ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XX

Trecură cinci ani.
Ceata lui Robin Hood, instalată confortabil în pădure, trăia în deplină
siguranţă, deşi normanzii, duşmanii ei fireşti, aveau cunoştinţă de existenţa
ei. La început, oamenii se hrăniră cu vânat, însă, cum după un timp această
resursă ar fi devenit neîndestulătoare, Robin Hood trebui să se îngrijească
într-un mod mai sigur de cele necesare oamenilor săi. În consecinţă, după ce
organiză supravegherea drumurilor care străbat în toate direcţiile pădurea
Sherwood, începu să încaseze un impozit de la drumeţi. Acest impozit, foarte
piperat dacă străinul surprins era un mare senior, se reducea la o nimica
toată în caz contrar. De altfel, aceste zilnice încasări abuzive nu semănau cu
un furt; ele erau făcute cu multă graţie şi curtenie.
Iată cum opreau oamenii lui Robin Hood pe călători:
— Domnule străin — spuneau ei, scoţându-şi cuviincios boneta din cap
— şeful nostru, Robin Hood, o aşteaptă pe înălţimea voastră ca să poată sta
la masă.
Această invitaţie, care nu putea fi refuzată, era primită deci cu recunoştinţă. Condus întotdeauna cu multă curtenie în faţa lui Robin Hood,
străinul se aşeza la masă cu gazda sa, mânca bine, bea şi mai bine, iar la
desert afla suma cheltuită în cinstea lui. Este de la sine înţeles că această
cifră era proporţională cu valoarea financiară a străinului. Dacă avea bani la
el, plătea pe loc, dacă nu avea destui bani asupra lui, dădea numele şi adresa
familiei, căreia i se cerea o sumă însemnată drept răscumpărare. În acest din
urmă caz, călătorul, deşi rămânea prizonier, era aşa de bine tratat, încât
aştepta ceasul punerii în libertate fără cea mai mică nemulţumire. Pe
normanzi, plăcerea de a lua masa cu Robin Hood îi costa foarte scump, dar
niciodată nu s-au plâns că ar fi fost constrânşi la aceasta.
De două sau de trei ori a fost trimisă o companie de soldaţi împotriva
celor din pădure, dar, întotdeauna învinsa în chip ruşinos, ea declară că
ceata lui Robin Hood este de nebiruit. Dacă marii seniori erau jefuiţi fără
milă, în schimb oamenii săraci, fie ei saxoni sau normanzi, erau foarte bine
primiţi. Când lipsea Tuck, îşi îngăduiau să oprească uneori câte un călugăr
care, dacă primea de bună voie să facă o slujbă pentru ei, era răsplătit cu
multă generozitate.
Tuck, vechiul nostru prieten, fiind foarte fericit într-o asemenea
tovărăşie, nu se gândea o clipă să se despartă de ei. Îşi clădise o chilioară în
apropierea pivniţei şi trăia copios mâncând cele mai bune produse ale
pădurii. Bea mereu bunul frate: vin, când avea norocul să găsească vreo
câteva sticle, bere tare când nu avea vin, şi apă proaspătă, când vai, norocul
schimbător îi întorcea spatele. Însă este de la sine înţeles că-n situaţia
aceasta sărmanul Gilles se strâmba îngrozitor şi striga în gura mare că apa
proaspătă şi limpede de izvor e greţoasă şi fără gust. Timpul nu schimbase în
bine firea bravului călugăr. Era acelaşi om flecar, gălăgios şi fanfaron, gata
oricând să se ia la harţă. Însoţea ceata în drumurile ei prin pădure şi era mai
mare dragul să-i întâlneşti pe aceşti oameni veseli, cu chip zâmbitor, cu vorba
vioaie, care, chiar atunci când opreau călătorii, nu pierdeau nimic din
binevoitoarea lor bună dispoziţie. Ei se arătau tuturor atât de fericiţi, atât de
încântaţi de felul lor de viaţă, încât lumea îi numi prieteneşte "oamenii veseli
ai pădurii".
De cinci ani de zile nimeni nu mai auzise nimic nici de Allan Clare, nici
de lady Christabel; se ştia numai că baronul Fitz Alwine îl urmase pe Henric
al II-lea în Normandia.
Sărmanul Will Roşcovanul fusese înrolat într-o unitate militară. Halbert,
care se însurase cu Grace May, locuia cu soţia lui în micul oraş Nottingham
şi era tatăl unei încântătoare fetiţe de trei ani. Maud, frumoasa Maud, cum îi
spunea gentilul William, continua să stea cu familia Gamwell, care, am spus-
o, se retrăsese în taină la o proprietate a sa din Yojkshire. Lângă soţia şi
fiicele sale, bătrânul baronet îşi uitase nenorocirea; el îşi redobândise
puterile, iar sănătatea-i înfloritoare îi făgăduia o viaţă îndelungată. Fiii lui sir
Guy se întovărăşiseră cu Robin Hood şi stăteau cu el în pădurea verde. O
mare schimbare se produsese în persoana eroului nostru: crescuse, devenise
mai vânjos; frumuseţea delicată a chipului său căpătase trăsături mai
bărbăteşti, fără să piardă nimic din distincţia-i rară. În vârstă de douăzeci şi
cinci de ani, Robin Hood părea să aibă treizeci: ochii lui mari, negri scânteiau
de îndrăzneală; buclele-i mătăsoase încadrau o frunte senină, uşor arsă de
mângâierile soarelui; gura şi mustăţile-i negre ca pana corbului dădeau o
expresie de seriozitate chipului său încântător; însă aerul sever al feţei nu-i
luase nimic din binevoitoarea veselie a firii. Robin Hood, care stârnea în cel
mai înalt grad admiraţia femeilor, nu părea nici mândru, nici măgulit, inima lui aparţinea Mariannei. O iubea pe tânăra fată cu aceeaşi dragoste din trecut
şi o vizita adesea în castelul lui sir Guy. Dragostea dintre cei doi tineri era
cunoscută de familia Gamwell şi aşteptau, pentru a se căsători, înapoierea lui
Allan sau vestea despre moartea lui.
Printre oaspeţii primiţi prieteneşte la Barnsdale (cum se numea
proprietatea baronetului saxon) se găsea un tânăr care o adora pe Marianne.
Acest tânăr, un vecin din apropierea lui sir Guy (parcul castelului său se
învecina cu proprietatea baronetului) se înapoiase abia de câteva luni de la
Ierusalim, unde fusese într-o cruciadă, făcând parte din ordinul Templierilor.
Sir Hubert de Boissy era cavaler şi, prin urmare, sortit celibatului.
Într-o dimineaţă, întorcându-se călare dintr-o plimbare prin împrejurimi,
sir Hubert o zări pe Marianne la o fereastră a castelului vecinului său. O găsi
frumoasă, dori să o revadă şi se interesă cine era. I se spuse. Se prezentă de
îndată la uşa baronetului, se recomandă drept un vecin binevoitor şi
cumsecade, îi oferi bătrânului prietenia lui şi încercă să-i capete încrederea.
Era o cucerire foarte greu de făcut; bătrânul saxon, care-i dispreţuia pe
normanzi, se arătă rezervat şi primi cu o extremă răceală avansurile
seniorului de Boissy. Fără să se descurajeze în urma acestui prim eşec,
cavalerul reveni. Din prudenţă, sir Guy se arătă mai îngăduitor. La câteva zile
după această a doua întrevedere, Hubert făcu o vizită şi doamnelor de
Gamwell şi, odată primit în cercul familiei, se arătă atât de sincer, de
afectuos, de binevoitor, încât sir Guy, căruia cavalerul îi istorisea minunate
povestiri, văzu dispărând încetul cu încetul sentimentul de neîncredere pe
care i-l inspirase doar înfăţişarea normandului.
Vizitele lui Hubert se înmulţiră, iar el se comportă cu atâta iscusinţă,
încât câştigă pe deplin stima şi prietenia bătrânului, pentru care deveni
curând un tovarăş foarte agreabil. Galant cu tinerele fete, fără să fie supă-
rător, el le împărţea în mod egal amabilităţi şi atenţii. Nimeni nu se putea
plânge de insistenţele sale, care păreau pornite numai din prietenie. Aşa le
consideră şi Marianne, căreia nu-i trecu prin minte să-i spună ceva lui Robin.
Totuşi, tânăra se temea de o întâlnire întâmplătoare între cei doi bărbaţi, în
salonul castelului, întâlnire care l-ar fi putut determina pe Robin Hood să
săvârşească vreo imprudenţă, căci era lesne de ghicit că impetuosul tânăr n-
ar fi văzut cu ochi buni prietenia dintre un saxon şi un duşman al neamului
său.
Hubert de Boissy era unul dintre acei oameni care, fără să posede
calităţi fizice şi morale deosebite, au norocul să placă femeilor şi să fie iubiţi
de acestea. Caracterul său gata oricând să se mlădieze după împrejurări
lăsase să se creadă despre el că ar avea o inimă bună, ceea ce îi adusese mari
succese în societate. Această admiraţie inexplicabilă îl făcu foarte îngâmfat şi-
i dădu o doză de obrăznicie care-l împiedica să-şi imagineze că el ar putea să
întâmpine un refuz din partea unei femei pe care ar fi onorat-o cu atenţia sa.
Regulile ordinului din care făcea parte Hubert îi interziceau căsătoria şi-l
supunea obligaţiilor unei vieţi caste; însă, la drept vorbind, cei mai mulţi
dintre templieri erau asemenea lui Hubert, care, obişnuit cu luxul unei averi
princiare, trăia în lume şi ducea viaţa unui tânăr care dispunea pe de-a-
ntregul după cum îi era voia de inima lui, de averea lui şi de timpul lui liber.
De cum o văzu pentru prima dată pe nevinovata Marianne, în inima
cavalerului se aprinse o patimă nestăvilită, şi această patimă ascunsă de
privirile tuturor şi ignorată de aceea care era obiectul ei deveni pentru Hubert
un adevărat chin. Ţinut la distanţă de atitudinea rece a fetei, exasperat de
dispreţul mândru pe care aceasta îl nutrea pentru uzurpatorii normanzi, el se îndrăgosti de Marianne cu o dragoste plină de ură în care dorinţa şi repulsia
se amestecau în acelaşi timp.
Cavalerul era un spirit destul de pătrunzător şi avea suficientă
experienţă ca să-şi dea seama că, în afară de bunul sir Guy, toată familia îi
îndură anevoie prezenţa. Nici el nu se simţea la largul lui lângă aceia pe care-
i numea prietenii săi, dar împotriva cărora urzea cu laşitate o răzbunare
cruntă. În ciuda firii sale bune şi generoase, bătrânului baronet i se întâmpla
adeseori să lase să i se ghicească dispreţul său faţă de normanzi şi să-i
califice cu epitete injurioase. Hubert îşi stăpânea mânia pe care i-o pricinuiau
aceste insulte excesive, zâmbea cu un aer îngăduitor şi împingea făţărnicia
până acolo, încât se făcea că împărtăşeşte părerile gazdei, numai după ce în-
cerca sa le combată pentru a-şi atrage mila şi simpatia.
Hubert era înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă; el judeca repede şi
bine atunci când interesul pasiunilor sale cerea să se orienteze rapid. Aşa că,
încă de la prima întâlnire, i-a fost uşor să-l judece pe sir Guy, să-şi dea
seama că bunul bătrân este un om simplu, sincer, deschis, incapabil să
bănuiască la alţii gândurile josnice pe care el nu le avea. După două luni de
la prima vizită făcută la castel, Hubert ajunsese să fie tratat, în aparenţă, ca
un adevărat prieten al familiei.
Winifred şi Barbara, cele două fiice ale baronetului, se purtau faţă de
normand cu o politeţe curtenitoare; însă nu acelaşi lucru se întâmpla cu
Marianne, care instinctiv, se temea de această aparenţă de om cumsecade a
cavalerului.
Hubert aflase de apropiata căsătorie a Mariannei, dar îi fusese cu
neputinţă să descopere numele viitorului soţ. O fire mai puţin înflăcărată
decât a cavalerului s-ar fi retras în faţa atitudinii glaciale a Mariannei, însă,
la drept vorbind, Hubert era mânat mai degrabă de un sentiment de
răzbunare decât de o dragoste adevărată. El aştepta momentul potrivit pentru
o declaraţie făcută pe neaşteptate şi-şi propunea să cadă în genunchi
dinaintea fetei şi să-i mărturisească pe un ton umil dragostea arzătoare ce-o
simţea pentru ea. Însă, aşteptând cu răbdare perseverentă clipa când să
rămână singur cu Marianne, Hubert încerca să afle taina fetei, propunându-
şi, în caz că ar fi izbutit, să zdrobească sub călcâi acest periculos obstacol.
Întrebaţi fiind de valeţii lui Hubert, vasalii lui sir Guy dădură informaţii
false despre logodnicul Mariannei, botezându-l pe acesta cu un nume
imaginar, iar cavalerul, cu toată şiretenia şi cu toate cercetările foarte dibace,
rămase în această privinţă cu desăvârşire neştiutor. Reuşi totuşi să afle că
viitorul soţ al lui Marianne este saxon, tânăr şi de o frumuseţe deosebită. Şi
mai află că vizitele lui la castel sunt ţinute în cea mai mare taină. Aşa fiind,
cavalerul se aşeză la pândă ca să surprindă venirea rivalului său şi să-l ucidă
când va trece. Însă această intenţie plină de bunăvoinţă fu zădărnicită:
tânărul aşteptat nu veni.
Aici ajunseseră lucrurile: Hubert încă nu-şi mărturisise nici violenţa
patimii sale pentru Marianne, nici ura pe care o nutrea pentru întreaga ei
familie, când o sărbătoare dintr-un sat aflat la o mică depărtare de castel
chemă acolo toţi membrii familiei Gamwell. Hubert ceru voie să însoţească
doamnele, permisiune ce-i fu acordată cu plăcere.
Winifred, Maud şi Barbara se gândeau bucuroase la această excursie,
însă Marianne, care aştepta vizita lui Robin Hood, pretextă o violentă durere
de cap ca să poată rămâne singură la castel.
Familia plecă, însoţită de vasalii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În
afară de un bărbat rămas de pază şi de două slujitoare, toţi plecară din Barnsdale.
Rămasă singură, Marianne se urcă în camera ei, se îmbrăcă frumos şi se
aşeză la o fereastră de unde putea să vadă câteva drumuri ce se îndreptau
spre castel. În fiece clipă credea că aude sunetul melodios al cornului,
chemare care îi vestea apropierea iubitului. Atunci, capul ei încântător se
apleca puţin, o strălucire fugară îi lumina ochii gânditori, buzele rosteau grav
un nume şi toată făptura îi fremăta de bucurie, de nelinişte, de aşteptare. Dar
nici sunetul nu se auzi, nici silueta dorită nu-şi alungi forma-i elegantă pe
nisipul auriu al drumului, şi atunci Marianne, nevăzând nimic cu ochii, privi
în adâncul fiinţei sale ca să vadă cu inima.
Aşteptarea fu lungă şi curând deveni dureroasă. Marianne iscodi zarea,
scormoni cu privirea aleile parcului, luă aminte la toate zgomotele şi,
dezamăgită în nădejdea-i arzătoare, începu să plângă încet. Aşezată într-un
jilţ, cu capul sprijinit în palmă, se lăsă pradă unei naive disperări, când,
deodată, un zgomot uşor o făcu să-şi ridice fruntea. În faţa ei era Hubert.
Marianne scoase un strigăt şi vru să fugă.
— De ce vă este teamă, miss? Mă luaţi drept fiul iadului? Dumnezeu fie
binecuvântat! Credeam că am dreptul să presupun că prezenţa mea în
camera unei fete nu poate fi pentru ea un motiv de teamă.
— Iertaţi-mă, messire — îngăimă fata, cu o voce tremurătoare — nu v-
am auzit deschizând uşa. Eram singură şi...
— Îmi face impresia că vă place foarte mult singurătatea, încântătoare
Marianne, şi când i se întâmplă unui prieten de-al dumneavoastră să vă
surprindă astfel, îi arătaţi o faţă atât de nemulţumită, de parcă ar fi avut
stângăcia să vă întrerupă dintr-o convorbire amoroasă. După o clipă de
spaimă, Marianne îşi redobândi calmul ei obişnuit. Ridică fruntea cu
demnitate şi cu pas hotărât, se îndreptă spre uşă. Cavalerul de Boissy o opri.
Domnişoară — spuse el — vreau să vă vorbesc: faceţi-mi plăcerea să-mi
acordaţi câteva minute. De fapt, credeam că vizita mea o să fie mai bine
primită.
— Vizita dumneavoastră, messire — răspunse tânăra, cu dispreţ — este
tot atât de neplăcută pe cât a fost de neaşteptată.
— Adevărat? striga Hubert. Sunt foarte mâhnit, însă ce vreţi,
domnişoară, trebuie să ştii să înduri ceea ce nu poţi împiedica.
— Dacă sunteţi gentilom, ştiţi cum să vă purtaţi în lume, sir Hubert; este
destul să vă rog să mă lăsaţi singură.
— Sunt gentilom, frumoasa copilă — răspunse glumeţ cavalerul — dar
îmi place atât de mult societatea aleasă, încât îmi trebuie un motiv mai
puternic decât o simplă dorinţă, ca să mă hotărăsc s-o părăsesc.
— Încălcaţi toate regulile bunei-cuviinţe, messire — răspunse Marianne.
Atunci vă rog să-mi îngăduiţi să vă las, acolo unde aţi pătruns fără să fiţi nici
chemat, nici dorit.
— Domnişoară — reluă Hubert, cu obrăznicie — astăzi vreau să uit cu
desăvârşire de bună-cuviinţă, şi dacă nu am de gând să mă retrag, n-am de
gând nici să vă las să ieşiţi. Am avut onoarea să vă spun că aş vrea să vă
vorbesc, şi cum prilejul de a vă vorbi între patru ochi este tot atât de rar ca şi
frumuseţea dumneavoastră, ar fi păcat pentru mine să nu mă folosesc de
ceea ce am cucerit, pretextând, după pilda dumneavoastră, o puternică
durere de cap. Binevoiţi să mă ascultaţi: vă iubesc de multă vreme...
— Destul, messire — îl întrerupse Marianne — nu-mi este îngăduit să
aud mai mult.
— Vă iubesc — repetă Hubert.
— Vai! strigă Marianne. Dacă baronetul ar fi fost lângă mine, n-aţi fi
îndrăznit să-mi vorbiţi astfel.
— Desigur, răspunse tânărul, cu obrăznicie. O paloare ca de mort
acoperi obrajii fetei. Aveţi şi spirit şi inteligenţă — continuă Hubert — este de
prisos să-mi pierd timpul ca să vă copleşesc cu complimente prosteşti. Acest
fel de a proceda ar avea, desigur, o influenţă fericită asupra unei fete
vanitoase şi cochete; însă faţă de dumneavoastră ar fi inutil şi de prost gust.
Sunteţi foarte frumoasă şi vă iubesc; după cum vedeţi, merg drept la ţintă:
vreţi să-mi înapoiaţi o parte din această afecţiune?
— Niciodată! răspunse Marianne, cu hotărâre.
— Iată un cuvânt care ar fi mai prudent să nu-l rostească o tânără
atunci când i se întâmplă să se afle singură cu un bărbat foarte îndrăgostit de
frumuseţea ei.
— Oh, Dumnezeule! Dumnezeule! strigă Marianne, împreunându-şi
mâinile.
— Vreţi să fiţi soţia mea? Dacă primiţi, veţi fi una dintre marile doamne
din Yorkshire.
— Nefericitule! strigă tânăra. Vă încălcaţi în mod ruşinos jurământul pe
care l-aţi făcut. Îmi oferiţi o mână care nu este liberă; aparţineţi ordinului
Templierilor şi de aceea vă este interzis jurământul căsătoriei.
— Pot să fiu dezlegat de jurământ — zise cavalerul — şi, dacă primiţi
numele meu, nimic nu se va opune fericirii noastre. V-o jur pe nemurirea
sufletului meu, Marianne, că veţi fi fericită. Vă iubesc cu toată puterea inimii
mele, voi fi sclavul dumneavoastră, nu voi avea alt gând decât să vă fac cea
mai invidiată dintre femei. Marianne, răspundeţi-mi; nu plângeţi aşa; îmi daţi
voie să sper în dragostea dumneavoastră?
— Niciodată! Niciodată! Niciodată!
— Iar acelaşi cuvânt, Marianne — repetă Hubert, pe un ton prefăcut. Nu
vă pripiţi, gândiţi-vă înainte de a răspunde. Sunt bogat, posed cele mai
frumoase domenii din Normandia, am numeroşi vasali; ei vor fi servitorii
dumneavoastră; veţi fi idolul întregului ţinut. Vă voi acoperi părul cu perlele
cele mai gingaşe, vă voi copleşi cu darurile cele mai de preţ. Marianne,
Marianne, v-o jur, cu mine veţi fi fericită.
— Nu juraţi, messire,căci va veţi călca acest nou jurământ cum l-aţi
călcat pe cel prin care v-aţi legat faţă de Dumnezeu.
— Nu, Marianne, vă voi fi credincios.
— Aş vrea să cred în cuvintele dumneavoastră, messire — reluă tânăra,
pe un ton mai împăciuitor — dar nu pot răspunde dorinţelor pe care ele le
exprimă: inima mea nu-mi aparţine.
— Mi s-a spus, dar nu mi-a venit să cred, atât mi-era de neplăcut acest
gând. Este adevărat? Aşadar, este adevărat?
— Este adevărat, messire — răspunse Marianne, roşindu-se.
— Bine, fie! Voi respecta secretul inimii dumneavoastră dacă îmi veţi
spune uneori un cuvânt binevoitor, dacă îmi veţi spune că pot spera să mă
numesc prietenul dumneavoastră. Vă voi iubi din tot sufletul! Vă voi fi foarte
devotat !
— Nu am nevoie de nici un prieten, messire, pentru că n-aş putea
recunoaşte drepturi la o afecţiune pe care mi-este cu neputinţă s-o împart.
Cel care îmi stăpâneşte gândirile are singurele bogăţii la a căror cucerire
năzuiesc: o inimă nobilă, un spirit cavaleresc şi un caracter cinstit. Îi voi fi
credincioasă şi a lui pe vecie.
— Marianne, nu mă lăsaţi să-mi pierd nădejdea, mi-aş pierde minţile.
Vreau să fiu calm şi să mă port faţă de dumneavoastră în limitele respectului,
dar dacă continuaţi să mă trataţi cu aceeaşi asprime, va fi foarte greu să-mi
pot stăpâni mânia. Ascultaţi-mă, Marianne, nu se poate să fiţi iubită de omul
care poate trăi departe de dumneavoastră, cu pasiunea cu care vă iubesc eu.
Oh, Marianne, fiţi a mea! Ce viaţă duceţi aici? Izolată în mijlocul unei familii
străine. Sir Guy nu este tatăl dumneavoastră. Winifred şi Barbara nu vă sunt
surori. Ştiu că în vinele dumneavoastră curge sânge normand, iar dispreţul
pe care îl manifestaţi este doar ecoul recunoştinţei care vă leagă de aceşti
saxoni. Veniţi, frumoasa mea Marianne, veniţi cu mine, vă voi oferi o viaţă de
lux, de plăceri, de petreceri.
Un surâs dispreţuitor înflori pe buzele Mariannei.
— Messire — spuse ea — binevoiţi să vă retrageţi, propunerile pe care mi
le faceţi nu merită nici măcar politeţea unui refuz. Am avut onoarea să vă
spun că sunt logodită cu un nobil saxon.
— Aşadar, respingeţi, dispreţuiţi propunerile mele, tânără trufaşă?
întrebă Hubert, cu voce schimbată.
— Da, messire.
— Puneţi la îndoială sinceritatea cuvintelor mele?
— Nu, domnule cavaler, şi vă mulţumesc pentru bunele dumneavoastră
intenţii, dar vă mai rog o ultimă dată: lăsaţi-mă singură. Prezenţa
dumneavoastră în camera mea îmi pricinuieşte o vie neplăcere.
Drept răspuns, cavalerul luă un jilţ şi-l apropie de cel pe care şedea
Marianne. Fata se ridică şi, în picioare, în mijlocul încăperii, aşteptă calmă,
cu privirea în pământ, plecarea lui Hubert.
— Veniţi lângă mine — spuse el, după o clipă de tăcere — nu vreau să vă
fac nici un rău, vreau să obţin o făgăduială care, fără să vă silească să stricaţi
logodna cu misteriosul necunoscut pe care îl iubiţi cu atâta gingăşie, îmi va
da puterea să îndur amintirea dispreţului dumneavoastră. Rog, deşi am
dreptul să cer, Marianne — spuse Hubert, apropiindu-se de tânăra fată, care,
fără grabă aparentă, dar cu pas hotărât, se îndreptă spre uşă. Uşa este
închisă, miss Marianne, iar mâinile dumneavoastră atât de frumoase s-ar
răni inutil, încercând să forţeze broasca. Sunt un om prevăzător, frumoasă
copilă; în castel nu este nimeni şi, dacă aţi avea fantezia să strigaţi după
ajutor, oamenii mei care aşteaptă la câţiva paşi de Barnsdale ar putea să ia
strigătele dumneavoastră drept un ordin de a aduce în dreptul scării de la
intrare nişte cai straşnici gata înşeuaţi şi care, de voie de nevoie, vă vor duce
departe de aici.
— Messire — spuse Marianne, cu voce sugrumată de plâns — fie-vă milă
de mine! Îmi cereţi un lucru pe care mi-e cu neputinţă să vi-l acord, iar
violenţa nu va avea nici o putere asupra inimii mele. Lăsaţi-mă să plec; vedeţi
că nici nu strig, nici nu chem pe nimeni. Vă stimez îndeajuns ca să nu iau în
serios ameninţările dumneavoastră de a mă răpi; sunteţi om de onoare şi nici
măcar nu v-aţi putea gândi să săvârşiţi o faptă atât de laşă. Sir Guy vă
iubeşte, sir Guy vă stimează, are pentru dumneavoastră consideraţie, aţi avea
curajul să înşelaţi cu atâta cruzime generoasa prietenie pe care aţi văzut-o
născându-se? Gândiţi-vă, toată familia Gamwell ar fi deznădăjduită... eu... eu
m-aş omorî, cavalere.
Zicând acestea Marianne izbucni în plâns.
— Am jurat că vei fi a mea.
— Aţi făcut un jurământ lipsit de sens, messire, şi dacă vreodată inima
dumneavoastră a bătut cu dragoste pentru vreo femeie, gândiţi-vă în ce
situaţie dureroasă s-ar găsi dacă un bărbat ar vrea s-o silească pe iubita dumneavoastră să renunţe la această dragoste. Dacă aveţi o soră, messire,
gândiţi-vă la ea; eu am un frate, dar n-ar supravieţui dacă mi-aş pierde
onoarea.
— Vei fi soţia mea, Marianne, soţia mea scumpă şi respectată; vino cu
mine.
— Nu, messire, niciodată.
Hubert care se apropiase încet de Marianne, vru s-o îmbrăţişeze. Tânăra
fată scăpă din ticăloasa îmbrăţişare şi, retrăgându-se în celălalt colţ al
camerei, începu să strige cu disperare:
— Ajutor! Ajutor!
Prea puţin speriat de o chemare pe care o ştia fără sorţi de izbândă,
Hubert începu să râdă cu cruzime şi izbuti s-o apuce de mâini. Însă în clipa
când încerca s-o tragă spre el, fata, cu un gest iute ca gândul, smulse
pumnalul agăţat la cingătoarea lui Hubert şi se repezi spre fereastra
deschisă. Sărmana copilă, în deznădejdea ei, era gata să-şi înfigă pumnalul în
piept sau să se arunce pe fereastră când, deodată, liniştea câmpiei fu
tulburata de sunetul unui corn care-şi risipea notele-i armonioase. Pe
jumătate aplecată peste fereastră, Marianne tresări uşor; apoi, cu pumnalul
în mână, ridică fruntea, îşi încorda auzul şi, cu inima bătând să-i spargă
pieptul, ascultă. Sunetul, mai întâi vag şi nedesluşit, se auzi din ce în ce mai
limpede, apoi izbucni într-o veselă fanfară. Vrăjit de farmecul acestei melodii
neaşteptate, Hubert se opri locului, dând pace fetei, dar când sunetul
cornului încetă să se mai audă, se apropie de Marianne, încercând s-o în-
depărteze cu forţa de fereastră.
— Ajutor, Robin, ajutor! începu să strige Marianne, cu glas răsunător.
Ajutor, repede, repede, Robin, dragul meu Robin, cerul te trimite!
Trăsnit de surpriză când auzi rostindu-se acest nume de temut, Hubert
încercă să înăbuşe strigătele Mariannei, dar fata se zbătu cu o energie şi cu o
forţă extraordinare. Deodată numele Mariannei răsună afară, urmat de zgo-
motul unei lupte, apoi uşa camerei unde se afla fata zbură în ţăndări şi, în
prag, se ivi Robin Hood. Fără să scoată un strigăt, fără să spună o vorbă,
Robin se năpusti asupra cavalerului, îşi înfipse mâinile în gâtul lui şi-l trânti
la picioarele Mariannei.
— Ticălosule! strigă Robin, ţinând piciorul pe pieptul lui Hubert. Încerci
să brutalizezi o femeie?!
Marianne, în lacrimi, căzu în braţele logodnicului său.
— Fii binecuvântat, dragul meu Robin! spuse ea. Mai mult decât viaţa,
mi-ai salvat onoarea.
— Scumpa mea Marianne — răspunse tânărul, n-am cerut niciodată altă
favoare lui Dumnezeu decât să mă găsesc lângă tine când eşti în primejdie.
Binecuvântată fie providenţa care mi-a călăuzit paşii! Linişteşte-te, ai să-mi
spui după aceea ce s-a petrecut înainte de fericita mea sosire. Cât despre
dumneata, ticălos neruşinat — continuă Robin Hood, întorcându-se spre
cavalerul care se ridicase între timp — pleacă de aici! O respect prea mult pe
tânăra pe care ai avut îndrăzneala s-o insulţi, ca să-mi îngădui să te lovesc în
faţa ei. Ieşi!...
Nu vom încerca să descriem furia seducătorului ticălos: aducea a
nebunie. Ochii lui aruncau spre tânăra pereche o privire încărcată de ură;
mormăi câteva cuvinte neînţelese şi, dezarmat, ridicol, insultat, făcut de
ruşine, ieşi pe uşă, coborî clătinându-se treptele pe care le urcase atât de
vesel şi se îndepărtă de castel. Robin Hood o ţinea strâns la piept pe
Marianne, iar fata continua să plângă, căutând să-i explice salvatorului ei cât se bucura de prezenţa lui.
— Marianne, scumpa mea Marianne — spunea Robin, blând — n-ai de
ce să te mai temi, sunt cu tine. Hai, ridică-ţi spre mine chipul tău frumos,
vreau, vreau să-l văd liniştit şi surâzător. Marianne încercă să răspundă
drăgăstoasei cereri a prietenului său, dar nu putu scoate nici un cuvânt, atât
era de tulburată. Cine este tânărul acesta, draga mea? întrebă Robin după un
timp de tăcere, aşezându-se alături de tânăra fată, care încă mai tremura.
— Un senior normand ale cărui domenii se învecinează cu Barnsdale —
răspunse fata, cu teamă.
— Un normand?! strigă Robin. Cum se poate ca unchiul meu să
primească în casă un om care aparţine acestui neam blestemat?
— Dragul meu Robin — zise Marianne — după cum ştii, sir Guy este un
bătrân prevăzător şi înţelept: nu-l judeca înrâurit de mânia care te stăpâneşte
acum. Dacă l-a primit în casă pe cavalerul Hubert de Boissy, fii sigur că a
avut un motiv serios ca s-o facă. Ca şi dumneata, ba poate chiar mai mult, sir
Guy îi dispreţuieşte pe normanzi. În afară de prevedere, care l-a silit pe
unchiul dumitale să-l primească pe cavaler, au mai fost la mijloc viclenia,
abilitatea şi prefăcătoria mieroasă cu care acesta a reuşit să câştige
bunăvoinţa întregii familii. Sir Hubert se arăta atât de respectuos, de umil şi
de devotat, încât toată lumea s-a lăsat înşelată de cinstea aparentă a
caracterului său.
— Şi dumneata, Marianne?
— Eu — spuse fata — eu nu stăteam să-l judec, dar găseam în privirea
lui ceva fals care mă împiedica să am încredere.
— Cum a reuşit să pătrundă în camera dumitale?
— Nu ştiu. Plângeam pentru că... şi tânăra fată îşi plecă privirea,
roşindu-se.
— Pentru că?... o întrebă Robin, drăgăstos.
— Pentru că nu mai veneai — spuse Marianne, cu un surâs blând.
— Iubita mea dragă!...
— Un zgomot uşor mi-a atras atenţia, am ridicat capul şi l-am văzut pe
cavaler. Îl părăsise pe sir Guy pentru un motiv oarecare, îndepărtase
slujitoarele, şi-şi pusese oamenii să supravegheze casa.
— Ştiu — o întrerupse Robin — am răsturnat doi care au încercat să-mi
aţină calea.
— Oh, dragă Robin, m-ai salvat! Fără dumneata aş fi fost moartă acum;
eram gata să mă înjunghii, când am auzit sunetul cornului dumitale.
— Unde locuieşte ticălosul ăsta? întrebă Robin, scrâşnind din dinţi.
— La câţiva paşi de aici — spuse fata, ducându-l pe Robin spre
fereastră. Vino — continuă ea — vezi clădirea aceea al cărei acoperiş întrece
copacii din parc? Acela este castelul seniorului de Boissy.
— Mulţumesc, dragă Marianne, dar acum să nu mai vorbim de omul
acela, sufăr că mâinile lui ticăloase ţi-au putut atinge mâinile. Să vorbim
despre noi, despre prietenii noştri. Am să-ţi dau veşti bune, dragă Marianne,
veşti care au să te facă fericită.
— Vai, dragă Robin — zise fata, cu amărăciune — sunt atât de puţin
obişnuită cu bucuria, încât nici măcar nu pot să sper la o întâmplare fericită.
— Şi totuşi greşeşti, draga mea. Haide, uită ceea ce s-a întâmplat şi
încearcă să ghiceşti care sunt aceste veşti bune.
— Oh, dragă Robin! strigă fata. Vorbele dumitale mă fac să cred într-o
fericire nesperată. Ai obţinut iertarea regelui? Da? Eşti liber şi nu mai eşti
silit să fugi de oameni?
— Nu, Marianne, nu, sunt tot un biet proscris; nu-i vorba de mine.
— Atunci, de fratele meu, de dragul meu Allan? Unde este, Robin? Când
va veni să mă vadă?
— Sper că o să vină foarte curând — zise Robin. Am primit veşti de la el
printr-un om care a intrat în ceata mea. Acest om, care a fost făcut prizonier
de normanzi când ne-am încăierat cu soldaţii cruciaţi în pădurea Sherwood, a
fost silit să intre în slujba baronului Fitz Alwine. Baronul împreună cu lady
Christabel s-a înapoiat ieri la castelul din Nottingham. O dată cu el a venit şi
saxonul făcut soldat, dar primul gând al acestuia a fost să treacă de partea
noastră. El mi-a spus că Allan Clare avea un rang de vază în armata regelui
Franţei şi că era pe punctul de a obţine o învoire ca să petreacă vreo câteva
luni în Anglia.
— Iată o veste foarte fericită, dragă Robin — spuse Marianne — ca
totdeauna eşti îngerul păzitor al sărmanei dumitale prietene. Allan te iubeşte
mult, dar o să te iubească şi mai mult când am să-i spun cât ai fost de
generos şi de bun cu cea care, fără ajutorul afecţiunii dumitale protectoare,
ar fi murit de plictiseală, de tristeţe şi de grijă.
— Dragă Marianne — răspunse tânărul — să-i spui lui Allan că am făcut
tot ce mi-a stat în putinţă ca să te ajut să înduri cu răbdare durerea pe care
ţi-o pricinuia absenţa lui; să-i spui că am fost pentru dumneata un frate
iubitor şi devotat.
— Un frate? Ah, mai mult decât un frate — rosti încet Marianne.
— Iubita mea dragă — murmură Robin, strângând-o la piept — spune-i
că te iubesc cu patimă şi că toată viaţa mea îţi aparţine.
Drăgăstoasa convorbire dintre cei doi tineri se prelungi mult, şi dacă s-a
întâmplat ca Robin să strângă prea tare mâinile frumoasei sale logodnice în
mâinile lui, această afectuoasă mângâiere s-a păstrat în limitele caste ale
unei dragoste pline de respect.
A doua zi, cum se lumină de ziuă, Robin Hood încălecă şi, fără să anunţe
nimănui această plecare precipitată, se îndreptă grăbit spre pădurea
Sherwood. Din ordinul său, vreo cincizeci de oameni, sub comanda Micului-
John, se îndreptară spre Barnsdale, unde se ascunseră în preajma satului, în
aşteptarea ultimelor instrucţiuni din partea tânărului lor şef. Chiar în aceeaşi
seară, Robin Hood îşi duse oamenii într-o pădurice din faţa castelului lui
Hubert de Boissy şi le povesti în câteva cuvinte mârşava purtare a cavalerului
normand.
— Am aflat — adăugă Robin, că Hubert de Boissy pregăteşte o răzbunare
cumplită; şi-a adunat cei patruzeci de vasali ai săi şi în noaptea asta vrea să
atace castelul scumpei noastre rude şi prieten sir Guy de Gamwell; plănuieşte
să dea foc clădirilor, să omoare bărbaţii şi să răpească femeile. Ei bine, băieţi!
Şi-a făcut aceste planuri uitând de noi. Noi vom apăra împrejurimile
domeniului din Barnsdale. Victoria noastră nu poate fi pusă la îndoială. Cu
îndemânare şi curaj, înainte!
— Înainte! strigară cu înflăcărare pădurarii veseli.
De cum se întunecă, pe porţile castelului lui Hubert de Boissy ieşi un
pâlc de oameni ce se îndreptară în tăcere spre Barnsdale. Dar abia trecură
hotarul domeniilor normandului, că un strigăt de război zbură peste capetele
lor, îngheţându-i de spaimă. Hubert se aruncă în mijlocul lor şi începu să-i
încurajeze cu gestul şi cu fapta, apoi se repezi înspre partea de unde venise
strigătul ameninţător. În aceeaşi clipă, ca la un semn, pădurarii, ţâşniră din
pădure şi se năpustiră asupra micii trupe. Încăierarea, care începu cu
violenţă, avea să devină sângeroasă când Robin Hood se găsi faţă în faţă cu cavalerul de Boissy. Lupta fu cumplită. Hubert se apără vitejeşte, dar Robin
Hood, ale cărui forţe sporiseră însutit din pricina mâniei, făcu minuni de
vitejie şi-şi împlântă sabia, până la gardă, în pieptul cavalerului normand.
Vasalii cerură îndurare şi Robin se arătă generos. Odată duşmanul ucis,
porunci încetarea luptei. Castelul Boissy fu dat pradă flăcărilor, iar stăpânul
acestui minunat domeniu, spânzurat de un copac de pe drum.
Marianne era răzbunată.