ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

V

Marianne şi Maud locuiau de o lună la castelul din Barnsdale şi n-aveau
să-şi reia vechiul fel de viaţă decât după completa lor restabilire, căci nu am
uitat că cele două femei erau mame.
Robin Hood nu a putut îndura multă vreme lipsa preaiubitei lui soţii.
Într-o dimineaţă luă cu el o parte din ceată şi o instală în pădurea Barnsdale.
William, care, fireşte, îl urmase pe tânărul său şef, se grăbi să spună că
locuinţa subterană construită în pripă în apropierea castelului era de o mie
de ori mai bună decât cea din inima pădurii Sherwood, sau cel puţin că dacă
îi lipseau diferite lucruri care să completeze condiţiile de trai ale cetei,
apropierea de Barnsdale Hall era o foarte agreabilă compensaţie.
Robin şi William erau deci încântaţi de schimbarea domiciliului, iar alte
două cunoştinţe ale noastre împărtăşeau vădita lor satisfacţie pentru aceleaşi
motive. Acei doi tineri se numeau Micul-John şi Much Cokie, fiul morarului.
De la un timp, Robin observase că Micul-John şi Much lipseau toată ziua fără
să aibă vreun motiv. Această dezertare se repetă de atâtea ori, încât Robin
vru să-i cunoască pricina; când se informă, află că verişoara lui, Winifred,
căreia îi plăcea nespus de mult să se plimbe, îi ceruse Micului-John să o
însoţească prin locurile cele frumoase din pădurea Barnsdale. "Bun — îşi zise
Robin — asta în ce-l priveşte pe Micul-John, dar Much?"
I se spuse că miss Barbara, împărtăşind curiozitatea surorii sale cu
privire la frumuseţile campestre, ţinuse s-o însoţească în plimbările sale pe
câmp, însă că Micul-John cu o prudenţă demnă de toată lauda, îi arătase
tinerei domnişoare că răspunderea faţă de o femeie fiind ea singură un lucru
de mare însemnătate, lui îi era cu neputinţă să accepte să meargă şi ea şi nici
să-şi asume obligaţiile ce rezultau de aici. Aşa că Much s-a oferit s-o
ocrotească pe miss Barbara şi aceasta a primit. Cele două perechi rătăceau
prin pădure şi prin locurile cele mal tainice şi mai umbroase, vorbind nu se
ştie despre ce şi uitând să privească lucrurile pentru care se duseseră acolo, şi bătrânii stejari cocârjaţi, fagii cu crengile lor graţioase, ulmii seculari
defilau prin faţa lor fără a fi băgaţi în seamă cât de cât. Apoi, o fatalitate şi
mai ciudată decât această nepăsare faţă de frumuseţile pădurii călăuzea
mereu paşii fiecăreia din cele două perechi pe alt drum decât drumul bun,
aşa că tinerii nu se întâlneau decât în poarta castelului, o dată cu primele
licăriri ale stelelor.
Plimbările acestea, care se repetau zilnic, îi lămuriră lui Robin dubla
absenţă a celor doi tovarăşi. Într-o seară, după o zi fierbinte, un vânt călduţ
răcorea văzduhul: Marianne şi Maud, la braţul lui Robin şi William, ieşiră din
castel ca să facă o plimbare pe pajiştile înmiresmate ale pădurii. Winifred şi
Barbara veneau în urma celor două perechi, iar Micul-John şi nedespărţitul
său Much ţineau loc de umbre celor două surori.
— Aici respir — spuse Marianne, întorcându-şi în bătaia vântului chipul
ei slăbit. Mi se pare că în casă îmi lipseşte aerul şi de-abia aştept să ne
întoarcem ta pădure.
— Aşadar, e plăcut să trăieşti în pădure, nu? întrebă miss Barbara.
— Da — răspunse Marianne — e atâta soare, lumină, umbră, flori şi
frunze!
— Much îmi spunea ieri — continuă Barbara — că păldurea Sherwood
întrece în frumuseţe pe cea din Barnsdale; înseamnă că strânge laolaltă toate
minunile lumii, căci şi locurile de aici de la noi sunt încântătoare.
— Aşadar, Barbara, găseşti că pădurea din Barnsdale este foarte
frumoasă? întrebă Robin, ascunzându-şi zâmbetul.
— Încântătoare — răspunse cu vioiciune tânăra fată — sunt privelişti
fermecătoare.
— Care parte din pădure ţi-a atras cu precădere privirea, verişoară
dragă?
— N-aş putea răspunde foarte precis la întrebarea dumitale, Robin,
totuşi cred că amintirea mea acordă o mică preferinţă unei văi care, sunt
sigură, nu-şi are pereche în pădurea Sherwood.
— Şi unde se găseşte valea aceasta?...
— O, departe de aici, însă nu poţi să-ţi închipui ceva mai proaspăt, mai
liniştit, mai înmiresmat ca acel colţişor de pământ. Închipuieşte-ţi, vere, o
pajişte nemărginită înconjurată de colinele unui deal pe coama căruia cresc
din belşug tot soiul de copaci. În lumina soarelui, frunzele lor diferit colorate
se înfăţişează ochiului când ca o perdea de smaralde, când ca o pânză
multicoloră ce-ţi flutură dinaintea privirilor. Iarba care acoperă valea
seamănă cu o mare verde, nu zăreşti nici o cută pe suprafaţa ei. Închipuiţi-vă
la rădăcina copacilor şi pe povârnişurile acestui deal flori roşii, violete sau
aurii, iar în partea de jos a râpei, strecurându-se în umbră, un firicel de apă
ce murmură rostogolindu-se printre maluri, şi veţi avea în faţa ochilor oaza
pădurii Barnsdale. Şi apoi — continuă fata — este atâta pace în acest
minunat colţişor retras, aerul este atât de curat, că-ţi simţi inima tresăltând
de bucurie. Într-un cuvânt, în viaţa mea n-am văzut un loc mai încântător.
— Unde-i această vale încântătoare, Barbara? întrebă Winifred, cu
naivitate.
— Păi nu vă plimbaţi împreună? o întrebă Robin, zâmbind.
— Ba da — răspunse Winifred — numai că ne rătăcim mereu... adică nu,
vreau să zic adesea... uneori, e şi mai bine zis. Vreau să spun că Micul-John
greşeşte drumul şi atunci ne trezim deodată despărţiţi. Ne căutăm, dar nu
ştiu cum se face că nu ne întâlnim niciodată înainte de a sosi la castel. Însă
această veşnică despărţire este, vă asigur, cu totul întâmplătoare.
— Da, nu ne îndoim: cu totul întâmplătoare — repetă Robin, ironic —
doar nimeni nu crede că ar fi altfel. Dar de ce roşeşti, Barbara? De ce-ţi
cobori privirea în pământ, Winifred? Uitaţi-vă, nici John, nici Much nu par
stingheriţi, ei ştiu bine că vă rătăciţi prin pădure fără să băgaţi de seamă!
— Pe Dumnezeul meu, aşa e! răspunse Much. Ştiind că lui miss Barbara
îi plac locurile singuratice şi liniştite, am dus-o în valea aceea mică pe care v-
a descris-o.
— Sunt îndemnat să cred — continuă Robin — că Barbara are un
dezvoltat simţ de observaţie dacă a putut îmbrăţişa dintr-o singură privire
toate frumuseţile pe care ni le-a zugrăvit. Dar ia spune-mi, Barbara, în oaza
aceea din pădurea Barnsdale, cum numeai adineauri valea descoperită de
Much, n-ai găsit altceva şi mai încântător decât copacii cu frunzele pestriţe,
decât iarba verde, râul care susură şi florile multicolore?
Barbara roşi:
— Nu-nţeleg ce vrei să spui, vere.
— Adevărat? Cred că Much mă-nţelege mai bine. Ia să vedem. Much,
răspunde-mi sincer: nu cumva Barbara a uitat să pomenească de un episod
încântător petrecut în timpul vizitei voastre în acest rai pământesc?
— Ce episod, Robin? întrebă tânărul, încercând să schiţeze un surâs.
— Discretul meu prieten — spuse Robin — ai auzit cumva că doi tineri
îndrăgostiţi unul de celălalt s-au dus singuri în încântătorul colţ retras de
lume a cărei amintire Barbara o păstrează atât de bine în adâncul inimii?
Much roşi până-n vârful urechilor. Ei bine — continuă Robin — doi tineri pe
care-i cunosc foarte bine au vizitat acum câteva zile raiul vostru de verdeaţă.
Ajunşi pe marginea râuşorului, ei s-au aşezat unul lângă celălalt. Mai întâi
au admirat priveliştea, au ascultat cântecele păsărelelor şi au rămas câteva
clipe orbi şi muţi, apoi tânărul, încurajat de singurătate, de tăcerea emoţio-
nată a înfioratei lui însoţitoare, a luat în mâinile sale două micuţe mâini albe.
Tânăra nu şi-a ridicat privirea din pământ, dar a roşit, şi această roşeaţă a
vorbit pentru ea. Atunci, cu o voce care fetei i s-a părut mai dulce decât
cântecul păsărelelor, mai armonioasă decât adierea vântului, tânărul i-a
spus: "Nu iubesc pe nimeni în lumea asta mai mult decât pe dumneata; aş
prefera să mor decât să-ţi pierd dragostea şi dacă ai vrea să fii soţia mea, m-
ai face omul cel mai fericit". Spune-mi, Barbara — adăugă surâzând Robin —
ai putea să-mi spui dacă fata a primit cu plăcere rugămintea fierbinte a
curtenitorului ei cavaler?
— Nu răspunde la asemenea întrebare indiscretă, Barby! strigă
Marianne.
— Much, vorbeşte în numele Barbarei — spuse Robin.
— Ne pui şi unuia, şi celuilalt nişte întrebări atât de ciudate — răspunse
tânărul, încredinţat că Robin fusese de faţă la convorbirea lui între patru ochi
cu Barbara — încât mi-e cu neputinţă să le-nţeleg rostul.
— Pe legea mea, Much! spuse William. Mi se pare că Robin vorbeşte în
numele adevărului, şi dacă ar fi să judecăm după mutra ta stânjenită şi după
roşeaţa care împodobeşte fruntea şi obrajii surorii mele, voi sunteţi
îndrăgostiţii din valea aceea. Ura! Barbara, dacă mie mi se spune Will
Roşcovanul, din pricina culorii părului meu, ai putea şi tu să te numeşti
Barby Roşcovana, căci chipul tău este tot o văpaie. Nu-i aşa, Maud?
— Domnule William — spuse Barbara, nemulţumită — dacă ai fi lângă
mine, tare ţi-aş mai smulge o şuviţă din chica ta nesuferită.
— Ai putea să faci asta dacă aceeaşi chică ar împodobi alt cap decât al
meu — replică William uitându-se la Much. Capul fratelui tău nu poate fi atins; el are tiranul lui personal, nu-i aşa, Maud?
— Aşa, e, Will, dar eu nu te-am tras niciodată de păr.
— Va veni vremea, draga mea.
— Niciodată — spuse Maud, râzând.
— Aşadar, Much, nu vrei să-mi spui ce-a răspuns fata?
— Dacă în vreo zi ai s-o întâlneşti pe fata aceea, va trebui s-o întrebi
chiar pe ea, Robin.
— N-am să uit. Dar dumneata, Micule-John, cunoşti un băiat simpatic
căruia îi place la nebunie singurătatea între patru ochi cu o persoană
încântătoare?
— Nu, Robin, dar dacă ai să vrei să-l cunoşti pe acest îndrăgostit, am să
încerc să-l găsesc — răspunse Micul-John, cu naivitate.
— Am o idee, John! strigă Will, izbucnind în râs. Îndrăgostiţii de care
vorbeşte Robin nu vă sunt necunoscuţi şi pun rămăşag pe tot ce vrei că
tânărul despre care e vorba poate fi numit vărul meu şi că tânăra fată este o
drăgălaşă persoană din apropiere.
— Ideea e proastă, Will — răspunse John — nu-i vorba de mine.
— Într-adevăr, am greşit drumul — spuse Will, zâmbind — nu poate fi
vorba de tine, vere dragă, pentru că tu n-ai fost îndrăgostit niciodată.
— Iartă-mă, te rog, Will — răspunse calm uriaşul — iubesc din toată
inima şi de multă vreme o fată frumoasă şi încântătoare.
— Oh, oh! exclamă Will. Micul-John îndrăgostit, iată ceva nou!
— Şi de ce oare Micul-John n-ar putea să fie îndrăgostit? întrebă John,
cu naivitate. Nu mi se pare nimic nemaipomenit în asta.
— Absolut nimic, viteazul meu prieten, vreau să văd toată lumea fericită
şi fericire înseamnă dragoste, dar pe sfântul Pavel, aş fi foarte fericit s-o
cunosc pe doamna gândurilor tale.
— Doamna gândurilor mele?! exclamă tânărul. Păi cine vrei să fie
altcineva dacă nu sora ta Winifred, vere Will? Sora ta pe care o iubesc din
copilărie, cum o iubeşti şi tu pe Maud sau Much pe Barbara.
Un hohot de râs răspunse sincerităţii lui John, iar Winifred, înconjurată
de felicitări, aruncă tânărului o privire plină de o dojană drăgăstoasă.
— Vezi, Much — zise Robin — mai curând sau mai târziu adevărul iese
la iveală. Am nimerit în plin când te-am indicat drept eroul micii scene
petrecute în pădurea Barnsdale.
— Ai fost de faţă? întrebă Much.
— Nu, am bănuit sau, mai degrabă, mi-am adus aminte de propriile
mele impresii. Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru acum un an. Marianne
m-a atras...
— Cum, eu te-am atras?! strigă tânăra femeie. Tu ai fost acela, Robin,
crede-mă, te rog, căci dacă aş fi prevăzut pe-atunci cum o să te porţi după
căsătorie...
— Ce-ai fi făcut, Marianne? o întrerupse Barbara.
— M-aş fi măritat mai repede, Barby — adăugă tânăra femeie,
zâmbindu-i lui Robin.
— Iată, sper, un răspuns care ar trebui să încurajeze încrederea de care
ai dat dovadă în ascuns, glumeaţă Barby. Să vorbim deschis, suntem în
familie. Spune-ne că-l iubeşti pe Much şi Much ne va face şi el aceeaşi
mărturisire.
— Da, voi face această mărturisire! strigă Much, emoţionat. Da, voi
spune cu glas tare: o iubesc pe Barbara Gamwell din toată inima. Voi spune
tuturor celor care vor vrea să mă asculte: ochii Barbarei sunt pentru mine lumina zilei; vocea ei dulce şi tulburătoare îmi sună în urechi ca un cântec
armonios de păsărele. Prefer gingaşa tovărăşie a scumpei mele Barbara în loc
de plăcerea ospăţului, de vârtejul balului sub frunzişul verde de mai; prefer
gingaşa privire a ochilor ei, zâmbetul buzelor sale, strângerea mâinii ei micuţe
în locul tuturor bogăţiilor de pe lume. Sunt cu desăvârşire devotat Barbarei,
şi decât să fac un lucru care ar putea să nu-i placă, m-aş duce mai curând la
şeriful din Nottingham şi i-aş cere să mă trimită la spânzurătoare. Da, dragi
prieteni, o iubesc pe copila aceasta şi chem asupra căpşorului ei bălai toate
binecuvântările cerului. Dacă ar vrea să-mi dăruiască fericirea de a o ocroti
cu numele şi cu dragostea mea, va fi fericită şi iubită cu toată gingăşia.
— Ura! strigă Will, aruncându-şi boneta în aer. A mărturisit. Surioară,
şterge-ţi ochii tăi frumoşi şi întindeţi obrajii trandafirii spre acest viteaz
îndrăgostit, îţi dau voie. Dacă în loc să fiu un băiat viteaz, aş fi fost o fată
sfioasă şi aş fi auzit asemenea vorbe dulci, i-aş fi întins mâna şi, cu inima în
palmă, m-aş fi trezit în braţele logodnicului. N-ai face şi tu la fel, Maud? Sigur
că da, nu-i aşa?
— Vai, nu, Will, modestia...
— Doar suntem în familie, n-ai de ce să roşeşti de o pornire atât de
firească. Nu mă-ndoiesc, Maud, că eşti de părerea mea. Dacă eu aş fi Much,
iar tu ai fi Barby ai fi fost de mult în braţele mele şi m-ai fi sărutat din toată
inima.
— Eu sunt de părerea lui William — spuse Robin, schiţând un zâmbet
uşor ironic. Barbara trebuie să ne dovedească dragostea ei pentru Much.
Astfel interpelată, tânăra păşi în mijlocul grupului vesel şi rosti sfioasă:
— Cred în dragostea pe care mi-o mărturiseşte Much, de aceea îi sunt
recunoscătoare şi trebuie să mărturisesc la rândul meu că... că...
— Că-l iubeşti şi tu tot atât cât te iubeşte şi el pe tine — adăugă repede
Will. Astăzi îţi găseşti anevoie cuvintele, surioară; te-asigur că mie mi-a
trebuit mult mai puţin timp ca să mă fac înţeles de Maud că o iubesc din
toată inima; nu-i aşa, Maud?
— Aşa e, Will — răspunse tânăra femeie.
— Much — continuă William, cu un aer mai serios — îţi dau pe drăguţa
Barbara de soţie; are toate calităţile şi ai să fii un soţ fericit. Barby, dragostea
mea, Much este un om cinstit, un saxon viteaz, credincios ca oţelul, el nu-ţi
va înşela speranţele tale cele mai gingaşe şi te va iubi mereu.
— Mereu, mereu! strigă Much, luând în mâinile lui mâinile logodnicei.
— Sărută-ţi viitoarea soţie, Much — spuse Will.
Tânărul se supuse şi, cu toată slaba împotrivire a domnişoarei Gamwell,
el îi atinse obrajii roşii ca focul.
Baronetul îşi dădu consimţământul la căsătoria fiicelor sale, iar data
celebrării celor două cununii fu stabilită de îndată.
A doua zi de dimineaţă, Robin Hood, Micul John şi Will Roşcovanul se
găseau împreună cu vreo sută de oameni în pădurea Barnsdale, când un
băiat tânăr, care părea să fi făcut un drum lung, se înfăţişă dinaintea lui
Robin.
— Nobilul meu stăpân — spuse el — vă aduc o veste bună.
— Foarte bine, George — răspunse Robin. Zi repede despre ce-i vorba.
— Este vorba de vizita episcopului de Herford. Înălţimea sa trebuie să
treacă azi prin pădurea Barnsdale, însoţit de vreo douăzeci de servitori.
— Bravo! Iată într-adevăr o veste bună. Ştii cam pe la ce oră ne va onora
monseniorul eu prezenţa?
— Către ceasurile două, căpitane.
— Minunat! Dar spune-mi, cum de-ai aflat despre trecerea înălţimii sale
pe aici?
— De la un om de-ai noştri care, trecând prin Sheffield, a aflat că
episcopul de Herford se pregătea să facă o vizită la mânăstirea Sfânta Maria.
— George, eşti un băiat straşnic şi-ţi mulţumesc că ţi-a venit gândul ăl
bun să-mi dai de veste. Copii — adăugă Robin — fiţi atenţi la ordinele mele, o
să râdem. Will Roşcovanul, ia cu tine vreo douăzeci de oameni şi du-te să
supraveghezi drumul din apropierea castelului tatălui tău. Tu, Micule-John,
ai să supraveghezi, cu acelaşi număr de oameni, cărarea care coboară în
partea de miazănoapte a pădurii. Much, du-te şi te-aşază la răsărit de
pădure, cu restul cetei. Eu am să m-aşez pe drumul cel mare. Monseniorul
nu trebuie lăsat să fugă, vreau să-l invit să ia loc la o masă regească; va fi
ospătat din belşug, dar va plăti pe măsură. Tu, George, alege un cerb frumos
şi o căprioară grasă şi pregăteşte-le ca să fim lăudaţi pentru masa oferită.
După ce plecară cei trei locotenenţi, fiecare cu mica lui ceată, Robin
porunci oamenilor să se îmbrace în haine ciobăneşti (pădurarii aveau în
magazie tot felul de veşminte), iar el îşi puse o simplă bluză. După ce
efectuară această transformare, cerbul şi căprioara fură înfipţi în proţapi. Un
foc bine alimentat cu crăci uscate începu să muşte din carnea gustoasă a
vânatului, cu văpaia lui fierbinte.
Aşa cum îi vestise George, către ceasurile două, episcopul de Herford,
însoţit de suită, apăru la capătul drumului, în mijlocul căruia sta Robin cu
oamenii lui îmbrăcaţi ca ciobanii.
— Se apropie prada — spuse Robin, râzând. Hai, prieteni veseli, stropiţi
friptura, oaspetele soseşte!
Episcopul şi suita lui mergeau repede şi curând ajunseră în dreptul
ciobanilor. La vederea uriaşei frigări ce se răsucea încet deasupra jarului,
prelatul scoase o violentă exclamaţie de mânie:
— Ce este aici, ticăloşilor? Ce-nseamnă asta?... Robin Hood ridică ochii
spre episcop, privindu-l cu un aer nătâng fără să răspundă. N-auziţi,
ticăloşilor? întrebă din nou episcopul. V-am întrebat pentru cine pregătiţi
acest ospăţ strălucit?
— Pentru cine? repetă Robin, cu o mutră de nătărău admirabil
prefăcută.
— Da, pentru cine? Cerbii din această pădure aparţin regelui, de aceea
găsesc că sunteţi neruşinaţi că aţi îndrăznit să puneţi mâna pe ei.
Răspundeţi-mi: pentru cine este pregătit acest ospăţ?
— Pentru noi, monseniore — răspunse Robin, râzând.
— Pentru voi, nătărăule?! Pentru voi?! Auzi la el ce glumă! Doar n-o să
mă faceţi să cred că belşugul ăsta de carne e pentru voi!
— Monseniore, spun adevărul, ne este foame şi, de îndată ce carnea va fi
friptă, ne vom aşeza la masă.
— Ai cui sunteţi voi? Cine sunteţi voi?
— Suntem nişte bieţi ciobani. Păzim oile. Astăzi am vrut să ne odihnim
după atâta oboseală şi să ne înveselim puţin. De-aia am omorât cele două
căprioare.
— Aşa, vasăzică, aţi vrut să vă veseliţi! Ce răspuns naiv! Dar ia spuneţi-
mi, cine v-a dat încuviinţarea să doborâţi vânatul regelui?
— Nimeni.
— Nimeni, ticălosule?! Şi vreţi să mâncaţi în linişte roadele unui furt atât
de îndrăzneţ?
— De bună seamă, monseniore, însă, dacă vă face plăcere să luaţi şi dumneavoastră parte, ne vom simţi măguliţi de această cinste.
— Propunerea voastră este o adevărată insultă, cioban obraznic! O
resping cu indignare. Aţi uitat că braconajul se pedepseşte cu moartea? Hai,
destule vorbe de prisos! Pregătiţi-vă să mă urmaţi la închisoare; de acolo o să
vă ducă la spânzurătoare.
— La spânzurătoare? strigă Robin, prefăcându-se disperat.
— Da, băiete, la spânzurătoare!
— Nu vreau să fiu spânzurat! gemu Robin Hood, cu un accent care-ţi
făcea milă.
— De-asta sunt convins, dar n-are nici o importanţă, şi tu, şi tovarăşii
tăi meritaţi să fiţi puşi în ştreang. Haideţi, netoţilor, pregătiţi-vă să mă
urmaţi, n-am timp de pierdut.
— Iertare, monseniore, de o mie de ori iertare! Am greşit din neştiinţă,
fiţi îngăduitor cu nişte bieţi nenorociţi mai vrednici de milă decât de
pedeapsă.
— Nişte bieţi nenorociţi care mănâncă o friptură atât de gustoasă nu
sunt de plâns. Aha, voinicilor, vasăzică vă îndopaţi cu vânat regesc! Bine!
Foarte bine! Vom merge împreună în faţa maiestăţii sale şi vom vedea noi
dacă ea o să vă acorde iertarea pe care eu v-o refuz.
— Monseniore — reluă Robin, cu glas rugător — avem neveste, copii, fie-
vă milă! Vă implor în numele nevolniciei celor dintâi, a inocenţei celorlalţi; ce
se vor face fără noi aceste biete fiinţe?
— Nevestele şi copiii voştri nu mă interesează câtuşi de puţin — replică
episcopul, necruţător. Puneţi mâna pe aceşti ticăloşi — porunci el,
întorcându-se către oamenii din suită — şi dacă încearcă să fugă, ucideţi-i
fără milă.
— Monseniore — spuse Robin Hood — îngăduiţi-mi să vă dau un sfat
bun: retrăgeţi-vă aceste cuvinte nedrepte; ele miros a violenţă şi sunt lipsite
de milă creştină. Credeţi-mă, ar fi mai cuminte din partea dumneavoastră să
primiţi propunerea pe care v-am făcut-o ca să luaţi masa cu noi.
— Îţi interzic să-mi mai adresezi un singur cuvânt! strigă înfuriat
episcopul. Soldaţi, puneţi mâna pe tâlharii ăştia!
— Nu vă apropiaţi! strigă Robin, cu glas de tunet. Sau, pe Sfânta
Fecioară, o să vă căiţi!
— Atacaţi-i cu îndrăzneală pe aceşti sclavi nemernici — repeta episcopul
— nu-i cruţaţi!
Servitorii prelatului se aruncară asupra grupului oamenilor veseli, iar
încăierarea ameninţa să devină sângeroasă, Robin sună din corn şi deodată
apărură grupuri-grupuri, care, prevenite de prezenţa episcopului, se
apropiaseră pe nesimţite. Prima acţiune a noilor-veniţi a fost să dezarmeze
suita episcopului.
— Monseniore — se adresă Robin prelatului, mut de groază când îşi
dădu seama în ce mâini picase — v-aţi arătat neînduplecat şi noi vom fi fără
milă. Ce facem cu cel care voia să ne ducă la spânzurătoare? îşi întrebă
tovarăşii tânărul comandant.
— Veşmântul pe care-l poartă îmblânzeşte asprimea osândei mele —
spuse John, liniştit. Nu trebuie lăsat să sufere.
— Te porţi ca un om cinstit, viteazule pădurar.
— Credeţi, monseniore? continuă calm John. Ei bine, am să-mi sfârşesc
de rostit gândurile mele paşnice: în loc de a vă chinui trupul şi sufletul şi de a
vă ucide încetul cu încetul, vă vom tăia capul, pur şi simplu.
— Să-mi tăiaţi capul, pur şi simplu?! murmură episcopul, fără vlagă în glas.
— Da — spuse Robin — pregătiţi-vă să muriţi monseniore!
— Robin Hood, fie-ţi milă de mine, te conjur! se rugă episcopul,
împreunându-şi mâinile. Acordă-mi câteva ceasuri, nu vreau să mor fără să
mă spovedesc.
— Semeţiei dumneavoastră de la început i-a luat locul acum o prea mare
umilinţă, monseniore — răspunse rece Robin. Însă această umilinţă nu mă
tulbură, singur v-aţi osândit: pregătiţi-vă sufletul să se înfăţişeze în cer.
Micule-John — adăugă Robin, făcându-i un semn convenit — veghează să nu
lipsească nimic din solemnitatea ceremoniei. Monseniore, binevoiţi să mă
urmaţi. Vreau să vă conduc în faţa instanţei de judecată.
Pe jumătate mort de spaimă, episcopul se târî clătinându-se în urma lui
Robin Hood. Când ajunseră în dreptul copacului "întâlnirii", Robin îl pofti pe
prizonier să se aşeze pe un maldăr de iarbă şi porunci unuia din oamenii săi
să aducă apă.
— Monseniore, doriţi să vă răcoriţi faţa şi mâinile? întrebă cuviincios
tânărul şef. Deşi foarte uimit de o atare propunere, episcopul răspunse plin
de ifose, şi după ce se spălă, Robin adaugă: Îmi veţi face onoarea să prânziţi
cu mine? Mai întâi mănânc, căci n-aş putea să dau o sentinţă cu burta goală.
— Voi prânzi, dacă mi-o ceri — răspunse episcopul, resemnat.
— Nu v-o cer, monseniore, vă rog.
— Atunci mă supun rugăminţii dumitale, sir Robin.
— Ei bine, la masă, monseniore!
Zicând acestea, Robin îşi duse musafirul în sala de ospeţe, adică spre o
pajişte înflorită unde masa era gata pusă. Masa încărcată de bucate înfăţişa
privirii un spectacol încântător, aşa că acest lucru păru să-i mai alunge
prelatului gândurile negre. Nemâncat din ajun, episcopul simţea că-i lasă
gura apă, iar mirosul îmbietor al vânatului îl ameţea pur şi simplu.
— Iată — zise el, aşezându-se — o carne foarte bine friptă.
— Şi foarte gustoasă — adăugă Robin, servindu-i o bucată aleasă.
Către mijlocul mesei, episcopul îşi uită teama care-l stăpânise până
atunci, iar la desert nu mai văzu în Robin decât un comesean foarte
binevoitor.
— Minunatul meu prieten — spuse, — vinul dumitale este delicios, îmi
încălzeşte inima; adineauri mi-era frig, eram bolnav, trist, îngrijorat, acum
mă simt foarte vesel.
— Sunt deosebit de fericit să v-aud vorbind astfel, monseniore, căci îmi
lăudaţi ospitalitatea. În general, oaspeţii mei sunt foarte încântaţi de buna
primire de care se bucură aici. Totuşi vine o clipă neplăcută pentru ei, şi
anume atunci când trebuie să plătească; le place foarte mult să primească,
dar li se pare foarte neplăcut să dea.
— Este adevărat, este foarte adevărat — zise prelatul, fără a şti câtuşi de
puţin ce voia să spună prin această încuviinţare. Da, de fapt, aşa se
întâmplă. Mai toarnă-mi, te rog; aş zice că-mi curge foc prin vine. A, dar ştii,
gazdă dragă, că duceţi o viaţă fericită?
— Ni se spun oamenii veseli din pădure.
— Chiar aşa, chiar aşa. Acum, domnule, nu vă cunosc numele... daţi-mi
voie să-mi iau rămas bun; trebuie să-mi continui drumul.
— Nimic mai adevărat, monseniore. Vă rog să plătiţi ce-aţi consumat şi
pregătiţi-vă să bem un pahar la botul calului.
— Să plătesc ce-am consumat?! mormăi episcopul. Dar ce, aici sunt la
han? Mă credeam în pădurea Sherwood.
— Monseniore, sunteţi într-un han, eu sunt hangiul, iar oamenii care ne
înconjoară sunt slujitorii.
— Cum, toţi aceştia sunt slujitorii dumitale?! Păi sunt cel puţin o sută
cincizeci, două sute.
— Aşa este, monseniore, şi fără a-i pune la socoteală pe cei absenţi.
Înţelegeţi, aşadar, că, având un asemenea număr de valeţi, trebuie să cer
musafirilor mei să-mi plătească pentru găzduirea oferită cât mai mult cu
putinţă. Episcopul oftă adânc.
— Dă-mi nota — spuse el — şi tratează-mă ca pe un prieten.
— Ca pe un mare senior, cinstitul meu oaspete, ca pe un mare senior!
răspunse vesel Robin. Micule-John! strigă el. Acesta sosi de îndată. Fă
socoteala monseniorului episcop de Herford.
Prelatul se uită la John şi începu să râdă.
— Ei, asta-i bună! exclamă el. Mic, ţi se spune mic, dar ai putea fi
copilul unui copac. Hai, dă-mi nota, drăguţule casier!
— De prisos, monseniore. E destul să-mi spuneţi unde ţineţi banii, mă
voi servi singur.
— Neruşinatule! izbucni episcopul. Nu-ţi îngădui să-ţi vâri degetele tale
uriaşe în punga mea.
— Doream să vă cruţ oboseala de a mai număra, monseniore.
— Oboseala de a număra?! Da' ce, crezi că sunt beat? Caută-mi geanta
şi adă-mi-o, am să-ţi dau un galben.
Micul-John nici că se gândi să dea ascultare ultimei porunci a
episcopului; îi descheie haina şi găsi o pungă de piele pe care o goli: în pungă
erau trei sute de galbeni.
Seniorul de Herford, cu ochii mijiţi, asculta fără să priceapă exclamaţiile
triumfătoare ale lui John, iar când Robin îi spuse: "Monseniore, vă mulţumim
pentru generozitatea dumneavoastră", închise ochii şi mormăi cuvinte
neînţelese, printre care Robin izbuti să desluşească aceste câteva vorbe:
— La mânăstirea Sfânta Maria, numaidecât...
— Vrea să plece — zise John.
— Spune să i se aducă bidiviul — răspunse Robin.
La un semn al lui John, unul din oameni aduse calul înşeuat: animalul
avea capul împodobit cu flori. Episcopul, pe jumătate adormit, fu ridicat în şa
şi legat bine ca să nu alunece, căci o cădere i-ar fi fost fatală. Şi astfel, urmat
de mica lui trupă înveselită de mâncare şi de băutură, episcopul o porni spre
mânăstire. O parte din oamenii lui Robin, înfrăţiţi cu cei din escorta prela-
tului, însoţi alaiul până la poarta mânăstirii. Nu-i nevoie să mai spunem că,
îndată ce au tras clopotul de la intrare, pădurarii se îndepărtară în goana
cailor.
Nu vom încerca să descriem uimirea şi spaima ce îi cuprinse pe sfinţii
călugări când îl văzură apărând în faţa lor pe episcopul de Herford, cu faţa
surâzătoare, cu mersul nesigur şi cu hainele în dezordine. A doua zi după
această tragică întâmplare, episcopul era să înnebunească de ruşine, de furie
şi de umilinţă. El petrecu ceasuri întregi în rugăciune, cerând lui Dumnezeu
să-i ierte greşelile, invocând în acelaşi timp ocrotirea divină împotriva
ticălosului de Robin Hood.
La cererea prelatului atât de grav jignit, stareţul mânăstirii Sfânta Maria
înarmă cincizeci de oameni şi-i puse la dispoziţia oaspetelui său. Episcopul,
cu inima clocotind de mânie, porni în fruntea acestei mici armate pe urmele
faimosului proscris. În ziua aceea, Robin Hood vrând să cunoască personal
situaţia lui sir Richard de la Plaine, mergea singur pe o potecă din pădure ce dădea în drumul mare. Zgomotul unei cavalcade numeroase îi atrase atenţia,
grăbi pasul în direcţia de unde venea tropotul şi se găsi faţă în faţă cu
episcopul de Herford.
— Robin Hood! strigă prelatul, recunoscându-l pe eroul nostru. E Robin
Hood! Predă-te, trădătorule!
După cum vă puteţi închipui, Robin Hood nici că se gândea să răspundă
la această invitaţie. Împresurat din toate părţile, cu neputinţă de a se apăra
sau măcar de a-şi chema oamenii în ajutor, el se strecură cu îndrăzneală
printre doi călăreţi care păreau că vor să-i taie calea şi se avântă cu o iuţeală
de cerb spre o căsuţă aflată cam la un sfert de milă de locul unde se găseau
soldaţii episcopului. Aceştia se luară după Robin, dar fiind siliţi să facă un
ocol, nu putură ajunge la fel de repede ca el la căsuţa unde, fără îndoială,
avea să ceară adăpost. Robind Hood găsise uşa casei deschisă; intrase şi
baricadase ferestrele, fără a ţine seama de strigătele unei bătrâne aşezate în
faţa vârtelniţei.
— Nu-ţi fie teamă, măicuţă — spuse Robin după ce închise uşile şi
ferestrele. Nu sunt hoţ, sunt un biet nenorocit căruia poţi să-i faci un bine.
— Ce bine? Cine eşti? întrebă femeia cu glas nu prea liniştit.
— Sunt un proscris, măicuţă, sunt Robin Hood; episcopul de Herford mă
urmăreşte şi vrea să mă omoare.
— Cum? Dumneata eşti Robin Hood? zise ţăranca, împreunându-şi
mâinile. Nobilul şi darnicul Robin Hood? Dumnezeu fie lăudat că i-a dat
putinţa unei biete fiinţe ca mine să-şi plătească datoria de recunoştinţă faţă
de proscrisul milos cu toţi oamenii. Uită-te la mine, copile, şi caută să-ţi
aminteşti, printre cei pe care i-ai ajutat, chipul aceleia care-ţi vorbeşte acum.
Sunt doi ani de atunci: ai venit aici, din întâmplare, ar spune o femeie lipsită
de recunoştinţă, eu spun că adus de providenţă. M-ai găsit singură, sărmană
şi bolnavă. Bărbatul meu murise de curând şi eu nu mai aşteptam altceva
decât să mor la rându-mi. Vorbele dumitale blânde şi mângâioase mi-au
redat curajul, forţa, sănătatea. A doua zi, un om trimis de dumneata mi-a
adus merinde, îmbrăcăminte şi bani. I-am cerut să-mi spună numele
generosului meu binefăcător. "Se numeşte Robin Hood", mi-a spus el. Din
ziua aceea, copile, îţi pomenesc numele în toate rugăciunile mele. Casa mea
îţi aparţine, viaţa mea aşijderea; sunt sluga dumitale.
— Mulţumesc, măicuţă — răspunse Robin Hood, strângând cu prietenie
mâinile tremurătoare ale ţărăncii. Îţi cer sprijinul, nu de teama primejdiei,
dar ca să preîntâmpin o vărsare de sânge fără rost. Episcopul vine însoţit de
vreo cincizeci de oameni şi, după cum vezi, o luptă între noi nu este cu
putinţă. Eu sunt singur.
— Dacă ucigaşii vor descoperi unde te-ai ascuns, au să te omoare —
spuse bătrâna.
— Fii fără grijă, măicuţă, n-ajung ei până acolo! O să găsim noi un mijloc
ca să ne ferim de violenţa lor.
— Ce mijloc, copilul meu? Vorbeşte, sunt gata să te-ascult.
— Ai vrea să schimbi hainele cu mine?
— Să ne schimbăm hainele între noi?! exclamă bătrâna. Mă tem, fiule,
că viclenia asta n-are rost; cum ai să faci dintr-o femeie care numără anii mei
un cavaler chipeş?!
— Am să te schimb atât de bine, măicuţă — răspunse Robin — că vom
putea să-i înşelăm pe soldaţi, căci, pare-se, ei nu ştiu cum arăt la faţă. Ai să
te faci că eşti beată, iar monseniorul episcop de Herford va fi atât de grăbit să
pună mâna pe mine, încât n-o să vadă decât îmbrăcămintea. Travestirea se făcu repede. Robin îşi puse rochia cenuşie şi boneta
bătrânei, după care o ajută pe aceasta să îmbrace pantalonii, vestonul şi să
se încalţe cu ghetele lui. Apoi Robin ascunse cu grijă, sub tichia lui, părul
încărunţit al bătrânei şi-i prinse armele la brâu. Abia isprăviră, că soldaţii şi
sosiră la uşa căsuţei. Mai întâi loviră cu putere, apoi, un soldat îi propuse
episcopului să spargă uşa cu ajutorul picioarelor dinapoi ale calului său.
Episcopul fu de acord cu propunerea. Călăreţul îşi întoarse calul cu spatele
şi-l repezi împotriva uşii, împungându-l cu lancea. Înţepătura produse un
efect contrar celui la care se aştepta soldatul, căci animalul cabră cu putere
şi-l zvârli pe călăreţ din şa. Zborul bietului soldat străbătu spaţiul ca o
săgeată, avu un rezultat dezastruos. Episcopul, care se apropiase vrând să
vadă cum va cădea uşa şi să-i taie calea lui Robin Hood dacă acesta ar fi
încercat să fugă, fu izbit peste faţă de pintenii soldatului. Durerea pricinuită
de această lovitură îl înfurie atât de rău pe bătrân, încât, fără să se mai
gândească la cruzimea nedreaptă a mâniei, ridică un fel de măciucă pe care o
purta în mână ca semn al rangului său şi-l ucise pe nenorocitul care zăcea,
mai mult mort decât viu, la picioarele calului furios.
În vreme ce episcopul de Herford se îndeletnicea cu asemenea fapte de
vitejie, uşa casei se deschise.
— Strângeţi rândurile! strigă episcopul, autoritar. Strângeţi rândurile!
Soldaţii se buluciră cu larmă în jurul casei. Episcopul coborî de pe cal,
dar, când puse piciorul pe pământ, se împiedică de trupul însângerat al
soldatului şi căzu cu capul înainte prin uşa deschisă. Dezordinea pricinuită
de acest grotesc accident îi sluji de minune lui Robin Hood. Ameţit şi
răsuflând anevoie, episcopul îşi îndreptă privirea, fără a-l cerceta, spre un om
care sta nemişcat în ungherul cel mai întunecos al odăii.
— Puneţi mâna pe ticălosul de colo! sirigă episcopul, arătând-o soldaţilor
pe bătrână. Puneţi-i un căluş şi legaţi-l pe cal, răspundeţi cu capul pentru el!
Dacă vă scapă, veţi fi spânzuraţi cu toţii până la unul, fără milă!
Soldaţii se aruncară asupra persoanei indicate de ţipetele furioase ale
conducătorului lor şi, în lipsa unui căluş, înfăşurară faţa bătrânei, cu o
batistă mare pe care o găsiră la îndemână. Îndrăzneţ până la imprudenţă,
Robin Hood se rugă, cu voce tremurătoare, pentru iertarea prizonierului, însă
episcopul îl alungă şi ieşi din căsuţă după ce avu grozava mulţumire să-şi
vadă duşmanul, cocoţat pe spinarea calului, cu mâinile şi picioarele legate
fedeleş.
Bolnav şi aproape orb din pricina rănii care-i spintecase faţa, episcopul
încălecă şi porunci oamenilor să-l urmeze la copacul "Întâlnirii" proscrişilor.
Episcopul avea de gând să-l spânzure pe Robin de craca cea mai înaltă a
acestui copac. Mândrul prelat ţinea cu orice preţ să dea proscrişilor un
înspăimântător avertisment cu privire la soarta care îi aştepta dacă ar fi
continuat să se poarte asemenea şefului lor.
De îndată ce călăreţii se mistuiră în adâncul pădurii, Robin Hood ieşi din
căsuţă şi se îndreptă în goană spre copacul "Întâlnirii". Abia ajunse într-un
luminiş, când zări, dar încă foarte departe, pe Micul John, pe Will Roşcovanul
şi pe Much.
— Ia priviţi colo, în mijlocul luminişului — le spunea John prietenilor săi
— ce făptură ciudată vine spre noi, parcă ar fi o vrăjitoare. Pe Maica
Domnului, dacă aş bănui că zgripţuroaica asta are niscai gânduri vrăjmaşe, i-
aş trimite o săgeată din cele bune.
— Săgeata ta n-ar putea s-o atingă! răspunse Will, râzând.
— Şi, de ce, mă rog? Îmi pui îndemânarea la îndoială?
— Nici pomeneală de aşa ceva, însă dacă aşa cum crezi tu, femeia asta
este vrăjitoare, ea îţi va opri săgeata în zbor.
— Pe legea mea! spuse Much, care nu-şi luase ochii de la ciudata
călătoare. Zic şi eu la fel ca Micul-John, femeia asta e cu totul altfel: are o
statură uriaşă, şi-apoi nici nu merge ca suratele ei, ci face cogeamite
salturile, ce mai, mă-nspăimântă; dacă ne-ai da voie, Will, am pune la
încercare puterea ei vrăjitorească, cu care, pare-mi-se, este din belşug
dăruită.
— Much, nu fiţi uşuratici! îi sfătui Will. Această sărmană făptură poartă
nişte veşminte vrednice de tot respectul nostru, şi-apoi, în ce mă priveşte,
doar ştiţi că eu nu-s în stare să fac nici cel mai mic rău unei femei. Şi dacă
arătarea asta nu e vrăjitoare? Nu trebuie să ne luăm după ce vedem la
suprafaţă, căci se întâmplă adesea ca o coajă urâtă s-ascundă un miez dulce.
În ciuda înfăţişării sale caraghioase, sărmana bătrână poate că este o femeie
cumsecade, o creştină cinstită. Cruţaţi-o şi, pentru ca purtarea voastră să fie
mai blândă, gândiţi-vă la ordinele lui Robin: ele ne opresc de la orice faptă
duşmănoasă sau chiar numai lipsită de respect faţă de femei.
Micul-John se făcu totuşi că-şi încordează arcul şi că ţinteşte cu săgeata
în direcţia pretinsei vrăjitoare.
— Opreşte! strigă o voce gravă şi sonoră. Cei trei tineri scoaseră un
strigăt de uimire. Eu sunt, Robin Hood — adăugă personajul care reţinuse
atâta timp atenţia pădurarilor şi, în timp ce-şi rostea numele, Robin smulse
boneta ce-i acoperea capul ascunzându-i şi o bună parte a feţei. Chiar eram
cu desăvârşire de nerecunoscut? întrebă eroul nostru când ajunse în mijlocul
tovarăşilor lui.
— Erai tare slut, dragă prietene — îi răspunse Will.
— De ce te-ai îmbrăcat atât de urât? îl întrebă Much.
Robin le povesti pe scurt păţania lui.
— Şi-acum — zise el, încheindu-şi istorisirea — să ne gândim la apărare.
Înainte de toate am nevoie de haine. Tu, dragă Much, te rog să-mi faci un
bine şi să dai fuga la magazie să-mi aduci de-acolo un veşmânt potrivit. Între
timp, Will şi John vor aduna în jurul copacului "Întâlnirii" toţi oamenii care se
găsesc în pădure. Grăbiţi-vă, băieţi, vă făgăduiesc o răsplată pentru toate
necazurile pe care ni le prilejuieşte monseniorul de Herford.
Micul-John şi Will se repeziră în pădure pe două drumuri diferite, iar
Much plecă să-i aducă haine lui Robin. Un ceas mai târziu, îmbrăcat în
frumoase veşminte de pădurar, Robin se afla lângă copacul "Întâlnirii". John
adusese şaizeci de oameni, iar Will vreo patruzeci. Robin îşi risipi ceata în
tufişurile ce alcătuiau jur. Împrejurul luminişului un zid de nepătruns, apoi
se aşeză la rădăcina uriaşului copac ales de monsenior ca să-i slujească drept
spânzurătoare.
Abia fuseseră luate aceste măsuri, că pământul prinse să răsune de
ropotul cavalcadei; episcopul se ivi însoţit de întreaga-i suită. Când soldaţii
pătrunseră în mijlocul luminişului, se auzi sunetul unui corn, frunzele
tufişurilor se clătinară şi, de jur împrejur, din gardul viu de verdeaţă, răsăriră
oameni înarmaţi până în dinţi. La vederea formidabilei apariţii a pădurarilor,
care, la un semn al şefului lor — pe care episcopul încă nu-l văzuse — se
aşezară în ordine de bătaie, un fior de gheaţă îl străbătu pe prelat din creştet
până-n tălpi. Aruncând în juru-i o privire speriată, el zări un tânăr îmbrăcat
într-o tunică roşie, care, asemenea unui comandant, dădea ordine cetei de
proscrişi.
— Cine-i omul acela? întrebă episcopul, arătându-l pe Robin unui soldat care se afla în apropierea prizonierului legat pe cal.
— Omul acela este Robin Hood — răspunse prizonierul, cu tremur în
glas.
— Robin Hood?! exclamă episcopul. Dar tu cine eşti, ticălosule?
— Sunt o femeie, monseniore, o biată femeie bătrână.
— Ah, fii blestemată, vrăjitoare afurisită! strigă episcopul, exasperat. Fii
blestemată! Haideţi, copii — adăugă monseniorul, chemându-şi trupa cu un
gest — să ieşim din luminiş, nu vă fie teamă de nimic; croiţi-vă drum cu
vârful sabiei prin rândurile acestor nemernici! Înainte, inimi viteze! Înainte!
Însă inimile viteze socotiră, fără îndoială, că dacă ordinul de a-i ataca pe
proscrişi era uşor de dat, în schimb era mai greu de dus la îndeplinire, aşa că
nu se clintiră din loc.
La un semn al lui Robin, pădurarii îşi potriviră săgeţile şi-şi ridicară
arcurile într-o mişcare de ansamblu de toată frumuseţea, şi cum faima
îndemânării lor era cunoscută şi temută, soldaţii episcopului, nemulţumiţi să
stea nemişcaţi, se aplecară atât de mult, încât se făcură una cu şaua.
— Aruncaţi armele! porunci Robin. Eliberaţi prizonierul! Soldaţii se
supuseră ordinului dat de tânărul şef. Măicuţă — se adresă Robin bătrânei,
scoţând-o din luminiş — du-te acasălia dumneata, mâine am să-ţi trimit
răsplata pentru fapta bună pe care ai săvârşit-o. Du-te repede, n-am vreme
acuma să-ţi mulţumesc, dar nu uita că răsplata mea e mare.
Bătrânica sărută mâna lui Robin şi plecă însoţită de o călăuză.
— Fie-ţi milă de mine, Doamne! Fie-ţi milă de mine! striga episcopul,
frângându-şi mâinile.
Robin se apropie de duşmanul lui.
— Fiţi binevenit, monseniore! rosti el, binevoitor. Îngăduiţi-mi să vă
mulţumesc pentru vizita dumneavoastră. Bag de seamă că ospitalitatea mea
are un farmec atât de mare, încât nu v-aţi putut împotrivi dorinţei de a mai
împărtăşi încă o dată cu noi buna dispoziţie. Episcopul îi aruncă lui Robin o
privire disperată şi oftă adânc. Păreţi trist, monseniore, e adevărat? întrebă
tânărul .Aveţi vreo supărare? Nu vă bucuraţi că mă revedeţi?
— N-aş putea spune că sunt fericit — răspunse episcopul — căci situaţia
în care mă găsesc face cu neputinţă acest sentiment. Bănuiţi, fără greutate,
cu ce gând am venit aici şi, de bună seamă, vă veţi răzbuna pe mine, cu
conştiinţa împăcată, deoarece loviţi un duşman. Totuşi cred că trebuie să vă
spun următoarele: lăsaţi-mă să plec şi niciodată şi în nici o împrejurare n-am
să caut să vă fac vreun rău; lăsaţi-mă să plec împreună cu oamenii mei, şi
sufletul dumitale nu va trebui să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru un
păcat de moarte, căci pacat de moarte ar fi dacă cineva s-ar atinge de viaţa
unui mare preot al sfintei biserici.
— Urăsc moartea şi violenţa, monseniore — răspunse Robin Hood — şi
dovada o fac zilnic faptele mele. Nu atac niciodată, mă mulţumesc să-mi apăr
viaţa mea şi a vitejilor care au încredere în mine. Dacă aş păstra în inimă cel
mai mic simţământ de ură sau de răzbunare împotriva dumneavoastră,
monseniore, v-aş pedepsi cu pedeapsa pe care mi-o pregăteaţi mie. Însă nu
este aşa; nu vă urăsc şi nu mă răzbun niciodată pentru răul care nu a putut
să mi se facă. Vă voi reda libertatea, însă cu o condiţie.
— Vorbiţi, messire — spuse politicos episcopul.
— Îmi veţi făgădui să-mi respectaţi independenţa şi libertatea oamenilor
mei; îmi veţi jura că niciodată în viitor şi în nici o împrejurare nu veţi sprijini
vreo încercare în scopul de a mi se lua viaţa.
— V-am făgăduit de bună voie că n-am să vă fac nici un rău — vorbi cu blândeţe episcopul.
— O făgăduială nu angajează cu nimic o conştiinţă care nu prea se
sperie, monseniore. Vreau să juraţi.
— Jur pe sfântul Pavel să vă las să trăiţi după bunul dumneavoastră
plac.
— Prea bine, monseniore, acum sunteţi liber.
— Vă mulţumesc de o mie de ori, Robin Hood. Acum vă rog să porunciţi
să mi se adune oamenii; s-au răspândit care încotro şi s-au înfrăţit cu
tovarăşii dumneavoastră.
— Vă ascult, monseniore; în câteva clipe, soldaţii vor fi în şa. Înainte de
a pleca, nu doriţi să beţi ceva rece?
— Nu, nu vreau nimic — se grăbi să răspundă episcopul, înspăimântat
numai la auzul acestei periculoase propuneri.
— N-aţi pus nimic în gură cam de mult, monseniore, şi o felie de
friptură...
— Nici măcar un dumicat, gazdă dragă, nici măcar un dumicat.
— Atunci o cupă cu vin bun?
— Nu, nu, de o sută de ori nu!
— Aşadar, nu vreţi nici să beţi, nici să mâncaţi împreună cu mine,
monseniore?
— Nu mi-e nici foame, nici sete, vreau doar să plec, atâta tot. Vă rog, nu
încercaţi să mă reţineţi mai mult.
— Facă-se voia dumneavoastră, monseniore. Micule-John — adăugă
Robin — înălţimea sa vrea să plece.
— Înălţimea sa este liber s-o facă — răspunse John, ironic — îi voi
întocmi socoteala.
— Socoteala?! repetă episcopul, mirat. Ce vreţi să spuneţi? N-am băut şi
n-am mâncat nimic.
— A, n-are importanţă — răspunse liniştit John — dacă aţi intrat în han,
luaţi parte la cheltuieli. Oamenilor dumneavoastră le e foame şi cer de
mâncare; caii dumneavoastră au şi fost săturaţi, de aceea nu-i cu putinţă ca
noi să pătimim din pricina sobrietăţii dumneavoastră şi să fim siliţi să nu
primim nimic, pentru că dumneavoastră nu doriţi să luaţi nimic. Noi
pretindem ceva daruri pentru slujitorii care s-au obosit să găzduiască oameni
şi animale.
— Luaţi cât vreţi — răspunse episcopul, neliniştit — şi lăsaţi-mă să plec.
— Punga-i tot în acelaşi loc? întrebă Micul-John.
— Uite-o! răspunse episcopul, arătând spre un săculeţ de piele agăţat la
oblâncul şeii calului său.
— Mi se pare mai grea decât la ultima dumneavoastră vizită,
monseniore.
— Cred şi eu — răspunse episcopul, străduindu-se să-şi păstreze
cumpătul — conţine o sumă foarte mare.
— Sunt foarte fericit, monseniore; aş putea să vă întreb ce sumă este în
această pungă?
— Cinci sute de galbeni...
— Straşnic! Câtă generozitate să vii aici cu o asemenea comoară! spuse
ironic tânărul.
— Comoara asta — se bâlbâi episcopul — comoara asta o s-o împărţim,
nu-i aşa? Doar n-o să îndrăzniţi să mă prădaţi, să-mi furaţi o sumă atât de
mare...
— Să vă furăm? repetă Micul-John, pe un ton dispreţuitor. Ce vorbe rostiţi? Oare nu faceţi deosebire între a fura şi a lua unui om ceea ce nu-i
aparţine? Aţi luat banii aceştia în chip necinstit de la oameni care aveau
nevoie de ei, iar eu vreau să li-i înapoiez. Aşadar, vedeţi, monseniore, că eu
nu vă fur.
— Noi numim felul nostru de a lucra filozofie de pădurar — spuse râzând
Robin Hood.
— Legalitatea acestei filozofii este foarte îndoielnică — răspunse
episcopul — însă, neputând să mă apăr, sunt silit să mă supun şi să dau tot
ce vă place să-mi cereţi. Luaţi deci punga.
— Mai vreau să vă cer încă ceva, monseniore — spuse John.
— Ce anume? întrebă îngrijorat episcopul.
— Părintele nostru spiritual lipseşte deocamdată din Barnsdale, şi cum a
trecut foarte multă vreme de când nu ne-am mai bucurat de ocrotirea lui
pioasă, vă rugăm, monseniore, să ne faceţi o slujbă.
— Cum îndrăzneşti să-mi faci o asemenea cerere înjositoare? Mai bine
moartea decât să săvârşesc atare nelegiuire.
— Este totuşi de datoria dumneavoastră, monseniore — spuse Robin —
să ne ajutaţi să-l slăvim pe Dumnezeu în orice clipă. Micul John are dreptate,
de mai multe săptămâni n-am mai luat parte la o sfântă slujbă şi nu putem
lăsa să se piardă prilejul fericit care ni se iveşte astăzi. Binevoiţi să vă
pregătiţi, vă rog, ca să îndepliniţi dreapta noastră cerere.
— Ar fi un păcat de moarte, o fărădelege, aş putea să fiu lovit de mâna
lui Dumnezeu, dacă aş consimţi la acest sacrilegiu dezonorant! răspunse
episcopul, roşu de mânie.
— Monseniore — rosti Robin — noi cinstim cu creştinească umilinţă
simbolurile religiei catolice şi, vă rog să mă credeţi, nu veţi găsi nicicând, nici
chiar în imensa dumneavoastră catedrală, oameni care să asculte cu mai
multă luare-aminte şi cu mai multă reculegere decât proscrişii aceştia din
pădurea Sherwood.
— Să mă-ncred oare în cuvintele dumneavoastră? întrebă episcopul, cu
îndoială în glas.
— Da, monseniore, şi veţi recunoaşte în curând adevărul adevărat.
— Să mergem, vreau din toată inima să vă cred, conduceţi-mă la capelă.
— Veniţi, monseniore.
Urmat de episcop, Robin se îndreptă spre un loc aflat în apropierea
copacului "Întâlnirii". Acolo, în mijlocul unei văioage, se înălţa un altar din
pământ, acoperit cu un strat gros de muşchi presărat cu flori. Toate obiectele
necesare slujbei religioase erau aşezate pe altar, iar eminenţa sa rămase
uimită de prospeţimea acestui sfânt lăcaş în aer liber.
După slujbă, oamenii veseli îşi arătară recunoştinţa lor faţă de prelat, iar
acesta rămase atât de uimit de purtarea respectuoasă a pădurarilor în timpul
slujbei, încât nu se putu stăpâni de a nu-i pune lui Robin o mulţime de
întrebări privitor la felul de trai sub copacii uriaşi din bătrâna pădure.
În timp ce Robin răspundea cu o curtenie fermecătoare la întrebările
episcopului, pădurarii îi poftiră pe soldaţi la masa încărcată de bucate; Much
veghea la pregătirea celui mai ales ospăţ ce s-a servit vreodată în pădurea
verde. Încet, fără să bage de seamă, Robin îl aduse pe episcop în faţa
comesenilor veseli. Acesta îi privi cu nesaţ, iar veselia lor îi risipi şi ultimele
rămăşiţe de proastă dispoziţie,
— Oamenii dumneavoastră îşi petrec bine timpul — spuse Robin,
arătând eminenţei sale grupul cel mai mâncăcios din toată adunarea.
— Mănâncă într-adevăr cu mare poftă.
— Nu-ncape îndooială că le este foame, monseniore, e două şi parcă şi
eu simt nevoia să gust ceva. Vreţi să primiţi invitaţia mea la un prânz
modest, fără pretenţii?
— Mulţumesc, gazdă dragă, mulţumesc — răspunse episcopul,
încercând să rămână surd la îndemnurile repetate ale stomacului. Nu vreau
nimic, absolut nimic, deşi mi-e cam foame.
— Nu trebuie să nemulţumiţi niciodată nevoile fireşti, monseniore — zise
Robin, foarte serios — căci vor avea de suferit şi spiritul, şi inima, iar
sănătatea se năruie. Veniţi, luaţi loc pe acest covor de verdeaţă, veţi fi servit,
şi dacă vă temeţi să nu zăboviţi prea mult, veţi mânca doar o bucăţică de
pâine.
— Aşadar, trebuie negreşit să v-ascult? întrebă episcopul, cu o bucurie
pe care cu greu şi-o putea ascunde.
— Nu sunteţi obligat, monseniore — răspunse Robin, ironic — şi dacă
nu vă face plăcere să gustaţi împreună cu mine din această delicioasă
friptură şi din vinul acesta ales, atunci vă rog să vă abţineţi, căci este mai
periculos să sileşti stomacul să primească unele bucate, decât să-l lipseşti
mai multe ceasuri de hrană.
— A, nu-mi silesc stomacul — răspunse episcopul, râzând. Am o
straşnică poftă de mâncare şi cum n-am pus nimic în gură cam de multişor,
cred că am să onorez binevoitoarea dumitale invitaţie.
— Atunci, poftiţi la masă, monseniore, şi poftă bună!
Episcopul de Herford mâncă bine şi bău bine, căci îi plăcea să bea,
numai că vinul pe care i-l turna Robin se dovedi atât de tare, încât, la
sfârşitul mesei, eminenţa sa era beat turtă. Apoi, către seară, monseniorul se
întoarse la mânăstirea Sfânta Maria într-o astfel de stare a spiritului şi a
trupului, încât cuvioşii călugări ai mânăstirii scoaseră din nou strigăte de
groază şi de indignare.