ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

VI

— Aş da mult să ştiu cum se simte astăzi episcopul de Herford — îi
spunea Will Roşcovanul vărului său Micul-John, care, împreună cu Much, îl
însoţea pe Will la Barnsdale.
— Bietul prelat, nu încape îndoială că-şi simte capul un pic cam greu —
răspunse Much — deşi sunt îndemnat să cred că eminenţa sa este oarecum
deprinsă să întreacă măsura.
— Observaţia ta este plină de adevăr, dragul meu — răspunse John —
monseniorul de Herford poate să bea foarte mult fără a-şi pierde capul.
— Robin şi-a bătut joc de el — adaugă Much. Aşa o fi făcând cu toţi
preoţii pe care-i întâlneşte?
— Da, atunci când aceşti preoţi sunt asemenea episcopului de Herford şi
profită de puterea lor spirituală şi vremelnică numai ca să jupoaie poporul. S-
a întâmplat că Robin nu s-a mulţumit doar s-aştepte venirea acestor pioşi
călători, ci s-a abătut din drum ca să le iasă în cale.
— Ce-nţelegi prin a se abate din drum? întrebă Much.
— În timp ce vom merge, am să vă povestesc o întâmplare ce vă va
lămuri vorbele mele. Într-o dimineaţă, Robin Hood a aflat că doi călugări
îmbrăcaţi în rase negre, care duceau o foarte mare sumă de bani pentru
mânăstirea lor, trebuiau să treacă pe undeva prin pădurea Sherwood. Vestea
aceasta îi făcu deosebită plăcere lui Robin căci banii noştri erau pe sfârşite, iar suma ne pica tocmai la ţanc. Fără să spună nimic nimănui (arestarea
celor doi călugări era un fleac), Robin îşi îmbrăcă un veşmânt lung de pelerin
şi se aşeză pe drumul pe care urmau să treacă cei doi călugări. Aşteptarea fu
scurtă, călugării se iviră curând în faţa lui Robin: erau doi bărbaţi înalţi, bine
înfipţi în şaua cailor. Robin le ieşi în cale, îi salută până la pământ şi,
ridicându-se, apucă de frâu caii care mergeau unul l

gă celălalt. Apoi vorbi
cu voce tânguitoare:
"— Fiţi binecuvântaţi, sfinţi fraţi, şi lăsaţi-mă să vă spun cât sunt de
fericit că v-am întâlnit. Pentru mine este o mare bucurie, mulţumesc cu
umilinţă cerului!"
"— Ce-nseamnă potopul ăsta de vorbe?" întrebă unul dintre călugări.
"— Părinte, el exprimă bucuria pe care o simt. Dumneavoastră sunteţi
reprezentanţii lui Dumnezeu, al Dumnezeului bunătăţii, sunteţi imaginea
îndurării divine. Am nevoie de ajutor, sunt un nenorocit, mi-e foame, fraţilor,
mor de foame, faceţi-vă milă cu ce vă lasă inima."
"— N-avem nimic la noi — răspunse călugărul care vorbise şi mai
înainte. Aşa că cererea dumitale este de prisos şi trebuie să se oprească aici;
dă-ne pace să ne vedem de drum!"
Robin Hood, ţinând în mână frâiele cailor, îi împiedica pe călugări să
fugă.
"— Fraţilor — începu iar, cu o voce şi mai tânguitoare, şi mai sfârşită —
fie-vă milă de nenorocirea mea şi dacă nu puteţi să-mi daţi un codru de
pâine, faceţi-vă pomană măcar cu un gologan. De ieri dimineaţă rătăcesc prin
pădurea asta fără să mănânc şi fără să beau. Dragii mei fraţi, în numele
preasfintei mame a lui Cristos, vă conjur, faceţi-mi acest bine umil."
"— Ascultă, limbut nătâng, lasă frâul cailor şi dă-ne pace! Nu vrem să
pierdem timpul cu un nătărău ca tine."
"— Aşa e — spuse cel de-al doilea călugăr, repetând aproape cuvânt cu
cuvânt vorbele confratelui său — nu vrem să pierdem timpul cu un nătărău
ca tine."
"— Bunii mei călugări, măcar câţiva bănuţi ca să nu mor de foame!"
"— Chiar dacă aş vrea să-ţi dau ceva de pomană, cerşetor tare de cap ce
eşti, mi-ar fi cu neputinţă, căci n-avem la noi nici un chior."
"— Cu toate acestea, fraţii mei, nu v-arată înfăţişarea că sunteţi chiar
aţât de nevoiaşi; aveţi cai frumoşi, sunteţi bine îmbrăcaţi, iar pe chipurile
voastre străluceşte mulţumirea."
"— Am avut bani până mai adineauri, dar ne-au jefuit hoţii."
"— Nu ne-au lăsat nici măcar un bănuţ — adăugă călugărul care părea
să aibă menirea de a repeta ca un ecou cuvintele superiorului său."
"— Sunt încredinţat că amândoi minţiţi cu o multă neruşinare" — spuse
Robin.
"— Tu ne faci pe noi mincinoşi, ticălos nenorocit!" strigă călugărul.
"— Da! Mai întâi pentru că nu v-a jefuit nimeni, fiindcă în bătrâna
pădure Sherwood nu sunt hoţi, apoi pentru că mă înşelaţi când îmi spuneţi
că n-aveţi bani. Urăsc minciuna şi-mi place să cunosc adevărul. Drept pentru
care o să vi se pară firesc să vreau să mă-ncredinţez cu propriile mele
mijloace de neadevărul spuselor voastre."
Isprăvindu-şi ameninţarea, Robin lăsă frâiele şi puse mâna pe un sac ce
atârna de oblâncul şeii primului călugăr. Acesta, înspăimântat, dădu pinteni
calului şi se îndepărtă în galop, urmat de aproape de cel de-al doilea călugăr.
Robin, care ştiţi că avea picioare de cerb, se repezi după ei, îi ajunse şi, dintr-
o mişcare, îi dădu jos de pe cai pe amândoi.
"— Bunule cerşetor, cruţă-ne — murmură călugărul cel voinic — fie-ţi
milă de fraţii tăi! N-avem să-ţi dăm nici merinde, nici bani, ţi-o jur. Aşa că, pe
bună dreptate, e cu neputinţă să ceri de la noi să te-ajutăm pe loc."
"— N-avem nimic, bunule cerşetor — adăugă ecoul călugărului superior,
un biet nenorocit slăbănog care, de spaimă, era alb la faţă ca varul. Nu putem
să-ţi dăm ce n-avem nici noi."
"— Ei bine, părinţeilor — spuse Robin — aş vrea să dau crezare
cuvintelor voastre ce par sincere. Aşa că am să vă arăt eu un mijloc ca să
căpătăm ceva bani şi unii, şi alţii. O să îngenuncherii tustrei şi o să-i cerem
Sfintei Fecioare să ne vină într-ajutor. Maica Domnului nu m-a părăsit
niciodată în clipe de grea cumpănă şi nu mă-ndoiesc că va răspunde cu
bunătatea ei nemărginită la rugăminţile mele. Eram cufundat în rugăciune
când v-aţi ivit la capătul drumului şi, crezând că poate cerul v-a trimis în
ajutorul meu, v-am făcut modesta mea rugăminte. Refuzul vostru nu m-a
deznădăjduit; nu sunteţi trimişii providenţei, asta este. Dar sunteţi, sau
trebuie să fiţi, nişte oameni credincioşi. O să ne rugăm şi glasurile noastre,
laolaltă, vor purta mai lesne rugăciunea noastră până la picioarele
atotputernicului."
Cei doi călugări se împotriviră să îngenuncheze şi Robin nu izbuti să-i
silească decât ameninţându-i că o să le cerceteze buzunarele.
— Adică s-au aşezat în genunchi tustrei ca să ceară cerului să le trimită
bani? îl întrerupse Will Roşcovanul.
— Da — răspunse povestitorul — şi din porunca lui Robin cei doi se
rugau cu glas tare şi limpede.
— A, trebuie să fi fost o privelişte tare caraghioasă — spuse Will.
— Foarte caraghioasă, într-adevăr. Robin se stăpâni şi rămase serios: el
asculta cu toată gravitatea rugăciunea călugărilor: "Sfântă Fecioară, spuneau
ei, trimite-ne bani, ca să ne scapi de primejdie". Este de prisos să vă spun că
n-a picat nici un ban. În schimb, glasul călugărilor se făcea din ce în ce mai
trist şi mai jalnic, aşa încât Robin Hood, nemaiputându-se stăpâni în faţa
acestui ciudat spectacol, izbucni într-un râs zgomotos. Văzând această
izbucnire de veselie, călugării se liniştiră şi încercară să se scoale de jos, dar
Robin ridică ciomagul, întrebându-i:
"— Aţi primit banii?"
"— Nu — răspunseră ei — nu."
"— Atunci rugaţi-vă mai departe."
Un ceas încheiat, călugării fură supuşi la acest chin obositor; începură
să-şi frângă mâinile, să dispereze, să-şi smulgă părul din cap, să plângă de
ciudă. Erau istoviţi, copleşiţi de umilinţă, şi totuşi o ţineau una şi bună că nu
au nimic.
"— Sfânta Fecioară nu m-a părăsit niciodată — le spunea Robin, drept
mângâiere. Ce-i drept, încă nu ţin în mână dovada bunătăţii sale, dar n-o să
se lase prea mult aşteptată. Aşa că, dragi prieteni, nu vă pierdeţi curajul,
dimpotrivă, rugaţi-vă cu şi mai multă râvnă."
Însă cei doi călugări se văitau aşa de tare, încât Robin sfârşi prin a se
plictisi să-i mai asculte.
"— Acum, dragii mei fraţi — le spuse el — ia să vedem câţi bani v-a
trimis cerul."
"— Nici un ban!" strigă călugărul cel voinic.
"— Nici un ban? repetă Robin. Cum se poate aşa ceva?" Bunii mei fraţi,
spuneţi-mi, sunteţi siguri că eu n-am nici un ban, deşi v-am spus că
buzunarele mele sunt goale?"
"— Nu, într-adevăr, nu putem fi siguri" — spuse unul dintre călugări.
"— Există un mijloc de a vă convinge."
"— Care?" întrebă călugărul cel voinic.
"— Unul foarte simplu — continuă Robin — să mă căutaţi, însă cum
vouă prea puţin vă pasă dacă am sau nu vreun ban şi cum treaba asta mă
priveşte numai pe mine, o să-mi iau îngăduinţa să mă uit eu în buzunarele
voastre."
"— Nu putem să îngăduim o asemenea ocară!" strigară amândoi călugării
într-un glas.
"— Nu e nici o ocară, fraţilor; vreau să vă fac dovada că, dacă cerul mi-a
ascultat ruga, mi-a trimis un ajutor prin mâinile voastre cucernice."
"— N-avem nimic, nimic."
"— Tocmai de lucrul ăsta vreau să mă încredinţez. Oricare ar fi suma ce
vi s-ar cuveni prin împărţeală, o s-o împărţim în două; una pentru voi şi una
pentru mine. Vă rog să vă scotociţi buzunarele şi să-mi spuneţi ce-aţi găsit."
Călugării se supuseră de îndată; fiecare îşi vârî mâna în buzunar, dar nu
scoase nimic.
"— Văd, fraţii mei — spuse Robin — că vreţi să-mi lăsaţi plăcerea să vă
caut eu. Bine, fie."
Călugării se împotriviră dârz, însă Robin, înarmat cu ciomagul, îi
ameninţă, cu toată seriozitatea, că o să-i snopească în bătaie, aşa încât se
resemnară să fie supuşi unei cercetări amănunţite. După câteva minute de
căutare, Robin Hood adunase cinci sute de scuzi de aur. Disperat că-şi
pierduse scuzii, călugărul cel voinic îl întrebă îngrijorat pe Robin:
"— Nu împarţi banii cu noi?"
"— Păi cum, voi credeţi că v-au picat din cer de când suntem împreună?
zise Robin, privindu-i pe cei doi cu toată seriozitatea. Călugării nu mai
scoaseră un cuvânt. Aţi minţit, aţi ţinut-o una şi bună că n-aveţi nici un ban
în vreme ce voi aveaţi în buzunare o sumă cu care s-ar putea răscumpăra un
om cumsecade. N-aţi vrut să-l miluiţi pe cel care se tânguia că-i mort de
foame; credeţi oare, şi unul şi celălalt, că v-aţi purtat ca nişte adevăraţi
creştini? Eu însă vă iert şi vreau să-mi ţiu în parte făgăduiala pe care v-am
făcut-o. Uite, câte cincizeci de scuzi de aur pentru fiecare. Acum plecaţi, şi
dacă o să-ntâlniţi pe drum vreun biet cerşetor, aduceţi-vă aminte că Robind
Hood v-a lăsat putinţa să-i veniţi în ajutor."
La numele de Robin Hood, călugării tresăriră, uitându-se plini de uimire
la prietenul nostru. Fără să dea atenţie mutrelor lor uluite, Robin îi salută şi
dispăru în pădure. Abia se stinse zgomotul paşilor lui în depărtare, că cei doi
călugări încălecară degrabă şi o luară la sănătoasa, fără să se mai uite înapoi.
— Robin trebuie să fi fost travestit cu multă iscusinţă, dacă n-a putut fi
recunoscut de călugări — spuse Much.
— În aşa ceva, Robin e neîntrecut, de altfel, ai văzut cum a ştiut să se
preschimbe într-o femeie bătrână. Aş putea să vă povestesc sute de renghiuri
când s-a deghizat şi n-a putut fi recunoscut, şi vă asigur că farsa pe care i-a
jucat-o într-o zi şerifului din Nottingham a fost nemaipomenită.
— Da — spuse Much — a fost o festă frumoasă care stârnit vâlvă; toţi au
râs de şerif şi au aplaudat îndrăzneala lui Robin Hood.
— Păi ce s-a întâmplat? întrebă William. Eu n-am auzit de povestea asta.
— Cum, nu cunoşti tărăşenia cu Robin Hood deghizat în măcelar?
— Nu, hai povesteşte-mi-o, Micule-John!
— Cu plăcere. Acum vreo patru ani era o mare lipsă de carne în
comitatul Nottingham. Măcelarii cereau atât de mult pe carne, încât numai cei bogaţi îşi îngăduiau s-o aibă la masă. Robind Hood, care pândea orice
veste, află această stare de lucruri şi se hotărî să-i ajute pe cei nevoiaşi. Într-o
zi de târg, Robin se aşeză la pândă pe drumul pe care trebuia să-l străbată,
prin pădurea Sherwood, un negustor de vite, principalul furnizor al oraşului
Nottingham. Îl întâlni pe omul său mergând pe un cal pur sânge şi mânând
din urmă o mare cireadă de cornute. Robin cumpără cireada, calul, hainele
măcelarului şi tăcerea acestuia, iar drept garanţie pentru această ultimă
cumpărătură, ni-l încredinţă nouă pe om ca s-avem grijă de el până la
înapoierea lui în pădure.
Robin voia să vândă carnea pe un preţ foarte mic, de aceea se gândi că
ar fi bine să-şi asigure protecţia cuiva, a şerifului, de pildă, pentru că
măcelarii s-ar fi înţeles între ei şi ar fi putut să-l împiedice să-şi realizeze
bunele lui gânduri faţă de săraci.
Şeriful ţinea un han mare unde se adunau negustorii din împrejurimi
când veneau la Nottingham. Robin ştia acest lucru şi, pentru a preîntâmpina
o ciocnire între el şi confraţii lui, îşi duse cireada la târg, alese dintre animale
pe cel mai gras şi-l mână spre hanul şerifului. Acesta stătea în pragul uşii şi
rămase mut de admiraţie în faţa juncanului pe care-l mâna Robin. Prietenul
nostru, încântat de primirea interesată, poate, pe care i-o făcu şeriful, îi
spuse că el are cea mai frumoasă cireadă din tot iarmarocul şi că ar fi fericit
dacă ar vrea să primească în dar acest juncan. Şeriful protestă cu modestie
faţă de acest dar bogat.
"— Domnule şerif — îi spuse Robin — eu nu cunosc obiceiurile de prin
partea locului, nu-i cunosc nici pe confraţii mei şi mi-e teamă să nu-mi caute
ceartă. De aceea v-aş rămâne foarte îndatorat dacă aţi vrea să acordaţi
ocrotirea dumneavoastră unui om care ţine foarte mult să vă fie pe plac.
Şeriful jură numaidecât că va spânzura pe cel ce ar îndrăzni să-l supere
pe prietenul nostru (căci în clipa aceea recunoştinţa lui era la fel de mare pe
cât de greu era juncanul); apoi mai jură că Robin este un băiat îndatoritor şi
cel mai frumos măcelar care vânduse vreodată carne. Liniştit asupra acestui
punct important, Robin se întoarse în piaţă. Când începu vânzarea, o
mulţime de săraci începură să întrebe care-i preţul cărnii; din păcate, pentru
pungile sărmane, preţul era foarte ridicat.
După ce văzu că s-a stabilit preţul, Robin începu să dea pentru un
gologan atâta carne cât ceilalţi măcelari dădeau pentru trei gologani. Vestea
despre această ieftinătate nemaipomenită se răspândi repede în tot oraşul, iar
săracii veniră buluc. Robin le da pentru un penny aceeaşi cantitate de carne
pe care ceilalţi le-ar fi dat-o pentru cinci. Curând se află în toată piaţa că
Robin nu vindea decât la săraci. Lumea îşi făcu o părere foarte bună despre
el, însă ceilalţi măcelari, prea puţin îmboldiţi să-i urmeze exemplul, îl
socoteau un risipitor care, într-o pornire de generozitate nesăbuită, îşi risipea
cea mai mare parte din avere. Când această presupunere deveni o realitate,
măcelarii îi trimiseră la Robin pe cei cărora nu le puteau vinde nimic.
Pe la amiază, negustorii de vite se adunară laolaltă şi, toţi într-un glas,
hotărâră că era cazul să-l cunoască pe noul venit. Unul dintre ei se desprinse
din grup şi, apropiindu-se de Robin, îi spuse:
"— Fermecător amic şi frate, purtarea dumitale ni se pare ciudată, căci,
ţi-o spunem fără supărare, ea face prăpădul prăpădului din îndeletnicirea de
măcelar. În schimb, pentru fapta dumitale vrednică de laudă, nu putem decât
să te felicităm şi să aplaudăm cu amândouă mâinile această minunată
generozitate. Tovarăşii mei, foarte entuziasmaţi de bunătatea inimii dumitale,
m-au însărcinat să-ţi prezint respectele lor şi să te invităm la cină."
"— Primesc invitaţia din toată inima — răspunse vesel Robin — şi sunt
gata să vă urmez acolo unde vreţi să mă duceţi."
— Noi obişnuim să ne adunăm la hanul şerifului — răspunse măcelarul
— şi dacă n-aveţi nimic împotrivă..."
— Vai de mine! îl întrerupse Robin. Dimpotrivă, voi fi foarte fericit să mă
aflu în tovărăşia unui om pe care îl onoraţi cu încrederea dumneavoastră."
"— Dacă-i aşa, atunci, messire, o să isprăvim ziua cu veselie."
— Erai şi dumneata cu Robin? întrebă Much, mirat că povestitorul
cunoaşte toate aceste amănunte.
— Vezi bine că da. Cum crezi că l-aş fi lăsat pe Robin, lipsit de apărare,
să rămână în voia primejdiei de a fi recunoscut? El îmi poruncise să mă ţin
deoparte, însă eu n-am socotit de cuviinţă să iau în seamă sfatul lui; aşa că
m-am aşezat foarte aproape de el. Deodată m-a văzut şi, apucându-mă de
mână, m-a dojenit mânios că nu l-am ascultat. I-am lămurit pe şoptite din ce
pricină nu i-am ascultat porunca. S-a potolit numaidecât şi, privindu-mă cu
zâmbetul lui fermecător pe care i-l cunoaşteţi, mi-a spus: "Amestecă-te în
mulţime, dragul meu John, şi, veghind asupra mea, veghează cu grijă şi
asupra ta. Dacă ţi s-ar întâmpla vreo nenorocire, aş rămâne pe veci
nemângâiat". L-am ascultat şi m-am pierdut în mulţime, iar când Robin,
însoţit de grupul vesel al măcelarilor, s-a îndreptat spre locuinţa şerifului
hangiu, m-am luat după ei şi am intrat împreună în sala de mese. Am cerut
să mi se aducă bucate bune şi m-am aşezat în firida unei ferestre. În ziua
aceea Robin era foarte vesel; el s-a aşezat la masă cu gazdele sale şi, spre
sfârşitul cinei, i-a poftit să bea cel mai bun vin din pivniţă, adăugând că face
cinste pe socoteala lui. Vă daţi seama că propunerea-i generoasă a fost
primită cu aplauze vesele; vinul s-a plimbat prin toate ungherele sălii; mi-am
primit şi eu partea mea. În clipa când veselia mesenilor era în toi, şeriful se
arătă în pragul uşii. Robin îl pofti să ia şi el loc. Omul primi, şi cum Robin i
se părea, pe bună dreptate, eroul acestei sărbători, vru să ştie cine este.
"— E un flăcău şiret! strigă unul din măcelari. Un şmecher, un suflet
rar, un băiat bun."
Şeriful m-a zărit. Nu eram beat şi faţa mea liniştită l-a îndemnat să-mi
pună câteva întrebări.
"— Tânărul ăsta — îmi spuse el, arătându-l pe Robin din ochi — trebuie
să fie un risipitor care, după ce şi-a vândut proprietăţile, casa ori castelul, are
de gând să-şi irosească nebuneşte toată averea."
"— Se prea poate" — am răspuns eu, nepăsător.
"— O mai fi având oare ceva?" întrebă şeriful.
"— S-ar putea, messire."
"— Credeţi că ar vrea să vândă pe nimica toată animalele ce i-au mai
rămas?"
"— Nu ştiu, însă puteţi foarte simplu să aflaţi..."
"— Cum?" întrebă prosteşte şeriful.
"— La dracu! Să-l întrebaţi chiar pe el."
"— Aveţi dreptate, domnule."
Zicând aceasta, şeriful se apropie de Robin şi, după ce-i lăudă în chip
pompos generozitatea, îl felicită pentru felul nobil în care-şi folosea averea.
"— Tânărul meu prieten — zise şeriful — nu mai aveţi cumva de vânzare
niscai cornute? V-aş găsi eu un cumpărător şi, făcându-vă acest bine, mi-aş
îngădui să vă spun că un om de rangul dumneavoastră şi cu înfăţişarea
dumneavoastră nu poate, fără a-şi compromite demnitatea, să se facă
negustor de vite."
Robin, înţelegând foarte bine adevărata cauză a acestei şirete reflecţii,
începu să râdă şi-i spuse binevoitorului şerif că are o mie de cornute, de care
s-ar lipsi bucuros pentru cinci sute de scuzi de aur.
"— Vă dau trei sute" — spuse şeriful.
"— La cursul actual — replică Robin — vitele mele valorează, una peste
alta, doi scuzi de cap."
"— Dacă vreţi să-mi vindeţi toată cireada, vă dau trei sute de scuzi de
aur, atrăgându-vă atenţia, galantul meu gentilom, că trei sute de scuzi de aur
vor sta mai bine în punga dumneavoastră decât cele o mie de cornute pe
păşunile dumneavoastră."
"— Este prea prost plătit" — spuse Robin, aruncându-mi o privire pe
furiş.
"— O inimă largă ca a dumneavoastră, milord — adaugă şeriful
încercând să-l măgulească pe Robin — nu se tocmeşte pentru câţiva scuzi.
Haideţi, târgul e făcut. Bateţi palma. Unde sunt vitele? Aş vrea să le văd pe
toate la un loc."
"— Pe toate la un loc!- repetă Robin râzând la gândul care-i trecu prin
minte.
"— De bună seamă, tânărul meu prieten, şi dacă locul unde se găseşte
această minunată cireadă nu-i prea departe de aici, putem să mergem până
acolo călare şi să facem târgul la faţa locului. Am să iau banii cu mine şi,
dacă sunteţi înţelegător, totul se va isprăvi înainte de a ne înapoia la
Nottingham."
"— Am pământuri întinse cam la o milă depărtare de oraş — răspunse
Robin; vitele mele sunt acolo şi le puteţi vedea aşa precum doriţi.
"— Pământuri întinse, la o milă de oraş... — repetă şeriful. Cunosc
împrejurimile şi nu pot să-mi dau seama unde se află proprietăţile
dumneavoastră."
"— Tăceţi — murmură Robin, aplecându-se la urechea şerifului. Din
motive speciale, vreau să-mi ţin secret şi numele, şi calitatea. Dacă aş
destăinui locul unde ţin vitele, ar însemna să-mi trădez incognito-ul necesar
intereselor mele. Mă-nţelegeţi, nu-i aşa?"
"— De minune, tânărul meu prieten — răspunse şeriful, clipind cu tâlc.
Şi prietenii, şi familia sunt de temut, înţeleg, înţeleg."
"— Ce straşnică inteligenţă pătrunzătoare aveţi! spuse Robin, cu un aer
misterios. Sunt îndemnat să cred c-o să ne înţelegem de minune. Aşa! Dacă
vreţi, o să profităm de neatenţia măcelarilor şi o s-o ştergem fără să bage
nimeni de seamă. Sunteţi gata să mă urmaţi?"
"— Cum să nu! Eu sunt cel care v-aşteaptă. Mă duc să dau poruncă să
se înşeueze caii."
"— Duceţi-vă, eu vă urmez îndată."
Şeriful ieşi din sală, iar eu, din porunca lui Robin, m-am dus la tovarăşii
noştri veseli, pe care, pentru a preîntâmpina orice neplăcere, îi rânduisem,
prevăzător, la o depărtare de unde puteai să auzi sunetul cornului, şi le-am
vestit sosirea şerifului.
La câteva minute după plecarea mea, şeriful îl duse pe Robin la el în
casă, îl prezentă soţiei sale, o făptură tânără şi frumoasă de vreo douăzeci de
ani şi-l rugă să ia loc până o să numere banii. Când şeriful se înapoie în
camera unde îl lăsase pe Robin singur cu soţia lui, îl găsi pe tânăr la
picioarele doamnei. Scena aceasta îl supără din cale afară pe mohorâtul soţ,
însă nădejdea că-l va face pe Robin să încheie un târg din care să iasă
înşelat, îi dădu putere să-şi stăpânească mânia. Îşi muşcă buzele şi-i spuse lui Robin:
"— Sunt gata să vă urmez, domnule gentilom."
Robin trimise frumoasei doamne un sărut şi, spre furia turbată a soţului
revoltat, îi anunţă apropiata sa reîntoarcere. Curând după aceea, şeriful şi
Robin ieşeau călare din Nottingham. Robin îşi duse tovarăşul pe cele mai
pustii poteci din pădure până ajunseră la răscrucea unde trebuia să-i
întâlnim noi.
"— Iată — spuse Robin, întinzând braţul spre o vale încântătoare din
bătrânul codru — iată una din proprietăţile mele."
"— Ceea ce-mi spuneţi espe pe de-a-ntregul neadevărat şi născocit —
răspunse şeriful, fiind încredinţat că-i vorba de o mistificare. Pădurea aceasta
împreună cu tot ce cuprinde ea este proprietatea regelui."
"— Se poate — replică Robin — însă pentru că eu am pus stăpânire pe
ea, a mea este."
"— Cum a dumitale?"
"— Foarte bine, o să vedeţi îndată în ce fel."
"— Ne aflăm într-un loc pustiu şi plin de primejdii — spuse şeriful.
Pădurea mişună de tâlhari; Doamne fereşte să cădem în mâinile ticălosului
de Robin Hood! Dacă s-ar întâmpla o asemenea nenorocire, am fi prădaţi cât
ai zice peşte de tot ce avem asupra noastră."
"— O să vedem noi ce-o să facă — spuse Robin râzand — căci pun
rămăşag unu contra o mie că în curând o să dăm ochii cu el."
Şeriful se îngălbeni, aruncând priviri speriate spre tufişurile
înconjurătoare.
"— Aş fi dorit ca proprietăţile dumneavoastră să se afle într-un loc mai
sigur, şi dacă mi-aţi fi vorbit despre primejdiile ce pândesc din vecinătate, v-
asigur că n-aş fi venit aici."
"— Vă spun, domnule — reluă Robin — că aici suntem pe domeniile
mele."
"— Ce vreţi să spuneţi? Despre ce domenii vorbiţi?" întrebă şeriful,
neliniştit.
"— Mi se pare totuşi că vorbele mele sunt foarte clare — zise Robin. Vă
arăt luminişurile, văile şi răscrucile acestea şi vă spun: «Iată proprietăţile
mele». Dumneavoastră când vorbiţi despre soţia dumneavoastră, nu spuneţi:
«Soţia mea»?"
"— Ba da, ba da, fără îndoială — se bâlbâi şeriful. Dar dumneavoastră
cum vă numiţi, vă rog? Aş vrea să cunosc cât mai repede numele unui
proprietar atât de bogat."
"— Curiozitatea dumneavoastră firească vă va fi în curând satisfăcută —
răspunse Robin, râzând. În aceeaşi clipă, o turmă mare de cerbi străbătu
poteca. Priviţi, priviţi, messire, priviţi spre dreapta; iată vreo sută din
cornutele mele; sunt grase şi frumoase, nu-i aşa? Ce ziceţi?"
Şeriful tremura din toate mădularele.
"— Mai bine n-aş fi venit aici" — spuse el, cercetând cu privirea speriată
pădurea deasă dimprejur.
"— Păi de ce? întrebă Robin. Vă asigur că bătrâna pădure este o locuinţă
încântătoare; de altfel, de ce vă temeţi, nu sunt şi eu alături de
dumneavoastră?"
"— Tocmai asta mă nelinişteşte, domnule. Mărturisesc că, de câteva
minute, prezenţa dumneavoastră nu mi-e tocmai plăcută."
"— Din fericire pentru mine, puţini oameni sunt de aceeaşi părere,
domnule — răspunse Robin, râzând — însă pentru că, spre marea mea părere de rău, dumneavoastră vă număraţi printre aceştia, este de prisos să
mai lungesc vorba noastră în doi."
Zicând acestea, Robin se înclină în faţa şerifului cu un aer ironic şi duse
cornul la gură. Am uitat să vă spun, dragi prieteni, că noi îi urmăream din
apropiere pe cei doi călători. La prima chemare am apărut. Înspăimântat,
şeriful era gata să cadă de pe cal.
"— Ce doriţi, nobilul meu stăpân?" l-am întrebat eu pe Robin. Binevoiţi
a-mi da poruncă şi pe loc va fi dusă la îndeplinire."
— Întotdeauna îi vorbeşti în felul ăsta lui Robin, Micule-John? îl întrebă
Will Roşcovanul.
— Da, Will, pentru că aşa se cade şi aşa îmi place — răspunse uriaşul,
cu toată sinceritatea.
"— L-am adus până aici pe puternicul şerif din Nottingham — răspunse
Robin. Înălţimea să vrea să vadă câteva din cornutele mele şi să ia masa cu
noi. Locotenente dragă, ai grijă ca oaspetele nostru să fie tratat cu toată
cuviinţa şi cu tot fastul cuvenit rangului său."
"— Îi vom servi cele mai alese bucate — i-am răspuns eu — căci sunt
încredinţat că va plăti cu multă dărnicie."
"— Să plătesc?! strigă şeriful. Ce-nţelegi prin asta?"
"— Lămurirea vă va fi dată la timpul potrivit, messire — răspunse Robin.
Şi-acum, îngăduiţi-mi să vă răspund la întrebarea pe care mi-aţi făcut cinstea
să mi-o puneţi când am intrat în pădure."
"— Ce întrebare?" murmură şeriful.
"— Aţi vrut să ştiţi cum mă numesc."
"— Ah!" gemu hangiul.
"— Mă numesc Robin Hood, messire."
"— Văd" — spuse şeriful, arătând din ochi trupa veselă care-l înconjura.
"— Cu privire la ceea ce înţelegem noi prin a plăti, iată: săracii au
oricând loc la masa noastră, dar ne acoperim cheltuielile din plin de la
oaspeţii care au fericirea să aibă o pungă bine garnisită."
"— Care vă sunt condiţiile?" întrebă şeriful, cu voce jalnică.
"— Noi nu punem condiţii şi nici nu fixăm preţuri. Noi luăm toţi banii
comeseanului nostru, fără să-i numărăm. De pildă, dumneavoastră aveţi în
pungă trei sute de scuzi de aur."
"— Dumnezeule mare!" murmură şeriful.
"— Cheltuiala dumneavoastră va fi de trei sute de scuzi de aur."
"— Trei sute de scuzi?!"
"— Da, şi vă sfătuiesc să mâncaţi cât veţi putea, şi să beţi cât mai mult
cu putinţă, ca să nu plătiţi pentru ce n-aţi consumat."
Apoi o masă straşnică a fost servită pe iarbă. Cum nu-i era foame, şeriful
a mâncat foarte puţin, în schimb a băut vârtos. Nouă ni s-a părut că setea
asta nemăsurată era pricinuită de deznădejde. La sfârşit ne-a dat cei trei sute
de scuzi de aur şi, îndată ce ultima monedă a dispărut în punga mea, a dorit
să ne părăsească. Robin a poruncit să fie adus calul şerifului, l-a ajutat pe
acesta să încalce, i-a dorit drum bun şi l-a rugat foarte mult să nu uite să-i
amintească de el, încântătoarei sale soţii. Şeriful n-a răspuns la plecăciunile
noastre; atât de tare se grăbea să plece din pădure, încât a dat pinteni calului
şi s-a depărtat în galop, fără să rostească un cuvânt. Aşa s-a sfârşit aventura
lui Robin Hood cu măcelarii din Nottingham.
— Într-o zi aş vrea şi eu să-mi pun iscusinţa la încercare şi să mă
deghizez — spuse Will Roşcovanul. Ai încercat vreodată, Micule-John?
— Da, ca să dau ascultare poruncii lui Robin.
— Şi cum te-ai descurcat? întrebă Will.
— Destul de bine pentru ce a fost nevoie — răspunse John.
— Şi despre ce a fost vorba? întrebă Much.
— Iată. Într-o dimineaţă pe când Robin Hood se pregătea să facă o vizită
lui Halbert Lindsay şi frumoasei sale soţii, i-am atras atenţia asupra
primejdiei care-l pândeşte dacă va intra în oraş fără să ia nici o măsură de
prevedere. După cele întâmplate şerifului cu aşa-zisa vânzare de animale,
trebuia să ne temem de o cumplită răzbunare din partea lui. Robin şi-a râs de
spaimele mele şi mi-a spus că, pentru a nu fi recunoscut, o să se deghizeze în
normand. Într-adevăr, s-a îmbrăcat cu un măreţ veşmânt de cavaler, s-a dus
la Halbert, iar de la locuinţa tânărului paznic al castelului, la hanul ţinut de
şerif. Aici a cheltuit o groază de bani, s-a purtat curtenitor cu soţia gazdei,
lăudându-i gingaşa-i frumuseţe, a vorbit cu şeriful, care l-a copleşit cu
bunăvoinţa lui, apoi, cu câteva clipe înainte de a pleca, l-a luat pe şerif deo-
parte şi i-a spus râzând: "Mii de mulţumiri, scumpă gazdă, pentru primirea
atât de curtenitoare pe care ai binevoit să i-o faci lui Robin Hood". Şi mai
înainte ca şeriful să-şi vină în fire din uimirea în care-l aruncaseră vorbele lui
Robin Hood, acesta şi dispăruse.
— Foarte bine! zise William. Însă această dovadă de iscusinţă din partea
lui Robin nu ne spune cum te-ai deghizat dumneata, Micule John.
— M-am îmbrăcat ca cerşetor.
— În ce împrejurări?
— Aşa cum v-am mai spus: ca să dau ascultare unei porunci a lui
Robin. Robin voia să-mi pună la încercare iscusinţa: Voia să vadă dacă sunt
în stare să ţin hangul nemaipomenitei lui îndemânări. M-a lăsat deci să-mi
aleg eu felul în care să mă deghizez şi, cum aflasem de moartea unui
normand bogat ale cărui proprietăţi se învecinau cu Nottingham-ul, m-am
hotărât să mă amestec printre săracii care însoţeau cortegiul mortuar. Îmi
pusesem pe cap o pălărie veche, împodobită cu scoici, îmbrăcasem un
veşmânt de pelerin, o bâtă zdravănă în mână, o desagă pentru de-ale gurii şi
o pungă mică în care să pun daniile de bani. Hainele mele erau atât de
sărăcăcioase, iar eu semănam atât de bine cu un sărac adevărat, încât veselii
mei tovarăşi au fost ispitiţi să-mi dea de pomană.
Cam la o milă de ascunzătoarea noastră, am întâlnit un pâlc de
cerşetori; şi ei, ca şi mine, se îndreptau spre catastelul răposatului. Unul
dintre ticăloşii aceia părea orb, al doilea şchiopăta de mai mare mila, ultimii
doi n-aveau altceva care să-i deosebească decât nişte zdrenţe rufoase. "Iată —
mi-am zis eu, prinvindu-i cu coada ochiului — iată nişte băieţi care îmi pot
sluji de model; am să-i opresc şi am să fac aşa fel ca să iau lecţii de la ei."
"— Bună ziua, fraţilor — am strigat cât am putut mai curtenitor — sunt
fericit că întâmplarea a făcut să ne întâlnim. Încotro vă duceţi?"
"— P-aici încolo pe drum" — mi-a răspuns scurt flăcăul căruia i-am
vorbit cu precădere.
Tovarăşii neghiobului mă măsurară din creştet până în tălpi, iar pe
chipul lor se citea uimire amestecată cu teamă.
"— Nu-i aşa că flăcăul ăsta poate fi asemuit cu turnul abaţiei din Linton?
spuse unul dintre sărăcani trăgându-se mai îndărăt.
"— Pot fi asemuit, fără teama de a greşi, cu un om care nu se teme de
nimic" — am răspuns eu, ameninţător.
"— Haide-haide, faceţi pace!" mormăi un cerşetor.
"— Fie, pace! am zis eu. Dar ce e de ros la capătul drumului, de a răsărit
de pretutindeni sfânta noastră confrerie a zdrenţăroşilor? De ce bat clopotele abaţiei din Linton cu atâta jale?"
"— Pentru că a murit un normand."
"— Vă duceţi la înmormântarea lui?"
"— Ne ducem să ne luăm şi noi partea noastră din pomenile ce se vor
împărţi la înmormântare unor bieţi pârliţi ca noi; n-ai decât să ne-nsoţeşti."
"— Ba bine că nu, şi n-am să vă mulţumesc că-mi daţi voie" — am
răspuns eu, batjocoritor.
"— Coadă de mătură slinoasă! strigă cel mai în putere dintre cerşetori.
Dacă-i aşa, să ştii că n-avem chef să-ţi mai răbdăm multă vreme tovărăşia ta
neroadă. Semeni cu un ticălos adevărat, iar prezenţa ta nu ne e pe plac.
Cară-te şi, în chip de compliment, na, ţine, o să-ţi crăp ţeasta!"...
Sfârşindu-şi vorba, calicul îmi trase una în cap de-am văzut stele verzi.
Acest atac neaşteptat m-a scos din fire — continuă Micul-John. M-am
aruncat asupra nemernicului şi, dintr-o singură mişcare, l-am potolit cu o
ploaie de lovituri. Ticălosul, nemaifiind în stare să se apere, mi-a cerut repede
îndurare.
"— Acum e rândul vostru, câini blestemaţi!" am strigat eu, ameninţându-
i cu ciomagul pe ceilalţi netrebnici.
Vă asigur, dragi prieteni, că v-aţi fi prăpădit de râs văzându-l pe orb
deschizând ochii şi urmărindu-mi îngrozit mişcările, sau pe olog rupând-o la
fugă spre pădure. Le-am poruncit gălăgioşilor să tacă, deoarece urlau de mă
asurziseră, apoi, pe îndelete, le-am mângâiat cu ciomagul umerii lor
puternici. Dintr-o traistă sfâşiată de loviturile mele căzură câteva monede de
aur; ticălosul căruia îi aparţineau galbenii se trânti în genunchi în faţa
comorii; spera, desigur, să le ascundă de mine.
"— Oho! am exclamat eu. Iată ceva care schimbă faţa lucrurilor, calici
netrebnici, sau mai bine zis, hoţi ce sunteţi! O să-mi daţi acum, pe loc, şi
ultima lăscaie pe care o aveţi, că de nu, vă stâlcesc pe toţi trei."
Laşii se mai rugară încă o dată de îndurare, şi cum braţul îmi obosise de
atâta ciomăgeală neîntreruptă, m-am arătat mărinimos. Când i-am părăsit pe
cerşetori, cu buzunarele doldora de prada luată, ei abia se mai puteau ţine pe
picioare. Am făcut repede cale întoarsă, încântat de izbânda mea, căci este
cinstit să jefuieşti nişte hoţi, mai ales pe o potecă din pădure. Robin Hood,
înconjurat de oamenii lui veseli, se îndeletniceau trăgând cu arcul.
"— Ce s-a întâmplat, Micule-John? strigă el, văzându-mă. Te-ai şi
întors? N-ai avut curajul să-ţi joci rolul de frate cerşetor până la capăt?"
"— Iartă-mă, dragă Robin, mi-am făcut datoria şt cerşitul mi-a fost
îndestulat. Am adus şase sute de scuzi de aur."
"— Şase sute de scuzi de aur! strigă el. Asta înseamnă că ai prădat un
cardinal sau un episcop?"
"— Nu, căpitane, am strâns această sumă de la membrii tribului de
cerşetori."
Robin Hood luă un aer grav.
"— Lămureşte-mă cu de-amănuntul, John — spuse el. Nu-mi vine să
cred că ai jefuit nişte oameni sărmani."
I-am povestit lui Robin tărăşenia, atrăgându-i atenţia că nişte cerşetori
putrezi de bogaţi nu puteau fi decât nişte tâlhari de meserie. Robin fu de
aceeaşi părere şi chipul lui prinse din nou să zâmbească.
— A fost o zi bună — spuse Much, râzând. Şase sute de scuzi de aur
doar cât ai aruncat o dată năvodul!
— În aceeaşi seară — continuă John — am împărţit săracilor din
vecinătatea pădurii Sherwood jumătate din prada mea.
— Ce om de treabă eşti, John! spuse Will, strângându-i mâna.
— Ce mărinimos este Robin, vrei să zici, William; pentru că, făcând
astfel, n-am făcut decât să mă supun poruncilor şefului meu.
— Iată-ne ajunşi la Barnsdale — spuse Much — drumul nu mi s-a părut
de loc lung.
— Am să-i spun asta soră-mi — zise Will, râzând.
— Şi eu am să adaug — replică Much — că nici o clipă n-am încetat să
mă gândesc la ea.