară spre locuinţa fetei pe care i-o
hărăzise lui Egbert. Chiar miss Lucy deschise uşa. Era o tânără încântătoare,
cu faţa trandafirie, cu ochii negri scânteind de şiretenie. Zâmbetul îi exprima bunătate şi fata zâmbea mereu. William îl prezentă pe fratele său lui miss
Lucy şi-i vorbi despre calităţile lui Egbert. Se arătă atât de convingător şi atât
de elocvent încât, cu consimţământul mamei sale, tânăra fată îl lăsă pe Will
să spere că dorinţa îi va fi îndeplinită.
Încântat de bunăvoinţa lui miss Lucy, William îl lăsă pe Egbert în
tovărăşia tinerei fete, să continue a-i face curte, o curte începută atât de bine,
şi plecă însoţit de ceilalţi fraţi ai săi.
Abia ieşiră din casă, că Stepan îi spuse lui Will :
— Aş fi fericit dacă aş avea şi eu inteligenţa, uşurinţa şi farmecul tău în
vorbire.
— Nimic nu-i mai lesne decât să vorbeşti curtenitor unei femei, dragul
meu; cuvintele, în sine, n-au prea multă însemnătate; nu trebuie negreşit să-
ţi înfloreşti spusele cu vorbe frumoase, este de ajuns să spui lucruri
adevărate şi s-o faci cu bună-cuviinţă.
— E frumoasă fata pe care mi-ai ales-o?
— Spune-mi cum ţi-ar plăcea să fie, ce fel să fie frumoasă?
— A, eu nu sunt prea mofturos; m-aş mulţumi să semene cu Maud —
răspunse Stepan.
— M-aş mulţumi să semene cu Maud! repetă Will, mirat din cale afară.
Păi bine, dragul meu, te cred şi eu, şi dă-mi voie să ţi-o spun: nu eşti deloc
modest. Pe sfântul Pavel, o femeie ca Maud e lucru rar, Stepan, ca să nu zic
de negăsit. Ştii tu, sărman ambiţios, că nu există pe pământ o fiinţă care să
semene cu scumpa mea soţioară?
— Crezi, Will?
— Sunt sigur — i-o tăie hotarât soţul lui Maud.
— Uite că n-am ştiut, iartă-mi nepriceperea, Will. Eu încă n-am călătorit
— răspunse tânărul, cu naivitate — însă dacă ai putea să-mi găseşti o fată
frumoasă, aşa cam ca Maud...
— Nu există nimeni pe lumea asta care să aibă măcar una din calităţile
lui Maud — răspunse William, pe jumătate supărat de dorinţa fratelui său.
— Atunci ştii ce, Will, dă-mi-o pe aceea pe care ai ales-o după gustul tău
— spuse Stepan, descurajat.
— Ai să fii încântat. Mai întâi am să-ţi spun numele: o cheamă Minny
Meadows.
— O cunosc — spuse Stepan, zâmbind — este o fată cu ochii negri şi cu
părul creţ. Minny avea obiceiul să râdă de mine; zicea că par nătâng şi
adormit. Dar cu toate că mă necăjea, îmi plăcea. Într-o zi, când eram numai
noi doi, ea m-a întrebat râzând dacă am sărutat vreo fată în viaţa mea.
— Şi tu ce i-ai răspuns?
— I-am răspuns că sigur că da, mi-am sărutat surorile. Minny a început
să râdă cu hohote şi m-a întrebat mai departe: "În afară de surori, ai mai
sărutat vreo femeie?" "Iartă-mă, miss, i-am răspuns, am sărutat-o pe mama."
— Pe maică-ta, mare nătărău! Ei bine, şi ce ţi-a spus când a auzit acest
straşnic răspuns?
— A râs şi mai tare. Apoi m-a întrebat dacă n-aş vrea să sărut şi alte
doamne în afară de mama şi de surorile mele. I-am răspuns: "Nu,
domnişoară".
— Mare prost! Trebuia s-o săruţi pe Minny, ăsta era răspunsul care
trebuia dat la întrebările ei.
— Nici prin cap nu mi-a trecut — adăugă Stepan, foarte liniştit.
— Şi cum v-aţi despărţit după această convorbire atât de gingaşă?
— Minny m-a făcut nătâng, apoi a fugit râzând să moară.
— Încuviinţez pe de-a-ntregul epitetul cu care ai fost onorat de viitoarea
ta soţie. Dar fata îţi place?
— Da. Şi ce să-i spun când o să fim numai noi doi?
— Să-i spui de toate.
— Înţeleg. Dar spune-mi, Will, cum trebuie să-ncep o frază frumoasă?
Întotdeauna, primul cuvânt e cel mai greu de găsit.
— Când o să fii singur cu Minny să-i spui că vrei să iei câteva lecţii cu
privire la arta de a săruta fetele şi. tot vorbindu-i, s-o şi săruţi. După acest
prim pas, n-o să-ţi fie greu să-ţi continui drumul.
— Niciodată n-o să am atâta îndrăzneală — spuse Stepan, cu teamă.
— Niciodată n-o să am atâta îndrăzneală! repetă Will, zeflemitor. Pe
sufletul meu! Să ştii, Stepan, că dacă n-aş fi încredinţat că eşti un pădurar
viteaz şi curajos, te-aş lua drept o copilă îmbrăcată în haine bărbăteşti.
Stepan roşi.
— Dar dacă fata o să se simtă jignită de purtarea mea? întrebă el,
şovăitor.
— Ei bine! Ai s-o săruţi într-una spunându-i: "Încântătoare miss,
drăgălaşă Minny, n-am să încetez să te sărut până n-ai să mă ierţi". Şi încă
ceva, bagă la cap ce-ţi spun şi fă aşa ca să-ţi aduci aminte la nevoie: o fată nu
se împotriveşte cu tot dinadinsul să fie sărutată de cel pe care-l iubeşte. A,
dacă tânărul cavaler nu-i place, lucrurile se schimbă, atunci ea se apără, şi
se apără atât de bine, că n-ai ce-i face. Însă dinspre partea lui Minny, n-ai de
ce să te temi de un refuz adevărat. Am aflat de la cineva demn de încredere că
fata asta drăguţă te priveşte cu simpatie.
Stepan se înarmă cu mult curaj şi-i făgădui lui Will să-şi înfrângă sfiala.
Minny era singură acasă.
— Bună ziua, încântătoare Minny! zise Will, luând mâna întinsă a fetei,
care se roşise uşor. Ţi-l aduc pe fratele meu Stepan, care vrea să-ţi spună
ceva de foarte mare însemnătate.
— El?! exclamă fata. Şi ce vrea să-mi spună atât de important?
— Vreau să vă spun — începu repede Stepan, galben la faţă că te-
nspăimânta — că vreau să iau câteva lecţii...
— Sst! Sst! îl întrerupse Will. N-o lua aşa repede, băiete! Dragă Minny,
Stepan o să-ţi explice îndată ce aşteaptă el de la bunătatea dumitale. Până
atunci, îngăduie-mi să-ţi anunţ căsătoria surorilor mele.
— Am auzit vorbindu-se că la castel se fac pregătiri pentru nişte
petreceri frumoase.
— Sper, dragă Minny, că vei vrea să împărtăşeşti cu noi această bucurie,
nu?
— Cu plăcere, Will; fetele din sat au şi început să vadă de rochii, iar eu
abia aştept să joc la nuntă.
— Vei veni şi cu iubitul dumitale, nu-i aşa, Minny?
— Nu, nu — îl întrerupse Stepan — uiţi Will...
— Nu uit nimic — i-o reteză Will, la rândul lui. Fă-mi plăcerea şi taci
câteva clipe. Îţi vei aduce şi iubitul, nu-i aşa Minny? continuă tânărul,
repetând întrebarea.
— Eu n-am iubit — răspunse fata.
— Adevărat, Minny? o întrebă Will.
— Foarte adevărat; nu cunosc pe nimeni căruia să-i pot spune astfel.
— Dacă vrei, Minny, voi fi eu iubitul dumitale! strigă Stepan, apucând cu
mâini tremurătoare mâinile fetei.
— Bravo, Stepan! exclamă Will.
— Da, da — continuă tânărul, încurajat de aprobarea fratelui său — da,
Minny, vreau să fiu iubitul dumitale; am să vin să te iau în ziua petrecerii şi o
să ne căsătorim o dată cu surorile mele.
Năucită de această declaraţie neaşteptată, tânăra nu ştia ce să
răspundă.
— Ascultă-mă dragă Minny — spuse Will — fratele meu te iubeşte de
multă vreme şi tăcerea pe care a păstrat-o nu vine din inimă, ci din
nemaipomenita lui sfială. Îţi jur pe cinstea mea că Stepan îţi vorbeşte de
dragoste cu toată sinceritatea. Dumneata eşti liberă, Stepan e un băiat
frumos şi, mai ales, bun, e un băiat grozav! Va fi un bărbat vrednic de
dumneata. Dacă dumneata şi familia dumitale sunteţi de acord, atunci o să
vă căsătoriţi o dată cu surorile mele.
— De fapt, Will — răspunse fata, plecându-şi stânjenită ochii — am fost
atât de puţin pregătită pentru cererea dumitale atât de neaşteptată, încât nu
ştiu ce să răspund.
— Răspunde: "Îl vreau pe Stepan de bărbat" — zise tânărul, simţindu-se
la largul lui datorită privirilor calde ale tinerei fete. Simt o mare dragoste
pentru dumneata, Minny — continuă el — şi aş fi cel mai fericit dintre
oameni dacă ai vrea să-mi dai mâna.
— Mi-e cu neputinţă să răspund astăzi onorabilei propuneri pe care mi-o
faci — zise fata, făcând o plecăciune plină de graţie şi glumeaţă sfiosului ei
amorez.
— Eu am să vă las singuri, dragii mei prieteni — spuse William —
prezenţa mea vă stânjeneşte şi nu vă puteţi destăinui, dar sunt sigur că
Minny le iubeşte niţel pe Winifred şi pe Barbara şi ar vrea să le numească su-
rorile sale.
— Le iubesc din tot sufletul, şi pe Winifred, şi pe Barbara — răspunse
fata, foarte emoţionată.
— În cazul ăsta — spuse Stepan — pot spera, domnişoară, că, ţinând
seama de prietenia pe care o nutreşti faţă de surorile mele, vei binevoi să te-
arăţi generoasă şi faţă de mine.
— Asta rămâne de văzut — răspunse fata, cu cochetărie.
— La revedere, încântătoare Minny! zise William, surâzând. Te rog să fii
îngăduitoare şi bună cu un băiat drăguţ care te iubeşte mult, deşi nu ştie să-
şi mărturisească dragostea într-un fel mai convingător.
— Eşti aspru, Will — îi replică fata, cu toată seriozitatea. Eu găsesc că
Stepan se exprimă cum nu se poate mai bine.
— Atunci — continuă Will — văd că eşti o persoană minunată, buna mea
Minny. Dă-mi voie să-ţi sărut mâna şi să-ţi spun încă o dată: la revedere,
surioară!
— Trebuie într-adevăr să-i răspund lui William: la revedere, frăţioare?
întrebă fata, întorcându-se spre Stepan.
— Da, scumpa mea domnişoară, da — strigă Stepan, plin de bucurie.
Spune-i: "La revedere, frăţioare", ca să plece mai repede.
— Faci progrese băiete — spuse Will, râzând. Pare-se că lecţiile mele ţi-
au prins bine.
Apoi William o îmbrăţişă pe Minny şi plecă însoţit de Gregory şi de
Rupert.
— Acum e rândul nostru, nu-i aşa, Will? zise Gregory. De abia aştept s-o
văd pe fata cu care trebuie să mă-nsor.
— Şi eu la fel — adăugă Rupert.
— Unde stă? întrebă Gregory.
— Am s-o văd chiar azi pe logodnica mea? continuă Rupert.
— Curiozitatea voastră firească va fi satisfăcută. Viitoarele voastre soţii
sunt verişoare; se numesc Mabel şi Editha Harowfeld.
— Le cunosc pe-amândouă — spuse Gregory.
— Şi eu le cunosc — adăugă Rupert.
— Sunt două fete frumoase — reluă Will — şi nu mă mir că chipul lor
încântător v-au atras privirile. Eu am venit de-abia de un an şi jumătate în
Barnsdale, dar cu toate astea cunosc toate fetele din comitat, indiferent că
sunt blonde sau brune. Ca şi voi, şi eu mi-am îndreptat atenţia spre Mabel şi
Editha.
— În viaţa mea n-am văzut un băiat ca tine, Will — spuse Gregory.
Cunoşti toate femeile, tu eşti mereu pe drum; ce-i drept, nu semănăm câtuşi
de puţin.
— Din păcate, pentru voi, băieţi, căci, dacă mi-aţi fi semănat cât de cât,
n-aş fi fost silit acum să vă caut neveste şi să vă-nvăţ eu să faceţi curte celor
care vă plac.
— A, n-o să ne fie din cale afară de greu să ne-arătăm curtenitori faţă de
Mabel şi de Editha — ripostă cu hotărâre Gregory. Rupert o găseşte
încântătoare pe Mabel, iar eu sunt convins că Editha este o fată bună. Am s-o
întreb, pur şi simplu, dacă vrea să fie nevasta lui Gregory Gamwell.
— Nu trebuie să pui această întrebare aşa deodată, dragul meu, căci s-
ar putea să rămâi cu buza umflată.
— Atunci învaţă-mă cum s-o fac pe Editha să priceapă ce vreau eu. Nu
ştiu să umblu cu şiretlicuri. Eu vreau s-o iau de nevastă şi credeam că e
firesc să-i spun : "Editha, sunt gata să mă-nsor cu dumneata".
— Dacă i-ai face o asemenea declaraţie pe nepregătite, ai pune fata într-o
mare încurcătură.
— Atunci ce trebuie să fac? întrebă disperat Gregory.
— Trebuie să aduci vorba încet-încet pe calea pe care vrei s-o urmezi:
vorbeşti mai întâi despre serbarea ce se dă peste trei zile la castel, despre
fericirea Micului-John, despre bucuria lui Much, pomeneşti cu iscusinţă
despre apropiata ta căsătorie şi, în legătură cu asta, întreab-o, aşa cum am
făcut eu cu Minny, dacă se gândeşte şi ea să se mărite, dacă o să vină la
serbarea de la Barnsdale împreună cu vreun iubit.
— Şi dacă Editha îmi răspunde: "Da, Gregory, o să vin cu un iubit"?
— Eh, atunci ai să-i spui: "Miss acest iubit voi fi eu".
— Şi dacă Editha mă refuză? se încumetă bietul Gregory să întrebe mai
departe.
— Atunci îi propui lui Mabel.
— Şi eu? zise Rupert.
— Editha n-o să refuze — replică Will — aşa că fiţi pe pace, fiecare o să
ia de nevastă fata care-i place.
Tinerii străbătură piaţa satului şi se opriră dinaintea unei case
încântătoare, în pragul căruia stăteau două tinere.
— Bună ziua brunei Editha şi blondei Mabel! spuse Will, salutându-le pe
cele două verişoare. Fraţii mei şi cu mine am venit să vă poftim la nuntă.
— Fiţi bineveniţi, domnilor — răspunse Mabel cu o voce dulce ca un
ciripit. Faceţi-ne plăcerea să poftiţi în casă şi să luaţi ceva să vă răcoriţi.
— Mii de mulţumiri, încântătoare Mabel — răspunse William — o
propunere făcută cu atâta curtenie şi graţie nu se izbeşte niciodată de vreun
refuz. O să bem o oală de bere în sănătatea voastră şi a fericirii noastre.
Editha şi Mabel, care erau persoane pline de bunăvoinţă şi de spirit, primiră râzând vorbele galante ale celor trei fraţi; apoi, după un ceas de taifas
vesel, Gregory îşi luă inima în dinţi, întrebând-o pe Editha dacă are de gând
să vină la castel însoţită de iubitul ei.
— N-am să vin însoţită de un iubit, ci de o jumătate de duzină de băieţi
drăguţi — răspunse, veselă, cocheta Editha.
Acest răspuns neaşteptat pricinui o mare confuzie în gândurile bietului
Gregory. El lăsă să-i scape un suspin şi, întorcându-se către fratele său, îi
spuse în şoaptă:
— Am pierdut, nu-i aşa, ce zici? Doar nu mă pot lupta cu o jumătate de
duzină de pretendenţi! Dacă stau şi judec puţin, nici n-am cum să câştig;
înseamnă că sunt silit să rămân flăcău.
— Cum tot nu voiai să te-nsori, asta pică bine — îi răspunse Will,
necăjindu-l.
— Ce-i drept, nu mă gândeam, dar când mi-a intrat în inimă dorinţa
asta, mă tem că n-am să-mi găsesc nevastă.
— Ai s-o iei pe Editha, las' pe mine. Miss Editha — spuse William —
vizita noastră avea un îndoit ţel: mai întâi de a vă pofti pe amândouă la
petrecerea noastră de familie, apoi aş vrea să-ţi prezint, nu un iubit cu care
să mergi la nuntă, un adorator de douăzeci şi patru de ore, ai şase dintr-
aceştia, iar al şaptelea n-ar face figură bună, ci un băiat cinstit, la locul lui,
cuminte, bogat, ceea ce nu strică, şi care ar fi foarte mândru şi foarte fericit
să-ţi dăruiască inima, mâna şi numele lui.
Editha căzu pe gânduri.
— Vorbeşti serios, Will? întrebă ea.
— Foarte serios, miss. Gregory te iubeşte, de altfel el e aici, şi dacă ai
închide ochii la privirea lui atât de grăitoare, te rog să dai un pic de atenţie
cuvintelor lui sincere. Vreau să-i las lui plăcerea de a susţine o cauză care,
cred, că este în parte câştigată — adăugă tânărul, socotind că zâmbetul vesel
ce înflorea pe buzele Edithei era de bun augur pentru fratele său. William îl
lăsă pe Gregory să se apropie de fată şi-l căută din priviri pe Rupert pentru a-
i veni în ajutor dacă ar fi fost nevoie. Dar nu era nevoie să-l ajute pe Rupert;
tânărul vorbea pe şoptite cu Mabel; îi luase mâinile fetei şi, pe jumătate
îngenuncheat în faţa ei, părea că-i mărturiseşte o mare recunoştinţă."
"Bun — îşi zise Will — se descurcă singur; pot să-l las cu propriile lui
puteri.
Tânărul se mai uită o clipă la cele două perechi de îndrăgostiţi, apoi, fără
să le atragă atenţia, ieşi din odaie şi se duse la castel într-o fugă. Ajungând la
Barnsdale Hall, Will îi întâlni pe Robin, pe Marianne şi pe Maud. Le povesti
toate cele petrecute, le vorbi despre sfiala plină de teamă a viitorilor soţi, dar
sfârşi prin a recunoaşte că cei patru tineri s-au descurcat foarte bine în
situaţia lor dificilă.
Spre seară, noii logodnici apărură la castel, strălucind de bucurie;
victoria lor era completă: obţinuseră consimţământul din partea iubitelor lor.
Părinţii tinerelor domnişoare socoteau că este curată nebunie să te căsăto-
reşti cu atâta grabă însă cinstea de a face parte din nobila familie Gamwell
înlătură orice rezervă.
Sir Guy, pregătit cu iscusinţă de Robin ca să-şi dea încuviinţarea cu
privire la alegerea făcută de fiii săi, primi cu multă bunăvoinţă pe cele şase
frumoase logodnice. Cele opt căsătorii fură celebrate cu mare fast la data
stabilită, şi fiecare fu mulţumit de norocul ce dăduse peste el.