ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XII

Se scurseră trei ani tihniţi de la evenimentele pe care le-am povestit.
Ceata lui Robin Hood se mărise foarte mult, iar faima neînfricatului ei
conducător se răspândise în toată Anglia. După moartea lui Henric al II-lea se
urcase pe tron fiul său Richard, care, după ce irosise averea coroanei, plecase
în cruciade, lăsând regenţa regatului în seama prinţului John, fratele său, un
om destrăbălat, nespus de zgârcit şi foarte sărac cu duhul, ceea ce îl făcea
incapabil să-şi ducă la îndeplinire obligaţiile ce-i fuseseră încredinţate.
Poporul, sărăcit în timpul domniei lui Henric al II-lea, ajunse la sapă de
lemn în timpul lungii perioade cât a durat această sângeroasă regenţă. Robin
Hood alina suferinţele săracilor din Nottinghamshire şi din Derbyshire, cu o
generozitate nesecată, aşa că ajunsese idolul tuturor acestor năpăstuiţi. Dar
dacă dădea săracilor, în schimb lua de la cei bogaţi, astfel că normanzii,
preoţii şi călugării contribuiau din plin, spre marea lor disperare, la acţiunile
frumoase ale nobilului proscris.
Marianne continua să locuiască în pădure, iar cei doi soţi se iubeau ca
în primele zile ale fericitei lor căsnicii. Timpul nu făcuse să scadă pasiunea
lui William pentru încântătoarea lui soţie; în ochii credinciosului saxon, Maud îşi păstra neschimbată frumuseţea, asemenea unui diamant curat.
Micul-John şi Much se mai felicitau şi acum pentru alegerea pe care o
făcuseră luând de soţii, unul pe blânda Winifred, celălalt pe zburdalnica
Barbara. Cât priveşte pe fraţii lui Will, nici ei n-aveau motive să se căiască de
alegerea lor făcută în pripă. Erau fericiţi şi vedeau viaţa în roz.
Înainte de a ne despărţi pentru totdeauna de două personaje care au
jucat un rol important în povestirea noastră, să le facem o vizită prietenească
la castelul Val, din valea râului Mansfeld.
Allan Clare şi lady Chrislabel trăiau fericindu-se unul pe celălalt. Casa
lor, construită în mare parte după indicaţiile cavalerului, era o minune de
confort şi de bun gust. Un zid de copaci bătrâni împiedica orice privire
indiscretă să pătrundă în grădină şi părea să pună o barieră de netrecut în
jurul acestei locuinţe poetice.
Copiii, frumoşi, cu chip suav, flori vii în această oază a dragostei,
înviorau cu joaca lor gălăgioasă pacea tihnită ce domnea peste imensul
domeniu. Glasul lor vesel trezea ecoul, iar paşii uşori ai picioruşelor lor abia
lăsau urme pe nisipul aleilor din parc. Allan şi Christabel rămăseseră cu
inima, cu sufletul şi cu chipul tânăr. Pentru ei, săptămâna avea durata unei
zile, iar ziua trecea repede ca un ceas.
Christabel nu-şi mai văzuse tatăl de la căsătoria ei cu Allan în
mânăstirea din Linton, căci arţăgosul bătrân se încăpăţânase cu cruzime,
respingând încercările de împăcare făcute şi de fiica lui, şi de cavaler.
Moartea baronului o afectă profund pe Christabel; dar cu cât i-ar fi fost
durerea mai mare, dacă, pierzându-l pe toturatorul zilelor ei, ar fi pierdut şi
un adevărat părinte!
Allan manifestase intenţia de a-şi valorifica drepturile sale asupra
baroniei şi comitatului Nottingham şi, după sfatul lui Robin, care îl povăţuia
să grăbească această îndreptăţită pretenţie, tocmai se pregătea să se adreseze
regelui, când află că prinţul John devenise proprietarul castelului din
Nottingham, cu veniturile şi cu bunurile ce depindeau de el. Allan era prea
mulţumit ca să-şi primejduiască pacea şi fericirea într-o luptă care, datorită
superiorităţii adversarului său, putea să fie pe cât de periculoasă, pe atât de
inutilă. Aşa că nu făcu nici un demers şi nici nu regretă pierderea acestei
bogate moşteniri.
Atacurile îndreptate de Robin Hood împotriva normanzilor şi a preoţilor
deveniră atât de numeroase şi de dăunătoare pentru averea acestor persoane
de vază, încât ajunseră să atragă atenţia marelui cancelar al Angliei,
Longchamp, episcop de Ely. Episcopul se hotărî să pună capăt existenţei
arcaşilor veseli şi pregăti în acest scop o expediţie de mari proporţii. Cinci
sute de oameni, în fruntea cărora se afla prinţul John, sosiră la castelul din
Nottingham şi făcură pregătiri pentru a pune mâna pe Robin Hood. Acesta,
informat numaidecât de intenţiile respectabilei trupe, se mulţumi să zâm-
bească şi se pregăti, la rândul său, să-i zădărnicească încercările fără a-şi
expune oamenii riscului unei lupte.
Robin îşi ascunse ceata, îmbrăcă o duzină de pădurari în tot felul de
haine şi-i trimise la castel, unde se înfăţişară ca să slujească drept călăuze
pentru trupă, pe potecile atât de încâlcite ale pădurii. Propunerea lor fu pri-
mită cu toată graba de comandanţii trupelor, şi cum pădurea se întindea pe
aproape treizeci de mile, este lesne de înţeles cât i-au ocolit şi i-au răsocolit
călăuzele pe bieţii soldaţi. Ici trupa se înfunda în adâncul văilor, colo intra
până la genunchi în apa mocirloasă a mlaştinilor sau, în sfârşit, răsfirată pe
creste, bombănea cu disperare împotriva îndatoririlor de soldat, trimiţând la toţi dracii pe marele cancelar al Angliei, pe Robin Hood şi ceata lui invizibilă,
căci este de prisos să spunem că nici o haină de pădurar nu se ivi în zare.
La căderea nopţii, soldaţii se găseau întotdeauna la şapte sau opt mile
de castelul din Nottingham, unde trebuiau să ajungă negreşit, dacă nu voiau
să înnopteze sub cerul liber. Se întorceau frânţi de oboseală, morţi de foame,
fără să fi zărit ceva care să le poată dovedi prezenţa oamenilor veseli. Timp de
două săptămâni aceste plimbări obositoare se repetară cu regularitate, iar re-
zultatul fu întotdeauna acelaşi. Prinţul John, chemat la Londra de plăcerile
sale, abandonă partida şi se întoarse în capitală cu trupa.
După doi ani de la această ultimă expediţie, Richard se întoarse în
Anglia, iar prinţul John, care, pe bună dreptate, se temea de fratele său, îşi
căută refugiu împotriva mâniei regelui între zidurile bătrânului castel din
Nottingham. Richard Inimă de Leu, care aflase despre ticăloasa purtare a
regentului, rămase la Londra doar trei zile, apoi, însoţit de o mică trupă,
porni hotărât împotriva răzvrătitului. Castelul din Nottingham fu încercuit;
după lupte care durară trei zile, fortăreaţa se predă fără condiţii dar prinţul
John reuşi să fugă. În timp ce se lupta ca ultimul dintre soldaţi, Richard
observă că o ceată de oameni voinici îi dădea ajutor şi că numai mulţumită
sprijinului lor viguros izbutise să învingă.
După luptă şi după ce se instală la castel, Richard ceru informaţii
asupra acelor arcaşi iscusiţi care îi veniseră în ajutor, dar nimeni nu-i putu
spune nimic, aşa că se văzu silit să se adreseze şerifului din Nottingham.
Şeriful era acelaşi om căruia Robin Hood îi jucase festa ducându-l în pădure,
unde îl pusese să-i plătească vizita cu trei sute de scuzi de aur. Sub
înrâurirea acestei amintiri dureroase, şeriful îi spuse regelui că arcaşii de
care maiestatea sa întreabă nu puteau fi, desigur, decât ai cumplitului Robin
Hood.
— Acest Robin Hood — adăugă hangiul, ranchiunos — este un ticălos
înrăit, îşi hrăneşte ceata pe seama călătorilor, jefuieşte oamenii cumsecade,
ucide cerbii regelui şi săvârşeşte zilnic tot soiul de nelegiuiri.
Halbert Lindsay, fratele de lapte al frumoasei Maud, care avusese
norocul să-şi păstreze funcţia de portar al castelului, se găsea, din
întâmplare, lângă rege în timpul acestei convorbiri. Îndemnat de un
sentiment de recunoştinţă faţă de Robin şi de un avânt firesc unui caracter
generos, îşi uită situaţia lui modestă şi, făcând un pas spre augustul
interlocutor al şerifului, rosti cu toată convingerea:
— Sire, Robin Hood este un saxon cinstit, un proscris nefericit. Dacă-i
jefuieşte pe bogaţi de prisosul lor, o face ca să uşureze mizeria celor săraci.
Din Nottinghamshire până în Yorkshire, numele lui Robin Hood este rostit cu
respectul datorat unei veşnice recunoştinţe.
— Îl cunoşti pe acest viteaz arcaş? îl întrebă regele pe Halbert.
Întrebarea aceasta îl aduse la realitate: tânărul se roşi şi răspunse
încurcat:
— L-am văzut pe Robin Hood, dar mai demult, şi eu nu fac decât să
repet maiestăţii voastre vorbele frumoase pe care le spun săracii despre acela
care nu-i lasă să moară de foame.
— Haide, viteazul meu băiat — zise regele, zâmbind — ridică fruntea şi
nu-ţi renega prietenul! Pe sfânta treime, dacă el se poartă aşa cum ne-ai
povestit, atunci este un om a cărui prietenie trebuie să fie preţioasă.
Mărturisesc că voi fi foarte fericit să-l văd pe acest proscris şi, pentru că m-a
ajutat, n-o să se poată spune că Richard al Angliei s-a arătat nerecunoscător,
chiar faţă de un proscris. Mâine de dimineaţă voi merge în pădurea Sherwood.
Regele se ţinu de cuvânt: chiar a doua zi, însoţit de o escortă de cavaleri
şi soldaţi şi călăuzit de şerif, care nu găsea plimbarea prea ispititoare, bătu
potecile, drumurile, luminişurile bătrânei păduri; însă căutarea fu cu totul de
prisos căci Robin Hood nu se arătă. Foarte nemulţumit de insuccesul
încercării sale, Richard chemă un om care îndeplinea slujba de pădurar în
pădurea Sherwood şi-l întrebă dacă ştie vreun mijloc ca să-l întâlnească pe
şeful proscrişilor.
— Maiestatea voastră poate să scotocească pădurea şi un an de zile —
răspunse omul — că tot n-o să întâlnească nici măcar umbra vreunui
proscris dacă umblă însoţit de escortă. Robin Hood se fereşte să se bată, pe
cât este cu putinţă, nu de teamă, căci cunoaşte atât de bine pădurea încât
nu-i e frică de nimic, nici chiar de un atac cu cinci-şase sute de oameni, dar o
face din cumpătare şi din prudenţă. Dacă maiestatea voastră doreşte să-l
vadă pe Robin Hood, să se îmbrace ca un călugăr, împreună cu patru sau
cinci cavaleri, îmbrăcaţi şi ei la fel. Eu voi sluji drept călăuză maiestăţii
voastre şi jur pe sfântul Dunstan că nimeni n-o să păţească nimic! Robin îi
opreşte pe preoţi, îi găzduieşte, le ia banii, dar nu le face nici un rău.
— Pe sfânta cruce, pădurarule, vorbele tale sunt de aur! zise râzând
regele. Am să-ţi ascult sfatul tău iscusit. Rasa de călugăr n-o să-mi vină prea
bine, dar n-are importanţă. Să mi se caute o rasă de călugăr!
Nerăbdătorul monarh îmbrăcă repede veşminte de abate, alese patru
cavaleri, care îşi puseră şi ei rase monahale şi, folosind o nouă stratagemă
sugerată tot de pădurar, fură pregătiţi trei cai în aşa fel ca să se creadă că
duc cu ei o comoară însemnată. Cam la trei mile depărtare de castel,
pădurarul care slujea drept călăuză pretinşilor călugări se apropie de rege şi-i
spuse:
— Monseniore, priviţi acolo la marginea luminişului, iată-i: sunt Robin-
Hood, Micul-John şi Will Roşcovanul, cei trei şefi ai cetei.
— Prea bine — zise bucuros regele. Şi dând pinteni calului, Richard se
făcu că ar vrea să fugă.
Robin Hood ţâşni în drum, apucă animalul de dârlogi şi-l opri.
— Cer iertare cu umilinţă, domnule abate — rosti el. Binevoiţi să vă
opriţi o clipă şi să primiţi salutul meu de bunvenit.
— Mirean păcătos! strigă Richard, căutând să imite vorbirea obişnuită a
oamenilor bisericii. Cine eşti tu care-ţi îngădui să opreşti din drumul său un
om cucernic care are de îndeplinit o misiune sacră?
— Sunt un om de rând din această pădure — răspunse Robin Hood —
iar tovarăşii mei trăiesc, ca şi mine, de pe urma vânătoarei şi datorită
generozităţii cucernicilor membri ai sfintei biserici.
— Pe viaţa mea, eşti un ticălos îndrăzneţ — răspunse regele,
ascunzându-şi zâmbetul — dacă îndrăzneşti să-mi spui în faţă că îmi
mănânci... că mănânci cerbii regelui şi că jefuleşti clerul. Pe sfântul Hubert!
Cel puţin ai meritul că eşti sincer!
— Sinceritatea este singura bogăţie a oamenilor care nu au nimic —
răspunse Robin Hood — însă cei care au rente, domenii, monede de aur şi de
argint pot să se lipsească de ea, căci n-ar şti ce să facă cu ea. Eu cred, nobile
abate — continuă Robin, cu ironie — că şi dumneavoastră vă număraţi în
rândul prea fericiţilor de care vă vorbesc. De aceea îmi iau îngăduinţa să vă
cer să veniţi în ajutorul nevoilor noastre modeste, în ajutorul mizeriei
oamenilor săraci, care sunt prietenii şi oblăduiţii noştri. Prea adesea uitaţi,
fraţi călugări, că în preajma bogatelor voastre locuinţe se află case de unde lipseşte pâinea şi, cu toate acestea, aveţi mai mult aur decât vă trebuie
pentru a vă satisface tot ce vi se năzare.
— Poate că-i adevărat ce spui, tinere — replică regele, aproape uitând că
purta veşminte religioase — şi îmi place sinceritatea care ţi se citeşte pe faţă.
Pari mai cinstit decât eşti în realitate; de aceea, pentru chipul tău de om
cumsecade şi din dragoste faţă de mila creştinească, îţi dăruiesc toţi banii pe
care îi am acum la mine , patruzeci de monede de aur. Îmi pare rău că n-am
mai mult, însă, după cum ştii, desigur, regele locuieşte de câteva zile în
castelul Nottingham şi aproape că mi-a golit buzunarele. Aşadar, ia banii
aceştia şi foloseşte-te de ei, pentru că îmi place înfăţişarea şi feţele hotărîte
ale voinicilor tăi tovarăşi.
Sfârşind aceste cuvinte, regele îi întinse lui Robin Hood un săculeţ de
piele cu patruzeci de piese de aur.
— Dumneavoastră sunteţi o pasăre rară printre preoţi, messire abate —
spuse râzând Robin — şi dacă n-aş fi jurat să-i storc, mai mult sau mai
puţin, pe toţi membrii sfintei biserici, aş refuza să primesc ofranda dumnea-
voastră atât de generoasă; totuşi nu se va putea spune că aţi avut prea mult
de suferit trecând prin pădurea Sherwood. Escorta şi caii dumneavoastră vor
trece în deplină libertate şi, pe deasupra, îmi veţi îngădui să nu primesc decât
douăzeci de monede de aur.
— Pădurare, te porţi ca un adevărat nobil — răspunse Richard, părând
mişcat de curtenia lui Robin — şi-mi voi face o plăcere să-i vorbesc despre
tine suveranului nostru. Maiestatea sa te cunoaşte puţin, căci mi-a spus să
te salut din partea sa, dacă voi avea norocul să te întâlnesc. Între noi fie
vorba, cred că regelui Richard, căruia îi place vitejia oriunde ar întâlni-o, nu
i-ar fi cu supărare să-i mulţumească prin viu grai viteazului arcaş care l-a
ajutat să deschidă porţile castelului din Nottingham şi să-l întrebe de ce a
dispărut îndată după bătălie, împreună cu vitejii lui tovarăşi.
— Dacă aş avea vreodată fericirea să mă aflu în faţa maiestăţii sale, n-aş
şovăi să-i răspund pe loc la această întrebare, însă, deocamdată, să vorbim
despre altceva, domnule abate. Îl iubesc mult pe regele Richard, pentru că
este englez trup şi suflet, deşi prin legături de sânge aparţine unei familii
normande. Aici, noi toţi, preoţi sau laici, suntem slujitorii credincioşi ai
maiestăţii sale, şi dacă aţi binevoi să primiţi, vom bea împreună, domnule
abate, în sănătatea nobilului Richard. Pădurea Sherwood ştie să fie
ospitalieră fără nici o plată atunci când primeşte sub bătrânii săi copaci inimi
saxone şi preoţi generoşi.
— Primesc cu plăcere binevoitoarea ta invitaţie, Robin Hood — răspunse
regele — şi sunt gata să te urmez oriunde vei vrea să mă duci.
— Vă mulţumesc pentru această încredere, bunule călugăr — spuse
Robin — îndemnând calul pe care sta Richard s-o apuce pe poteca ce ducea
la copacul "Întâlnirii".
Micul-John, Will Roşcovanul şi cei patru cavaleri travestiţi în călugări
veneau în urma regelui, care era precedat de Robin. Abia pătrunse mica
trupă pe cărare, când un cerb înspăimântat de zgomot le tăie drumul
fulgerător, dar, mai iute decât sărmanul animal, săgeata lui Robin îi
străpunse coasta, lovindu-l de moarte.
— Straşnică lovitură! Straşnică lovitură! strigă regele încântat.
— Lovitura nu este deloc nemaipomenită, domnule abate — spuse
Robin, privindu-l pe Richard, oarecum mirat — toţi oamenii mei, dar toţi, pot
omorî un cerb aşa cum am făcut-o eu, chiar soţia mea ştie să tragă cu arcul
şi vădeşte iscusinţă în încercări care sunt mult mai presus decât umila ispravă pe care am săvârşit-o eu sub ochii dumneavoastră.
— Soţia ta? întrebă regele. Ai o soţie? Pe sfânta liturghie! Sunt curios s-o
cunosc pe aceea care împarte cu tine primejdiile aventuroasei taie cariere.
— Soţia mea, messire abate, nu este singura din sexul ei care preferă o
inimă credincioasă şi o locuinţă în sălbăticie unei dragoste înşelătoare şi
luxului vieţii de la oraş.
— Am să-ţi prezint pe soţia mea, domnule abate! strigă Will Roşcovanul.
Şi dacă nu vei recunoaşte că frumuseţea ei este vrednică de un tron, ai să-mi
dai voie să-ţi spun că eşti ori orb, ori că ai gusturi dintre cela mai proaste.
— Pe sfântul Dunstar! exclamă Richard. Are dreptate lumea că v-a
poreclit oamenii veseli; nimic nu vă lipseşte aici, aveţi de toate: femei
frumoase, vânat regal, verdeaţă proaspătă, libertate deplină.
— De aceea suntem şi foarte fericiţi, messire — răspunse Robin, râzând.
Grupul ajunse curând în poiană, unde masa pusă îşi aştepta oaspeţii. Şi
masa aceasta înbelşugată, cu vânat plăcut mirositor, stârni cunoscuta poftă
de mâncare a lui Richard Inimă de Leu.
— Pe conştiinţa mamei mele! strigă regele (să ne grăbim să spunem că
doamna Eleonora avea atât de puţină conştiinţă, că era curată glumă s-o
invoci). Iată o cină cu adevărat regească! Apoi regele luă loc la masă şi începu
să înfulece cu o poftă grozavă. Spre sfârşitul mesei, Richard se adresă gazdei:
M-ai făcut curios şi doresc să le cunosc pe frumoasele femei care trăiesc pe
întinsul tău domeniu; prezintă-mi-le, sunt curios să văd dacă sunt vrednice
să împodobească nobila curte a regelui Angliei, cum îmi dădea de înţeles
tovarăşul acela al tău cu părul roşu.
Robin îl trimise pe Will să le aducă pe frumoasele nimfe ale pădurii şi
porunci oamenilor să pregătească jocurile pe care le practicau în timpul
zilelor de odihnă.
— Oamenii mei vor încerca să vă distreze puţin, — domnule abate —
spuse Robin, aşezându-se lângă rege — şi veţi vedea că plăcerile noastre şi
felul oarecum neobişnuit al traiului nostru nu au într-însele nimic care să
merite a fi osândit, şi atunci când vă veţi găsi în apropierea bunului rege
Richard, să-i spuneţi, vă cer aceasta ca o favoare, că oamenii veseli din
pădurea Sherwood nu sunt nici de temut pentru saxonii de treabă, nici răi
faţă de cei care împărtăşesc necazurile de neînlăturat ale vieţii lor aspre.
— Fii liniştit, cinstite pădurar, maiestatea sa va fi tot atât de bine
informată de ceea ce se petrece aici, ca şi cum ea însăşi ar fi stat la masa ta,
în locul meu.
— Messire, dumneavoastră sunteţi cel mai curtenitor abate pe care l-am
întâlnit vreodată şi sunt foarte fericit că am avut plăcerea să vă tratez ca pe
un frate. Acum binevoiţi să urmăriţi arcaşii mei. Nimeni nu-i întrece în
dibăcie, şi ca să vă distreze, nu mă-ndoiesc că vor face azi minuni.
Oamenii lui Robin începură să tragă cu arcul, dovedind o mână atât de
sigură şi un ochi atât de straşnic, încât regele îi felicită cu sinceră uimire.
Exerciţiul dura de vreo jumătate de oră, când apăru Will Roşcovanul,
aducând cu el pe Marianne şi pe Maud, îmbrăcate în costume de amazoană,
croit din stofă verde de Lincoln, şi purtând, şi una şi cealaltă, un arc şi o
tolbă cu săgeţi. În spatele celor trei veneau Barbara, Winifred, dalba Lila şi
frumoasele soţii ale tinerilor Gamwell.
Regele deschise ochii mari, plini de uimire, şi contemplă fără să scoată
un cuvânt chipurile încântătoare ce se roşeau sub privirea lui.
— Domnule abate — spuse Robin, luând mâna Mariannei — vă prezint
pe regina inimii mele, iubita mea soţie.
— Poţi să adaugi, fără să greşeşti, regina oamenilor tăi veseli, viteazul
meu Robin! strigă regele. Şi ai dreptate să fii mândru că insufli o dragoste
gingaşă unei fiinţe atât de încântătoare! Scumpă doamnă — continuă regele
— daţi-mi voie să salut în persoana dumneavoastră pe regina pădurii
Sherwood şi să vă aduc omagiul unui supus credincios.
Zicând acestea, regele puse un genunchi în pământ, luă mâna albă a
Mariannei şi o sărută cu respect.
— Daţi dovadă de o mare curtenie, domnule abate — spuse Marianne,
cu modestie — dar binevoiţi a vă aduce aminte, vă rog, că unui om cu rangul
sacru al dumneavoastră nu se cade să se încline astfel dinaintea unei femei;
această expresie de umilinţă şi respect se cuvine să o aduceţi doar lui
Dumnezeu.
— Iată o dojană plină de învăţăminte din partea soţiei unui simplu
pădurar — murmură regele, reluându-şi locul sub copacul "Întâlnirii".
— Domnule abate, iat-o pe soţia mea! strigă Will, trăgând-o de mână pe
Maud către rege.
Regele se uită la Maud şi spuse zâmbind.
— Această frumoasă persoană este desigur doamna care va face cinste în
palatul unui rege?
— Da, messire — încuviinţă Will:
— Ei bine, prietene, sunt de aceeaşi părere cu tine şi, dacă îmi dai voie,
voi săruta frumoşii obraji ai aceleia care ţi-este dragă — spuse regele.
William zâmbi, iar regele luă acest zâmbet drept o încuviinţare şi o
sărută galant pe tânăra femeie.
— Daţi-mi voie să vă spun un cuvânt la ureche, domnule abate — zise
Will, apropiindu-se de rege, care se învoi cu bunăvoinţă la cererea tânărului.
Sunteţi un om de gust — continuă Will — iar în pădurea Sherwood nu veţi
mai avea de ce vă teme. Începând de azi, vă făgăduiesc o primire cordială ori
de câte ori o întâmplare fericită vă va aduce în mijlocul nostru.
— Îţi mulţumesc pentru amabilitatea ta, dragul meu — replică vesel
regele. Ah, ah, dar ce mai văd?! strigă Richard, cu ochii la surorile lui Will,
care însoţite de Lila, se înfăţişară dinaintea lui. Într-adevăr, băieţi, driadele
voastre sunt adevărate zâne. Regele luă mâna tinerei Lila. Pe maica
Domnului! murmură el. N-aş fi crezut să existe pe lume altă femeie mai
frumoasă decât dulcea mea Bérengère, dar, pe sufletul meu, sunt silit să
recunosc că această copilă îi este deopotrivă şi în candoare, şi în frumuseţe.
Micuţa mea — spuse regele, strângând mâna fetei — ai ales o viaţă foarte
aspră, cu desăvârşire lipsită de plăcerile vârstei tale. Nu ţi-e teamă, sărmană
copilă, că furtunile din pădure vor nimici viaţa ta plăpândă, cum nimicesc
florile fragede?
— Părinte — răspunse Lila cu blândeţe — vântul se ia la întrecere cu
puterea copăceilor şi el îi cruţă pe cei mai slabi. Aici sunt fericită: o fiinţă care
mi-e dragă locuieşte în bătrânul codru şi alături de ea nu ştiu ce înseamnă
durerea.
— Ai dreptate să-ţi mărturiseşti dragostea dacă omul pe care-l iubeşti
este demn de tine, dulce copilă — răspunse Richard.
— Este demn, părinte, de o dragoste şi mai mare decât cea pe care i-o
port — răspunse Lila — şi totuşi îl iubesc cu toată dragostea cu care sunt în
stare să iubesc.
Tânăra femeie se roşi când isprăvi de vorbit; ochii mari, albaştri ai lui
Richard o priveau cu atâta ardoare, încât, cuprinsă de o nelămurită teamă,
Lila îşi trase binişor mâna din mâna regelui şi se duse lângă Marianne.
— Îţi mărturisesc, jupâne Robin — spuse regele — că în toată Europa nu
există o singură curte care să se poată lăuda că reuneşte în jurul tronului
atâtea femei tinere şi frumoase câte văd în jurul nostru. Am văzut femei din
fel şi fel de ţări, dar nicăieri n-am întâlnit frumuseţea calmă şi suavă a
femeilor saxone.
— Sunt fericit să vă aud vorbind astfel, domniile abate — replică Robin
— îmi dovediţi, o dată mai mult, că în vinele dumneavoastră curge sânge
englez. Eu nu pot să-mi dau părerea într-o chestiune atât de gingaşă, pentru
că am călătorit puţin şi, în afară de Derbyshire şi Yorkshire, nu cunosc
altceva. Cu toate acestea, mă simt îndemnat să spun ca şi dumneavoastră că
femeile saxone sunt cele mai frumoase femei din lume.
— Nu încape îndoială că sunt cele mai frumoase femei din lume —
interveni Will, cu hotărâre. Eu am străbătut o mare parte din regatul Franţei
şi pot să spun sus şi tare că n-am găsit o singură domnişoară sau doamnă
care să poată fi comparată cu Maud. Maud este idealul frumuseţii engleze,
asta-i părerea mea!
— Ai fost în serviciul regelui? întrebă Richard, privindu-l cu luare-aminte
pe tânărul bărbat.
— Da, messire — răspunse William — am fost în serviciul regelui Henric
în Acvitania, în Poitou, la Harfleur, la Evreux, la Beauvais, la Rouen şi în alte
multe cetăţi.
— Ohoho! exclamă regele, întorcând capul de teamă ca nu cumva Will,
în cele din urmă, să-l recunoască. Robin Hood — continuă el — oamenii
dumitale se pregătesc să reînceapă jocurile; mi-ar plăcea să asist la noi
exerciţii.
— Va fi după voia dumneavoastră, messire; am să vă arăt cum fac ca să
deprind mâna arcaşilor mei. Much! strigă Robin. Zi să pună pe nuielele de
tragere la ţintă nişte coroniţe de trandafiri.
Much execută ordinul şi, curând, vârful fiecărei nuiele apăru
perpendicular din cercul împodobit cu flori.
— Acum, băieţi, ochiţi nuiaua! strigă Robin. Cel care nu va nimeri ţinta
îmi va dărui o săgeată bună şi va primi o palmă. Fiţi atenţi, căci, pe Maica
Domnului, nu-i voi cruţa pe neghiobi; se-nţelege de la sine că trag şi eu cu voi
şi că, în caz că nu voi nimeri, voi îndura aceeaşi pedeapsă.
Mai mulţi pădurari dădură greş şi primiră cu seninătate câte o palmă
zdravănă. Robin Hood sfărâmă nuiaua în bucăţele; alta fu pusă în locul ei;
Will şi Micul-John dădură greş şi, în mijlocul hohotelor de râs, îşi primiră
plata pentru neîndemânarea lor. Robin trase ultima lovitură, dar, dorind să
arate falsului abate că, în asemenea caz, nu se face nici o deosebire între el şi
oamenii lui, greşi dinadins ţinta.
— Ah, ah! exclamă uimit un pădurar. V-aţi abătut de la ţintă, jupâne!
— E adevărat, pe legea mea, şi-mi merit pedeapsa! Care dintre voi vrea
să-mi mângâie obrazul? Tu, Micule-John, tu eşti cel mai puternic dintre noi
şi ai să ştii să loveşti zdravăn.
— Nici nu mă gândesc — răspunse John — sarcina asta mi-e atât de
neplăcută, încât, ca s-o îndeplinesc, ar trebui să mă cert pentru totdeauna cu
mâna dreaptă.
— Ei bine, Will, mă adresez ţie.
— Mulţumesc, Robin, refuz din toată inima să-ţi fac această plăcere.
— Şi eu refuz — spuse Much.
— Şi eu! strigă un om.
— Şi noi la fel! strigară pădurarii într-un glas. — Toate astea-s copilării, e caraghios... — spuse Robin, cu severitate. Eu
n-am şovăit să-i pedepsesc pe cei care au greşit, voi trebuie să faceţi la fel şi
cu aceeaşi asprime. Pentru că nici unul din oamenii mei nu îndrăzneşte să
ridice mâna asupra mea, vă revine dumneavoastră, domnule abate, sarcina
să rezolvaţi această problemă. Iată cea mai bună săgeată a mea, şi acum,
messire, vă rog să mă serviţi la fel de generos, cum mi-am servit eu arcaşii
neîndemânatici.
— Nu îndrăznesc să iau asupra mea obligaţia de a te satisface, dragă
Robin — răspunse regele, râzând — căci am mână grea şi lovesc cam tare.
— Nu sunt nici sensibil, nici delicat, domnule abate; loviţi cum vă place!
— Vrei neapărat? întrebă regele, dezvelindu-şi un braţ musculos. Ei
bine, fie, vei fi servit după cum doreşti!
Lovitura fu atât de puternică, încât Robin căzu pe spate, dar se ridică
numaidecât.
— Mărturisesc în faţa lui Dumnezeu — spuse el, surâzând şi cu chipul
împurpurat — că sunteţi cel mai zdravăn călugăr din vesela Anglie. Braţul
dumneavoastră are mai multă forţă decât este necesar pentru liniştea unui
om care îndeplineşte o misiune cucernică, şi-mi pun capul rămăşag (el este
preţuit la patru sute de scuzi de aur) că vă pricepeţi mai bine să ţineţi în
mână un arc sau să vă folosiţi de ciomag decât să duceţi crucea.
— Tot ce se poate — răspunse regele, râzând — şi să mai adăugăm, dacă
vrei, să mânuiesc o spadă, o lance sau un scut.
— Vorba şi felul dumneavoastră de a fi dovedesc mai degrabă un om
obişnuit cu viaţa aventuroasă a unui soldat decât un servitor al preasfintei
biserici — răspunse Robin, cercetându-l pe rege cu luare-aminte. Aş vrea tare
mult să ştiu cine sunteţi, căci îmi trec prin cap nişte gânduri foarte ciudate.
— Alungă-ţi gândurile acestea, Robin Hood, şi nu căuta să afli dacă sunt
sau nu omul care se înfăţişează înaintea ta — răspunse repede regele.
Cavalerul Richard de la Plaine, care lipsea încă de dimineaţă, sosi tocmai
atunci şi se apropie de Robin. Zărindu-l pe rege, cavalerul tresări, căci îl
cunoştea prea bine pe suveran. El se uită la Robin, dar acesta părea că n-are
habar de rangul înalt al oaspetelui său.
— Îl cunoşti pe cel ce poartă veşmânt de călugăr superior? întrebă sir
Richard, în şoaptă.
— Nu — răspunse Robin — dar cred că am descoperit abia de câteva
minute că părul acesta roşu şi ochii mari albaştri nu pot fi decât ai unui
singur om în lumea asta...
— Richard Inimă de Leu, regele Angliei! strigă cavalerul fără să vrea.
— Ah, Ah! exclamă falsul călugăr, apropiindu-se. Robin Hood şi sir
Richard căzură în genunchi.
— Recunosc acum chipul august al suveranului meu — spuse şeful
proscrişilor — este chipul bunului nostru rege Richard al Angliei. Dumnezeu
să ocrotească pe viteaza sa maiestate! Un zâmbet binevoitor înflori pe faţa
regelui. Sire — continuă Robin, rămânând în aceeaşi atitudine umilă — acum
maiestatea voastră ştie cine suntem: nişte proscrişi alungaţi din casa
părinţilor noştri de o împilare nedreaptă şi crudă. Săraci şi fără adăpost, am
căutat un refugiu în singurătatea pădurii. Am trăit din vânătoare, din
pomeni, cerute, desigur, dar fără violenţă şi folosind cea mai desăvârşită
curtenie; ni se dădea de voie sau de nevoie, dar noi nu luam fără să fim pe
deplin încredinţaţi că cel care se împotrivea să vină în ajutorul mizeriei
noastre avea în punga de la brâu putinţa să răscumpere un cavaler. Sire,
implor maiestăţii voastre iertarea pentru tovarăşii mei şi pentru şeful lor.
— Ridică-te, Robin Hood — răspunse regele, cu bunătate — şi spune-mi
ce te-a făcut să-mi dai ajutor cu vitejii tăi arcaşi atunci când am atacat
baronia din Nottingham?
— Sire — răspunse Robin Hood, care, deşi se supuse ordinului regelui,
sta totuşi plecat cu respect în faţa lui — maiestatea voastră este idolul
inimilor cu adevărat engleze. Faptele voastre, atât de vrednice de respectul
tuturor, v-au făcut să câştigaţi deosebita faimă de cel mai viteaz dintre viteji,
bărbat cu inima de leu, care, ca un cavaler viteaz, triumfa cu arma în mână
împotriva duşmanilor săi şi-şi întinde ocrotirea generoasă peste cei
năpăstuiţi. Prinţul John merita dizgraţia maiestăţii voastre şi, când am aflat
că regele meu se află în faţa zidurilor castelului din Nottingham, m-am aşezat
sub ordinele sale. Când maiestatea voastră a cucerit castelul care slujea
drept refugiu prinţului răzvrătit, misiunea mea, odată îndeplinită, m-am
retras fără să spun un cuvânt, deoarece conştiinţa că-mi slujisem cu
loialitate regele mă mulţumea pe deplin.
— Îţi mulţumesc din inimă pentru sinceritatea ta, Robin Hood —
răspunse regele — şi dragostea pe care mi-o porţi îmi este negrăit de plăcută.
Vorbeşti şi te porţi ca un om cinstit; sunt mulţumit şi-ţi acord iertare deplină
pentru oamenii veseli din pădurea Sherwood. Ai ţinut în mâinile tale o putere
foarte mare, aceea de-a face rău, şi n-ai dat curs acestei puteri primejdioase.
Ai ajutat pe cei nevoiaşi, şi sunt mulţi în comitatul Nottingham. N-ai încasat
contribuţii curtenitoare decât de la normanzii bogaţi, şi asta ca să îndestulezi
nevoile cetei tale. Îţi iert greşelile; ele au fost urmările fireşti ale unei situaţii
cu totul excepţionale: însă, pentru că legile pădurii au fost încălcate, pentru
că principii bisericii şi seniorii suzerani s-au găsit în situaţia de a lăsa în
mâinile tale câteva fărâme din uriaşele lor averi, iertarea ta cere un act
întocmit cu toate formele ca să poţi trăi de aci înainte la adăpost de orice
învinuire şi de orice urmărire. Mâine, în prezenţa cavalerilor mei, voi pro-
clama anularea actului prin care ai fost proscris şi care te punea mai jos
decât cel din urmă iobag din regat. Îţi redau, ţie şi tuturor celor care au
împărţit cu tine viaţa ta aventuroasă, drepturile şi privilegiile de oameni
liberi. Am zis şi jur să-mi ţin cuvântul, prin graţia lui Dumnezeu
atotputernicul!
— Trăiască Richard Inimă de Leu! strigară cavalerii într-un glas.
— Sfânta Fecioară s-o ocrotească veşnic pe maiestatea voastră! spuse
Robin Hood, cu vocea înăbuşită de emoţie şi, punând un genunchi în
pământ, sărută respectuos mâna generosului principe.
După ce îndeplini acest act de recunoştinţă, Robin se ridică, sună din
corn, iar oamenii veseli, ocupaţi fiecare cu câte o treabă, unii trăgând la ţintă
cu arcul, alţii exersându-se în mânuirea ciomagului, îşi părăsiră în-
deletnicirile şi se adunară în jurul tânărului lor şef.
— Bravii mei tovarăşi — începu Robin — puneţi cu toţii un genunchi în
pământ şi descoperiţi-vă: vă aflaţi în faţa suveranului nostru legitim,
preaiubitul rege al Angliei vesele, Richard Inimă de Leu! Salutaţi-l cu respect
pe nobilul nostru stăpân şi senior! Proscrişii se supuseră ordinului lui Robin
şi, în timp ce întreaga ceată îngenunchia cu umilinţă, Robin aduse la
cunoştinţa tuturor clemenţa suveranului. Şi acum — adăugă tânărul bărbat
— faceţi să răsune bătrânul codru de strigătele voastre de bucurie! Pentru
noi, băieţi, s-a născut o zi mare: sunteţi liberi prin graţia lui Dumnezeu şi a
nobilului Richard!
Oamenii veseli n-au mai avut nevoie de un nou îndemn ca să-şi arate
bucuria lor lăuntrică: scoaseră un ura atât de puternic, încât nu-i de mirare dacă s-a auzit până la vreo două mile de copacul "Întâlnirii". După ce larma
se potoli, Richard al Angliei îl pofti pe Robin să-l însoţească la castelul din
Nottingham, împreună cu întreaga ceată.
— Sire — răspunse Robin — măgulitoarea dorinţa pe care şi-a
manifestat-o maiestatea voastră îmi umple inima de o negrăită bucurie. Sunt
cu trup şi suflet al suveranului meu şi, dacă ar binevoi să-mi îngăduie, aş
alege dintre oamenii mei o sută patruzeci de arcaşi, care, cu un devotament
desăvârşit, vor fi umilii slujitori ai maiestăţii voastre.
Regele, la fel de măgulit pe cât era de surprins de modesta purtare a
viteazului proscris, îi mulţumi din inimă lui Robin Hood şi, invitându-l să-şi
trimită din nou oamenii la exerciţiile întrerupte pentru o clipă, luă o cupă de
pe masă, o umplu ochi şi o sorbi dintr-o înghiţitură; apoi spuse cu o ciudată
veselie familiară:
— Şi-acum, prietene Robin, spune-mi, te rog, cine este uriaşul acela;
căci mi-ar fi foarte greu să-l numesc altfel pe uriaşul flăcău pe care natura l-a
înzestrat cu un chip atât de cinstit. Pe sufletul meu, până azi am crezut că
sunt un om foarte înalt, dar văd acum că, dacă m-aş aşeza alături de
vlăjganul acesta, aş semăna cu un pui pricăjit. Ce braţe! Ce picioare! Câtă
vigoare! Omul acesta este admirabil croit!
— Este şi admirabil de bun, sire — răspunse Robin — şi are o putere
nemaipomenită: el singur ar putea să ţină în loc o armată, dar la auzul unei
poveşti triste se înduioşează ca un copil. Omul care are onoarea să atragă
atenţia maiestăţii voastre este fratele meu, tovarăşul meu, cel mai bun
prieten al meu; are o inimă de aur, o inimă credincioasă ca oţelul sabiei sale
neînvinse. Mânuieşte ciomagul cu atâta îndemânare, încât n-a fost biruit
niciodată; pe deasupra, este cel mai dibaci arcaş din toată ţara şi cel mai
viteaz băiat din toată lumea.
— Iată, Robin, laude care, cu adevărat, îmi sună dulce când le aud —
spuse regele — căci cel care ţi le insuflă merită să fie prietenul tău. Vreau să-i
vorbesc acestui cinstit bărbat. Cum îl cheamă?
— John Naylor, sire, însă noi îi spunem Micul-John, ţinând seama de
înălţimea lui modestă.
— Hei, frumosule copac din pădure, turn al Babilonului, băiatul meu, ia
vino lângă mine, vreau să te privesc de aproape — zise regele râzând.
John se apropie cu capul descoperit, şi, calm şi sigur de sine, aşteptă
ordinele lui Richard. Regele puse tânărului câteva întrebări privitoare la
puterea extraordinară a muşchilor săi, încercă să se lupte cu el, dar fu învins
cu tot respectul de uriaşul său partener. După această încercare, regele se
amestecă în jocurile, în exerciţiile oamenilor veseli atât de firesc, de parcă ar
fi fost unul dintre tovarăşii lor. La sfârşit declară că de multă vreme nu
petrecuse o zi atât de plăcută. În noaptea aceea, regele Angliei dormi păzit de
proscrişii din pădurea Sherwood, iar a doua zi de dimineaţă, după ce făcu
cinste unei mese îmbelşugate, se pregăti să se reîntoarcă la Nottingham.
— Viteazul meu Robin — spuse prinţul — ai putea să-mi dai nişte haine
la fel cu cele pe care le poartă oamenii tăi?
— Da, sire.
— Ei bine, porunceşte să ni se aducă, mie şi cavalerilor mei, câte un
veşmânt asemănător cu al tău. La intrarea în Nottingham o să ne distrăm
puţin. Oamenii din serviciul nostru sunt grozav de zeloşi când simt în apro-
piere un superior care le poate supraveghea purtarea, de aceea nu mă-
ndoiesc că viteazul şerif şi neînfricaţii lui soldaţi ne vor face dovada vitejiei lor
de neînfrânt. Regele şi cavalerii se îmbrăcară cu hainele alese de Robin şi, după un
sărut curtenitor dat Mariannei în numele tuturor oamenilor, Richard,
înconjurat de cavalerii săi, de Robin Hood, de John, de Will Roşcovanul, de
Much şi de o sută patruzeci de arcaşi, se îndreptă vesel către locuinţa-i
seniorială.
La porţile oraşului Nottingham Richard dădu ordin suitei să scoată un
strigăt de victorie. Acest ura formidabil îi făcu pe locuitori să iasă în pragul
caselor; dar, la vederea unei cete de oameni veseli înarmaţi până în dinţi, ei
crezură că regele a fost ucis de proscrişi şi că aceştia, întărâtaţi de
sângeroasa lor victorie, se năpusteau acum asupra oraşului pentru a
măcelări toţi locuitorii. Cuprinşi de spaimă, bieţii oameni se repeziră grămadă
care încotro; unii se ascunseră în ungherele cele mai tainice ale locuinţei, alţii
o rupseră la fugă încotro vedeau cu ochii; alţii traseră clopotele în semn de
alarmă, chemară trupele din oraş, îl căutară pe şerif, care, printr-o ciudată
întâmplare, se făcu nevăzut.
Trupele regelui se pregăteau să-i atace pe proscrişi, când şefii lor, foarte
puţin dornici să intre în luptă fără a cunoaşte motivul, puseră frâu pornirii
lor războinice.
— Iată şi ostaşii noştri! spuse Richard, privind răutăcios la fricoşii
apărători ai oraşului. Aş zice că şi locuitorii, şi soldaţii ţin tare mult la pielea
lor. Şeriful lipseşte, şefii tremură. Pe Dumnezeul meu, laşii aceştia ar merita
o bătaie exemplară. Dar abia isprăvi regele această reflecţie prea puţin
măgulitoare pentru locuitorii Nottingham-ului, că trupele sale personale,
avându-l în frunte pe căpitan, ieşiră în grabă din castel şi se aşezară în linie
de bătaie, cu lăncile gata de atac. Pe sfântul Denis! Băieţii mei nu glumesc!
strigă regele, ducând la gură cornul pe care i-l dăduse Robin.
El sună de două ori: un semnal pe care îl indicase dinainte căpitanului
gărzilor, sale, iar acesta, recunoscând semnalul stabilit de principe, porunci
soldaţilor să lase jos armele şi aşteptă respectuos apropierea suveranului.
Vestea înapoierii lui Richard al Angliei, însoţit triumfător de prinţul
proscrişilor, se răspândi la fel de repede precum se răspândise vestea
apropierii proscrişilor nutrind gânduri sângeroase. Locuitorii, care,
prevăzători, se pitiseră în fundul caselor, ieşiră afară, galbeni la faţă, dar cu
zâmbetul pe buze. Şi de îndată ce se încredinţară că Robin Hood şi ceata lui
câştigaseră bunăvoinţa regelui, se strânseră prieteneşte în jurul oamenilor
veseli, lăudându-i, strângându-le mâna, declarându-se care mai de care
prietenii şi ocrotitorii lor. Din mijlocul mulţimii se înălţau strigăte de bucurie
şi felicitări; din toate părţile se auzeau cuvinte rostite cu dragoste, ca de
pildă: "Glorie nobilului Robin Hood, viteazul pădurar, frumosului proscris!
Glorie bunului şi gentilului Robin Hood!" Apoi din ce în ce mai îndrăzneţe,
glasurile începură să-l aclame atât de furtunos pe şeful proscrişilor, încât Ri-
chard, obosit de zarva aceasta care se înteţea mereu, strigă:
— Pe coroana şi pe sceptrul meu, aş zice că tu eşti rege aici, Robin Hood!
— Oh, sire — răspunse tânărul, zâmbind cu tristeţe — nu daţi
importanţă şi nu puneţi preţ pe aceste dovezi de aparentă prietenie; ea nu
este decât un firav rezultat al nepreţuitei bunăvoinţe cu care maiestatea
voastră îl copleşeşte pe proscris. Un cuvânt al regelui Richard poate
preschimba în urlete de ură aceste strigăte însufleţite pe care le stârneşte
prezenţa mea aici, şi aceiaşi oameni, fără să se gândească şi fără remuşcare,
ar trece de îndată de la elogiu la ocară, de la admiraţie, la dispreţ.
— Ai dreptate, dragul meu Robin — răspunse regele, râzând — ticăloşi
sunt peste tot şi am avut prilejul să constat lipsa de inimă a unora dintre locuitorii Nottingham-ului. Când am venit cu gândul să-l pedepsesc pe
prinţul John, unii au privit întoarcerea mea în Anglia cu reţinere plină de
prevedere. Pentru aceştia, dreptul este al celui mai tare; ei nu ştiau că, având
ajutorul tău, mi-era uşor să cuceresc castelul şi să-l alung de acolo pe fratele
meu. Acum ne arată latura frumoasă a chipului lor hâd şi ne scot ochii cu
linguşirea lor josnică. Dragă Robin, ţi-am făgăduit o răsplată nobilă pentru
serviciul pe care mi l-ai făcut; exprimă-ţi dorinţa; regele Richard n-are decât
un cuvânt; el îşi respectă şi îşi îndeplineşte angajamentele pe care şi le ia.
— Sire — răspunse Robin — maiestatea voastră mă face fericit mai mult
decât pot să exprim eu prin cuvinte, oferindu-mi din nou generosul său
sprijin: primesc pentru mine, pentru oamenii mei şi pentru un cavaler care,
lovit de dizgraţia regelui Henric, a fost silit să-şi caute adăpost în lăcaşul
ocrotitor al pădurii Sherwood. Cavalerul acesta, sire, este un om inimos, un
vrednic tată de familie, un saxon viteaz, şi dacă maiestatea voastră ar vrea
să-mi facă cinstea de a asculta povestea lui sir Richard Gower de la Plaine,
sunt sigur că ar binevoi să-mi încuviinţeze cererea pe care îmi voi îngădui să
i-o fac.
— Prietene Robin, ţi-am dat cuvântul nostru de rege că-ţi acordăm toate
favorurile pe care vei vrea să le ceri de la noi — răspunse regele afectuos.
Vorbeşte fără teamă şi spune-ne datorită căror împrejurări a căzut acest
cavaler în dizgraţia tatălui meu.
Robin se grăbi să dea ascultare ordinului regesc şi istorisi foarte pe scurt
povestea cavalerului de la Plaine.
— Pe Maica Domnului! strigă Richard. Acest brav cavaler a fost tratat cu
cruzime, iar tu te-ai purtat ca un nobil, venindu-i în ajutor. Dar n-o să se
spună, viteazule Robin Hood, că, şi în cazul acesta, l-ai întrecut pe regele
Angliei în nobleţe sufletească şi în generozitate. La rândul meu, vreau să-l
ocrotesc pe prietenul tău; cheamă-l în faţa noastră. Robin îl chemă pe
cavaler, iar acesta se înfăţişă regelui cu inima zvâcnind de emoţiile unei dulci
speranţe. Sir Richard de la Plaine — spuse regele, cu prietenie — viteazul tău
prieten Robin Hood mi-a vorbit despre nenorocirile care ţi-au lovit familia şi
primejdiile care te-au pândit. Sunt fericit că, făcându-ţi dreptate, pot să-i
dovedesc lui Robin admiraţia mea sinceră şi stima mea adâncă pe care mi le
insuflă purtarea lui. Îţi redau drepturile şi bunurile tale, iar vreme de un an
vei fi scutit de orice bir şi de orice contribuţie. În afară de aceasta, anulez
decretul prin care ai fost proscris, pentru ca amintirea acestui act de
nedreptate să se şteargă cu desăvârşire din amintirea concetăţenilor tăi.
Înapoiază-te la castel; înscrisurile prin care ţi-am acordat iertarea deplină îţi
vor fi eliberate din porunca noastră. Iar tu, Robin Hood, mai cere-i ceva
aceluia care nu va crede niciodată că şi-a plătit datoria de recunoştinţă faţă
de tine, nici chiar atunci când îţi va fi îndeplinit toate dorinţele.
— Sire — spuse cavalerul, punând un genunchi în pământ — cum aş
putea să vă arăt recunoştinţa care-mi umple inima?
— Spunându-mi că eşti fericit — răspunse vesel regele — şi făgăduindu-
mi că n-ai să mai insulţi pe oamenii preasfintei biserici. Sir Richard sărută
mâna generosului principe şi se retrase discret în grupurile adunate la câţiva
paşi de rege. Ei bine, viteaz arcaş — reluă prinţul, întorcându-se spre Robin
Hood — ce-mi ceri?
— Nimic deocamdată, sire; mai târziu, dacă maiestatea voastră
binevoieşte să-mi îngăduie, am să-i cer o ultimă favoare.
— Îţi va fi acordată. Acum să ne îndreptăm spre castel. În pădurea
Sherwood am fost primiţi cu o generoasă ospitalitate şi e de crezut că şi castelul Nottingham va dispune de ceva mijloace ca să se pregătească un
ospăţ regal. Oamenii tăi se pricep de minune să prepare vânatul, iar aerul
proaspăt şi oboseala drumului ne-au dat o straşnică poftă de mâncare, mai
vârtos ca de obicei, aşa că am mâncat cu lăcomie.
— Maiestatea voastră avea tot dreptul să mănânce după pofta inimii —
răspunse râzând Robin — căci vânatul era proprietatea sa.
— Al nostru sau al primului vânător venit — replică vesel regele — şi
dacă toată lumea se preface a crede că cerbii din pădurea Sherwood sunt
proprietatea noastră şi numai a noastră, există un anumit pădurar pe care-l
cunoşti foarte bine, dragă Robin, şi trei sute de tovarăşi ai lui, care alcătuiesc
ceata lui veselă, care prea puţin s-au sinchisit de prerogativele coroanei.
Tot vorbind astfel, Richard se îndrepta spre castel, iar aclamaţiile
entuziaste ale mulţimii însoţiră cu strigăte zgomotoase, până la porţile vechii
cetăţi, pe regele Angliei şi pe faimosul proscris.
Chiar în aceeaşi zi, regele îşi îndeplini făgăduiala pe care i-o făcuse lui
Robin Hood: el semnă un act prin care anula ordinul de proscripţie şi-l
repunea pe tânărul bărbat în posesia drepturilor şi titlurilor asupra bunurilor
şi demnităţilor aparţinând familiei de Huntingdon.
A doua zi după această fericită zi, Robin îşi adună oamenii într-una din
curţile castelului şi le anunţă neaşteptata schimbare a norocului său.
Această veste umplu inimile vitejilor pădurari de o sinceră bucurie; ei îşi
iubeau nespus de mult şeful, dar toţi, într-un glas, refuzară libertatea pe care
voia să le-o acorde Robin. Se hotărî, aşadar, chiar atunci pe loc, ca oamenii
veseli să înceteze pe viitor a mai lua contribuţii de la normanzi şi preoţi,
urmând să fie hrăniţi şi îmbrăcaţi pe seama nobilului lor stăpân, Robin Hood,
acum bogatul conte de Huntingdon.
— Băieţi — adăugă Robin — pentru că vreţi să trăiţi în apropierea mea şi
să mă însoţiţi la Londra, dacă porunca preaiubitului nostru suveran m-ar
chema acolo, vă cer să juraţi că nu veţi dezvălui niciodată locul adăpostului
nostru din pădure. Să ne păstrăm acest nepreţuit refugiu pentru cazul când
vom mai avea alte necazuri.
Oamenii jurară aşa cum le ceruse şeful lor, iar Robin îi pofti să-şi facă,
fără întârziere, pregătirile de plecare.
La 20 martie 1194, în ajunul plecării sale la Londra, Richard ţinu sfat în
castelul din Nottingham şi, printre problemele importante care fură discutate
atunci, a fost şi stabilirea drepturilor lui Robin Hood asupra comitatului
Huntingdon. Regele îşi manifestă în mod hotărât dorinţa de a i se restitui lui
Robin proprietăţile deţinute de abatele de Ramsay, iar sfetnicii lui Richard îi
făgăduiră solemn să dea viaţă, spre deplina sa mulţumire, actului de dreptate
care trebuia să repare nenorocirile îndurate cu atâta curaj de nobilul
proscris.