ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XIV

Robin Hood îndeplini cu sfinţenie ultima dorinţă a soţiei sale; puse să se
sape o groapă sub copacul "Întâlnirii" şi aşeză acolo, pe un pat de flori,
rămăşiţele pământeşti ale îngerului care-i fusese sprijin şi mângâiere în viaţă.
Fetele din comitat, venite să ia parte la ceremonia funebră, acoperiră
mormântul proaspăt al Mariannei cu ghirlande de trandafiri, amestecându-şi
lacrimile lor cu lacrimile sărmanului Robin. Allan şi Christabel, anunţaţi prin
curier de tragica întâmplare, sosiră în primele ceasuri ale zilei; amândoi erau
deznădăjduiţi şi plânseră amarnic pierderea ireparabilă a iubitei lor surori.
Când totul luă sfârşit, când trupul Mariannei dispăru pentru totdeauna
din faţa ochilor, Robin Hood, care supraveghease îndeaproape dureroasele
amănunte ale înmormântării, scoase un urlet sfâşietor, se cutremură din
creştet până în tălpi, aşa cum face un om atins în piept de o săgeată
ucigătoare, şi, fără a-l asculta pe Allan, fără a-i răspunde Christabelei,
speriaţi de această deznădejde plină de furie, se smulse din mâinile lor şi dis-
păru în pădure. Sărmanul Robin voia să fie singur, singur cu durerea lui.
Timpul care tămăduieşte şi alină rănile cele mai cumplite, n-avu nici o
înrâurire asupra lui Robin Hood: în inima lui rana rămase veşnic deschisă.
Plânse fără încetare şi avea s-o plângă mereu pe femeia care, cu chipul ei
blând, îi luminase sălaşul din bătrânul codru, pe aceea care-şi găsise fericirea
în dragostea lui, care fusese singura bucurie a vieţii lui.
Şederea în pădure îi deveni curând greu de îndurat şi el se retrase la
Barnsdale Hall; dar şi aici amintirile sfâşietoare ale trecutului îi rămăseseră
atât de vii, încât Robin Hood căzu într-o apatie mohorâtă. Nu mai trăia nici
cu spiritul, nici cu gândul, nici chiar cu amintirea. Această tristeţe aruncă
asupra cetei oamenilor veseli umbrele întunecate ale unei adânci melancolii.
Lacrimile tânărului şef le stinsese toată licărirea de veselie, aşa că sărmanii
pădurari rătăceau gânditori pe cărările codrului bătrân, asemenea unor
suflete chinuite. Nu se mai auzea răsunând, sub cununa verde a copacilor,
râsul gros al călugărului Tuck; nu se mai auzeau răsunând, în mijlocul
strigătelor de izbândă, ciomegele sprinţare întrecându-se în vigoare şi în
dibăcie; săgeţile rămâneau inofensive în tolbe, iar tragerea cu arcul la ţintă
fusese părăsită. Lipsa de somn, sila faţă de hrană aduseră o vădită schimbare
în înfăţişarea lui Robin; se îngălbenise, ochii aveau cearcăne de culoare
pamântie, o tuse seacă îi chinuia pieptul, iar o fierbinţeală lentă desăvârşea
opera începută de durere. Micul-John, care asista în tăcere la această
dureroasă prefacere, reuşi într-o zi să-l facă pe Robin să înţeleagă că trebuie
nu numai să plece din Barnsdale, dar şi din Yorkshire, şi să caute, în
plăcerea unei călătorii, uşurarea durerii care-l copleşea. După un ceas de
împotrivire, Robin se învoi să asculte de sfaturile înţelepte ale Micului-John
şi, înainte de a se despărţi de tovarăşii săi, îi încredinţa bunului său prieten
conducerea cetei.
Pentru a călători fără să fie recunoscut de cineva, Robin îmbrăcă haine
ţărăneşti şi, sub această modestă înfăţişare, ajunse până la Scarborough.
Acolo se opri la poarta unei colibe sărăcăcioase, locuită de văduva unui
pescar, şi ceru voie să se odihnească. Buna bătrână îl primi prieteneşte pe eroul nostru şi, în timp ce-i aduse câte ceva de-ale gurii, îi povesti micile
necazuri ale vieţii ei; îi spuse că are o corabie de pescuit, cu un echipaj
alcătuit din trei oameni, dar că întreţinerea lor este o adevărată povară
pentru posibilităţile ei, deşi nici atâţia nu erau destui ca să manevreze
corabia şi s-o aducă la mal după ce o încărcau cu peşte.
Dorind să-şi omoare timpul într-un fel oarecare, Robin Hood îi propuse
bătrânei să completeze el numărul celorlalţi trei tovarăşi pentru o plată
modestă, iar ţăranca, fericită de bunele intenţii ale oaspetelui său, primi cu
dragă inimă propunerea lui.
— Cum te cheamă, flăcăule? îl întrebă femeia după ce sfârşi cu
instalarea lui Robin Hood în colibă.
— Numele meu este Simon de Lee, cinstită doamnă — răspunse Robin
Hood.
— Ei bine, Simon de Lee, de mâine te-apuci de lucru, şi dacă îţi place
îndeletnicirea de pescar, vom rămâne multă vreme împreună.
Chiar de a doua zi, Robin Hood ieşi pe mare cu noii săi tovarăşi, dar
suntem siliţi să spunem că, în ciuda interesului pe care şi-l dădu, Robin, care
nu avea nici cele mai elementare cunoştinţe de manevrare, nu putu fi de nici
un folos îndemânaticilor pescari. Din fericire pentru Robin, nu avea de a face
cu nişte oameni răi, aşa că aceştia, în loc să-l ia la rost pentru nepriceperea
lui, se mulţumiră doar să râdă de ideea pe care o avusese de a-şi lua cu el, pe
mare, arcul şi săgeţile. "Dacă vlăjganii aceştia ar fi fost ai mei, în pădurea
Sherwood — îşi zicea Robin — nu s-ar fi grăbit să facă haz pe socoteala mea;
dar, ce vrei, fiecare cu meseria lui; nu le sunt câtuşi de puţin deopotrivă în
meşteşugul lor."
După ce încărcară până sus corabia cu peşte, pescarii întinseră pânzele
şi porniră spre ţărm. Pe drum văzură că o corvetă franceză se îndreaptă către
ei. Corveta nu părea să aibă oameni mulţi la bord, totuşi pescarii se speriară
la apropierea ei şi începură să strige că sunt pierduţi.
— Pierduţi? Păi de ce? întrebă Robin.
— Cum de ce? Prost mai eşti! se oţărî unul din pescari. Pentru că pe
vasul ăsta se află duşmanii ţării noastre, pentru că suntem în război cu ei,
pentru că, dacă ne abordează, or să ne ia prizonieri.
— Sunt încredinţat că n-au să poată — replică Robin. O să ne apărăm.
— Cum o să ne putem apăra? Ei sunt vreo cincisprezece, iar noi suntem
trei.
— Păi ce, pe mine nu mă pui la socoteală, viteazule? întrebă Robin.
— Nu, băiete, căci mâinile ţi-s prea albe ca să ţi se fi jupuit vreodată pe
vâsle ori muncind din greu. N-ai habar de mare, şi dacă ai cădea în apă, ar fi
un nătâng mai puţin pe lume. Nu te supăra, eşti băiat de treabă, mi-e drag de
tine, dar nu meriţi pâinea pe care o mănânci.
Un zâmbet uşor înflori pe buzele lui Robin.
— Amorul meu propriu nu se simte zgândărit — spuse el — totuşi vreau
să vă dovedesc că pot fi şi eu bun la ceva în caz de primejdie. Arcul şi săgeţile
mele ne vor scoate din încurcătură. Legaţi-mă de catarg, trebuie să am mâna
sigură, şi lăsaţi corveta să se apropie până în bătaia arcului meu.
Pescarii ascultară: Robin fu legat zdravăn de catarg şi, cu arcul întins,
aştepta. De îndată ce coverta se apropie, Robin ochi un om aflat la prova
vasului. Cu o săgeată înfiptă în gât, îl aruncă fără viaţă în mijlocul punţii. Un
al doilea marinar avu aceeaşi soartă. După o clipă de uimire şi de încântare,
pescarii scoaseră un strigăt de triumf, iar cel care era mai mare peste
tovarăşii lui îi arătă lui Robin un om care sta la cârma corvetei. Robin îl ucise la fel de repede ca şi pe ceilalţi doi. Cele două vase se lipiră bord la bord; pe
corvetă mai erau doar şase oameni, dar curând Robin reduse la trei numărul
nenorociţilor francezi. Văzând că pe corvetă rămăseseră numai trei marinari,
pescarii se hotărâră numaidecât să pună mâna pe vas, şi nu le fu greu de loc,
deoarece, dându-şi seama că orice împotrivire este de prisos, francezii se
predară fără condiţii. Marinarilor li se lăsă viaţa şi libertatea de a se întoarce
în Franţa, cu o corabie de pescari.
Corveta franceză era o pradă bogată căci ea ducea regelui Franţei o mare
sumă de bani şi anume: douăsprezece mii de livre.
Este de la sine înţeles că, punând stăpânire pe această comoară
nesperată, pescarii îi cerură iertare celui de care îşi bătuseră joc cu câteva
ceasuri mai înainte, apoi, sincer dezinteresaţi, declarară că prada îi aparţine
în întregime lui Robin, deoarece Robin hotărâse singur victoria, datorită
iscusinţei sale şi curajului său neclintit.
— Bunii mei prieteni — spuse Robin — numai eu am dreptul să rezolv
această problemă, şi iată cum vreau să facem: jumătate din corvetă şi din
încărcătura ei va fi proprietatea sărmanei văduve căreia îi aparţine corabia
asta, iar restul va fi împărţit între voi trei.
— Nu, nu — protestară oamenii — nu se poate ca tu să te lipseşti de un
bun pe care l-ai dobândit fără să te fi ajutat cineva. Vasul este al tău şi, dacă
vrei, noi te vom sluji.
— Vă mulţumesc, dragii mei — răspunse Robin — dar nu pot să primesc
mărturia devotamentului vostru. Împărţirea corvetei se va face după cum
vreau eu, iar cele douăsprezece mii de livre le voi folosi ca să construiesc,
pentru voi şi pentru sărmanii locuitori din golful Scarborough, case mai
sănătoase decât cele pe care le aveţi acum.
Pescarii se străduiră, dar zadarnic, să schimbe planul lui Robin; ei se
străduiră să-l convingă că, dând văduvei, săracilor şi lor un sfert din cele
douăsprezece mii de livre, s-ar fi dovedit prea generos; dar Robin nici nu vru
să audă şi sfârşi prin a le cere cinstiţilor săi tovarăşi să nu mai adauge un
cuvânt.
Robin Hood rămase câteva săptămâni în mijlocul oamenilor pe care
generozitatea lui îi făcuse atât de fericiţi, apoi, într-o dimineaţă, sătul de mare
şi dornic să-şi revadă bătrânul codru şi pe scumpii lui tovarăşi, adună
pescarii şi le spuse că pleacă.
— Dragi prieteni — zise Robin — mă despart de voi cu inima plină de
recunoştinţă pentru toată grija şi bunătatea pe care le-aţi avut faţă de mine.
Poate n-o să ne mai vedem niciodată, totuşi vreau să păstraţi o amintire
frumoasă celui care a fost oaspetele vostru, prietenului vostru Robin Hood.
Mai înainte ca pescarii, uluiţi din cale afară, să-şi recapete graiul, Robin
Hood dispăruse.
Micul golf care a adăpostit sub umilul acoperiş al colibelor sale pe
faimosul proscris poartă şi astăzi numele de Golful lui Robin Hood.
Robin ajunse la marginea pădurii Barnsdale în primele ceasuri ale unei
frumoase dimineţi de iunie. Cu sufletul răscolit de o adâncă emoţie, el păşi pe
poteca din pădure, unde, vai, de atâtea ori venise să-l aştepte, cu inima plină
de bucurie şi cu zâmbetul pe buze, fiinţa scumpă a cărei absenţă o va plânge
neîncetat. După câteva clipe de contemplare mută a acestor locuri, martore
fără grai a fericirii lui pierdute, Robin respiră mai liniştit; simţi că trecutul
reînvie, iar amintirea Mariannei alunecă, uşoară şi suavă, ca o adiere înmiresmată, de-a lungul cărărilor întunecoase, peste pajiştile înflorite, prin
luminişurile umbrite de stejarii seculari ce-şi lăsau perdelele de frunze în
calea soarelui. Robin Hood urmări năluca scumpă şi păşi împreună cu ea în
tufişurile dese, coborî pe urmele ei în fundul văilor şi, însoţit mereu de dulcea
vedenie, ajunse la răscrucea unde se aduna de obicei grosul cetei oamenilor
veseli.
În ziua aceea, locul era pustiu: Robin duse la gură cornul de vânătoare
şi adâncurile pădurii răsunară la chemarea-i puternică. Un strigăt, sau mai
degrabă un fel de urlet răspunse la glasul cornului: crengile copacilor ce
împrejmuiau răspântia fură date în lături cu violenţă, iar Will Roşcovanul,
însoţit de întreaga ceată, se repezi spre Robin Hood, cu braţele întinse.
— Dragă Rob, scump prieten! murmură frumosul Will, cu vocea
întretăiată. Iată-te, în sfârşit, înapoi! Binecuvântat fie Domnul! Te aşteptam
cu mare nerăbdare, nu-i aşa, Micule-John?
— Da, aşa e — răspunse John, care, cu ochii plini de lacrimi, privea
îndurerat chipul palid al călătorului. Lui Robin i-a fost milă de neliniştea şi
de grijile noastre, dacă s-a întors.
— Da, dragă John, şi sper să nu te mai părăsesc niciodată.
John îi luă mâna lui Robin Hood şi i-o strânse cu atâta vigoare plină de
neţărmurită dragoste, încât tânărul nu îndrăzni să se plângă de durerea pe
care i-o pricinui înflăcărată strângere de mână.
— Fii bine venit în mijlocul nostru, Robin Hood! strigară veseli pădurarii.
Fii de o mie de ori bine venit!
Manifestările de bucurie pricinuite de prezenţa lui se aşezară ca un
balsam răcoritor peste rana netămăduită din inima eroului nostru. El îşi
dădu seama că nu mai trebuie să se lase pradă durerii sale şi să-i lipsească
de sprijin pe aceşti oameni viteji care-şi legaseră soarta de soarta lui
nefericită. Luând această hotărâre curajoasă, sărmanul Robin îşi simţi
fruntea cuprinsă de fierbinţeală. Dar, vai, inima se ridică împotriva voinţei,
dar voinţa se dovedi mai tare, căci după ce-şi luă în gând un rămas bun de la
amintirea Mariannei, întinse mâna spre slujitorii lui credincioşi şi le spuse cu
voce calmă şi hotărâtă:
— Dragi tovarăşi, de azi înainte îl veţi avea alături de voi oricând pe
prietenul, călăuza şi şeful vostru, pe Robin Hood, proscrisul, pe căpitanul
Robin Hood!
— Ura! strigară pădurarii, aruncându-şi bonetele în aer. Ura! Ura!
— Acum, să ne veselim — spuse Robin — şi de azi înainte, în mijlocul
nostru să domnească iar veselia. Astăzi, repaus; de mâine, vânătoare şi
atenţie la normanzi!
Noile isprăvi ale lui Robin Hood ajunseră în curând subiectul tuturor
discuţiilor în Anglia, iar bogaţii seniori din Nottingham, Derbyshire şi
Yorkshire contribuiră din plin la nevoile săracilor şi la întreţinerea cetei.
Se scurseră mulţi ani fără a interveni vreo schimbare în situaţia
proscrişilor, însă, mai înainte de a închide această carte, trebuie să facem
cunoscut cititorilor soarta unora din personajele cu care s-au întâlnit de-a
lungul ei.
Sir Guy de Gamwell şi soţia sa au murit la adânci bătrâneţe, lăsând pe
fiii lor la Barnsdale Hall, unde aceştia se retrăseseră, încetând să mai facă
parte din ceata lui Robin Hood.
Will Roşcovanul urmase şi el exemplul fraţilor lui; locuia într-o casă
încântătoare împreună cu scumpa lui Maud, mamă a mai multor copii şi
iubită de soţul ei, cu aceeaşi dragoste ca în primele zile ale căsniciei. Much şi Barbara se stabiliseră, de asemenea, lângă Maud, însă Micul-John, care
avusese durerea s-o piardă pe Winifred, neavând nici un motiv să dezerteze
din pădure, a rămas credincios lui Robin; de altfel, trebuie să ne grăbim să
spunem, John îl iubea prea mult pe Robin pentru a se fi gândit, fie numai o
clipă, să-l părăsească, iar cei doi tovarăşi trăiau laolaltă, convinşi în sinea lor
că numai moartea îi va putea despărţi vreodată.
Să nu uităm să spunem câteva cuvinte despre viteazul Tuck, piosul
capelan care a binecuvântat atâtea căsătorii. Tuck îi rămăsese credincios lui
Robin şi nu pierduse nimic din remarcabilele sale calităţi: era acelaşi călugăr
beţiv, zgomotos şi flecar.
Halbert Lindsay, fratele de lapte al frumoasei Maud, numit mareşal al
castelului din Nottingham de către Richard Inimă de Leu, îşi îndeplinise atât
de bine obligaţiile funcţiei sale, încât reuşise să şi-o păstreze. Soţia lui Hal,
frumoasa Grace May, rămăsese la fel de încântătoare în ciuda trecerii
timpului, iar micuţa ei Maud făgăduia să fie în viitor portretul viu al mamei
sale.
Sir Richard de la Plaine trăia liniştit şi fericit lângă soţia şi cei doi copii ai
săi, Herbert şi Lila. Cinstitul saxon îi păstra lui Robin Hood o recunoştinţă şi
o dragoste care nu aveau să se stingă decât o dată cu ultima-i bătaie a inimii,
şi era o adevărată sărbătoare la caslel când Robin, atras de această afecţiune
ca de un magnet, venea acolo împreună cu Micul-John să se odihnească....
...Nu trecu mult timp de când fu semnată Magna Carta, şi regele Ioan,
după un şir de fapte monstruoase, porni personal în urmărirea tânărului rege
al Scoţiei, care fugea din faţa lui, şi se îndreptă spre Nottingham, semănând
jalea şi spaima în drumul său. Ioan era însoţit de mai mulţi generali ale căror
isprăvi le atrăseseră porecle elocvente, ca de pildă: Jaleo cel Fără Măruntaie,
Mauleon Sângerosul, Walter Much Ucigaşul, Sottim cel Crud, Godeshal Inimă
de Bronz. Aceşti ticăloşi erau căpeteniile unei bande de mercenari străini, al
căror drum era presărat de siluiri, moarte şi incendii. Vestea apropierii
acestei armate de tâlhari suna ca un dangăt de înmormântare în urechile
populaţiei înspăimântate, care fugea deznădăjduită încotro vedea cu ochii,
lăsându-şi casele în mâinile normanzilor.
Robin Hood află despre ticăloasa purtare a soldaţilor şi se hotărî de
îndată să-i facă să îndure aceleaşi chinuri, pe care le îndurau victimele lor
lipsite de apărare. Pădurarii răspunseră la chemarea şefului lor cu o
însufleţire care i-ar fi înfiorat pe oamenii regelui Ioan, într-atât de
neîndurătoare era ura învinsului faţă de învingător, a saxonului împotriva
normandului.
După ce îşi pregăti ceata de luptă, Robin Hood aşteptă. Apropiindu-se de
pădurea Sherwood, căpeteniile normanzilor trimiseră înainte o mică trupă ca
să cerceteze terenul, iar când grosul armatei pătrunse în pădure, zăriră,
spânzurând de crengile copacilor, morţi pe cărări sau trăgând să moară în
colbul drumului, oamenii a căror înapoiere o aşteptaseră zadarnic. Această
privelişte înfiorătoare mai domoli avântul războinic al normanzilor; totuşi,
cum erau în număr mare, îşi continuară drumul. Robin nu putea să atace
deschis o armată întreagă, şi cum numai prin viclenie ar fi obţinut victoria,
folosi cu pricepere isteţimea şi îndemânarea fără pereche a oamenilor săi. Îi
hărţui pe soldaţi, trimiţându-le săgeţi ucigătoare, săgeţi al căror punct de
plecare rămânea nevăzut; urmărea armata, omorând pe cei care rămâneau în
urmă sau măcelărind fără milă pe cei care-i cădeau în mână. O groază
generală paraliză mişcările armatei; ea se socoti pierdută, căci, datorită
superstiţiilor din vremea aceea, soldaţii erau încredinţaţi că se află în puterea farmecelor unui duh necurat. Unul dintre şefii străini, Sottim cel Crud,
încercă să pună capăt măcelului care ameninţa să semene dezordinea şi
dezbinarea în rândurile armatei. El dădu ordin să se facă un popas, îşi sfătui
oamenii ca, în interesul propriei lor salvări, să-şi stăpânească teama şi, în
fruntea a vreo cincizeci de normanzi hotărâţi, porni el însuşi să cerceteze
adâncul pădurii. Dar mica trupă abia apucă să se înfunde pe una din potecile
pierdute şi întortocheate, că o ploaie de săgeţi se abătu din vârful copacilor,
se înălţă din adâncul tufişurilor şi îl lovi de moarte pe Sottim şi pe cei
cincizeci de oameni ai lui. Dispariţia soldaţilor plecaţi în cercetare şi a
curajosului lor comandant spori groaza instinctivă a normanzilor şi le dădu
aripi ca să străbată pădurea Sherwood şi să ajungă cât mai repede la
Nottingham. Sosiţi acolo, frânţi de oboseală şi turbaţi de furie, ei se dedară,
cu şi mai multă sălbăticie, la excese şi mai incalificabile decât cele care le
semnalaseră trecerea lor prin valea Mansfeld.
A doua zi după aceste represalii, armata, tot sub comanda regelui Ioan,
se îndreptă spre Yorkshire, incendiind şi măcelărind de plăcere pe paşnicii
locuitori din satele pe unde trecea. În timp ce normanzii îşi croiau un drum
de lacrimi, de sânge şi de foc, saxonii, dintre care unii fuseseră jefuiţi de
bunuri, alţii despărţiţi prin silnicie de soţiile şi de copiii lor, se alăturară cetei
lui Robin, însetaţi, la rândul lor, de moarte şi de măcel, astfel că Robin Hood,
acum în fruntea a opt sute de saxoni, se aruncă pe urmele sângeroasei
cohorte.
Un noroc neaşteptat ferise de furia normanzilor locuinţa paşnică a lui
Allan Clare şi castelul lui sir Richard de la Plaine. Nici una, nici cealaltă din
cele două case nu se află în drumul urmat de jefuitori, căci este de la sine
înţeles că John nu-i cruţa pe saxonii bogaţi. El îi alunga din casele lor, pe
care apoi le dădea favoriţilor săi, cu dreptul de a se instala ca stăpâni ai
acelor bunuri, în locul nenorociţilor gentilomi izgoniţi. Însă, în urma lui,
sosea Robin Hood, cu straşnicii lui tovarăşi, iar noul proprietar şi soldaţii pe
care şi-i luase cu plată ca să-l ajute să-şi păstreze cu forţa drepturile obţinute
prin această uzurpare, cădeau în mâinile proscrişilor, care-i ucideau fără
milă.
Regele, aflând, din protestele strigate în gura mare şi din plângerile
oamenilor săi de marşul triumfal al celui care îi răzbuna pe saxoni, trimise
împotriva lui o parte din armata sa, sperând că va izbuti să împresoare ceata
lui Robin Hood, despre care se zvonea că îşi făcuse tabăra într-o pădurice.
Credem potrivit să spunem că soldaţii regelui nu avură nici măcar mulţu-
mirea să se înapoieze şi să-i povestească suveranului lor înfrângerea suferită;
ei fură ucişi înainte chiar de a ajunge la aşa-zisa tabără, unde ar fi trebuit să-
l surprindă pe Robin Hood.
Actele de vitejie ale eroului nostru avură mare răsunet în Anglia, iar
numele său deveni la fel de faimos pentru normanzi ca şi cel al lui Hereward
the Wake pentru înaintaşii lor, în timpul domniei lui Wilhelm I.
Ioan ajunse la Edimbourg, dar neputând să-l prindă pe regele Scoţiei, se
îndreptă spre Dower, lăsând ordin trupelor sale răspândite în mai multe
locuri să vină după el. Cea mai mare parte din aceste trupe fură însă atacate
de oamenii lui Robin, unele în Derbyshire, altele în Yorkshire. Tocmai atunci,
regele Ioan muri şi îi urmă la tron fiul său Henric.
În timpul domniei noului rege, viaţa lui Robin Hood fu mai puţin
aventuroasă şi mai puţin activă decât pe vremea sângeroasei domnii a regelui
Ioan, căci contele de Pembroke, tutorele tânărului suveran, se ocupă în-
deaproape să îmbunătăţească starea poporului şi izbuti să menţină pacea pe tot cuprinsul ţării.
Întreruperea bruscă a oricărei activităţi fizice şi morale îl aruncă pe
Robin Hood într-o stare de depresiune care-i slăbi forţele. Este drept că eroul
nostru nici nu mai era tânăr: atinsese cincizeci şi cinci de ani, iar Micul-
John, respectabila vârstă de şaizeci şi şase de ani. După cum am mai spus,
timpul nu adusese nici o alinare durerii lui Robin Hood, iar amintirea
Mariannei, la fel de proaspătă şi de vie ca a doua zi după despărţire, zăvorâse
inima lui Robin pentru orice altă dragoste. Mormântul Mariannei, îngrijit cu
pioşenie de oamenii veseli, se acoperea în fiece an cu alte flori, şi foarte
adesea, după întronarea păcii, pădurarii îşi găseau şeful, palid şi mohorât,
îngenuncheat pe iarba ce se întindea ca un covor de smarald în jurul
copacului "Întâlnirii". Din zi în zi, tristeţea lui Robin devenea tot mai grea,
mai copleşitoare; din zi în zi, chipul lui se întuneca, zâmbetul îi pieri de pe
buze, iar John, răbdătorul şi devotatul John, nu mai reuşea întotdeauna să
obţină de la prietenul său un răspuns la întrebările sale îngrijorate.
Se întâmplă totuşi ca Robin să fie mişcat de îngrijirile tovarăşului său şi
se învoi, la rugămintea acestuia, să meargă şi să ceară mângâierea religiei la
stareţa unei mânăstiri ce se afla în apropierea pădurii Sherwood.
Stareţa, care-l mai văzuse pe Robin şi cunoştea amănuntele vieţii lui, se
grăbi să-l primească oferindu-i tot ajutorul pe care era în stare să i-l dea.
Robin Hood se arătă simţitor faţă de primirea binevoitoare a călugăriţei şi-i
ceru, dacă ar fi avut bunătatea, să-i scoată puţin sânge. Stareţa se învoi, îl
duse pe bolnav într-o chilie şi, cu o îndemânare nemaipomenită, făcu
operaţia cerută, apoi, la fel de pricepută ca un medic, îi bandajă braţul bolnav
şi-l lăsă întins pe pat, pe jumătate leşinat. Un zâmbet ciudat de crud
descleştă buzele călugăriţei, care, ieşind din chilie, răsuci cheia în broască de
două ori şi luă cheia cu ea.
Să spunem câteva cuvinte despre această călugăriţă.
Ea era rudă cu sir Guy de Gisborne, cavalerul normand care, într-o
expediţie întreprinsă alături de baronul Fitz Alwine împotriva oamenilor
veseli, avusese nenorocul să moară de moartea pe care i-o pregătise lui Robin
Hood. Totuşi acestei femei nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să-şi răzbune
vărul, dacă fratele acestuia din urmă, prea laş ca să-şi rişte viaţa într-o luptă
cinstită, n-ar fi convins-o că ea ar îndeplini în acelaşi timp un act de dreptate
şi o faptă bună, descotorosind regatul Angliei de preafaimosul proscris.
Stareţa, fire slabă, se supuse voinţei ticălosului normand: ea săvârşi crima,
tăind artera radială a încrezătorului Robin Hood.
După ce-l lăsă pe bolnav timp de o oră să doarmă somnul de nebiruit
care trebuia să urmeze după o atât de mare pierdere de sânge, călugăriţa se
întoarse tiptil la el, îi scoase bandajul care-i strângea artera, şi când sângele
începu din nou să curgă, se îndepărtă în vârful picioarelor.
Robin Hood dormi până dimineaţa, fără să simtă nimic, dar, deschizând
ochii şi încercând să se ridice, simţi o slăbiciune atât de mare, încât crezu că
i-a sunat ceasul din urmă. Sângele, care continuase să se scurgă prin tă-
ietura arterei, inundase patul. Robin Hood înţelese atunci primejdia de
moarte în care se găsea. Cu o voinţă aproape supraomenească, izbuti să se
târască până la uşă; încercă s-o deschidă, dar văzu că e încuiată; susţinut de
voinţa lui neînfrântă, atât de puternică încât reuşi să-i însufleţească întreaga
fiinţă, el ajunse la fereastră, o deschise şi se aplecă peste pervaz, încercând
să sară. Dar neputând s-o facă, îşi înălţă ochii spre cer într-un strigăt
deznădăjduit. Ca inspirat de un duh bun, apucă cornul de vânătoare, îl duse
la gură şi slobozi anevoie câteva sunete slabe. Micul-John, care nu se putuse despărţi fără durere de tovarăşul lui iubit
şi-şi petrecuse noaptea lângă zidul mânăstirii, tocmai se trezise şi se pregătea
să încerce să-l vadă pe Robin Hood, când urechea îi fu izbită de sunetele
istovite ale cornului de vânătoare.
— Trădare! Trădare! strigă Micul-John, alergând ca un nebun spre
păduricea unde îşi stabilise tabăra o parte din oamenii veseli. La mânăstire,
băieţi, la mânăstire! Robin Hood ne cheamă, Robin Hood este în primejdie!
Într-o clipă, pădurarii săriră în picioare şi se repeziră pe urmele Micului-
John, care şi începuse să izbească din răsputeri în poarta mânăstirii.
Călugăriţa de la poartă refuză să deschidă; John nu mai pierdu o clipă ca s-o
roage, ştiind că ruga i-ar fi fost de prisos; aşa că sfărâmă poarta cu ajutorul
unui bolovan de granit aflat la îndemână şi, călăuzindu-se după sunetele
cornului, găsi chilia unde zăcea Robin Hood într-un lac de sânge. La vederea
lui Robin gata să-şi dea sfârşitul, puternicul pădurar simţi că-şi pierde
cunoştinţa; două lacrimi de durere şi de indignare se rostogoliră pe chipul lui
ars de soare; căzu în genunchi şi, luându-şi în braţe vechiul prieten, îi spuse
printre suspine:
— Stăpâne, stăpâne preaiubit, cine a săvârşit crima infamă lovind un
bolnav? Care mână nelegiuită a săvârşit o crimă într-un sfânt lăcaş? Răs-
punde, pentru numele lui Dumnezeu, răspunde!
Robin clătină din cap.
— La ce bun — murmură el — acum când totul s-a sfârşit pentru mine,
acum când am pierdut şi ultima picătură de sânge din vine?
— Robin — zise John — spune-mi adevărul! Trebuie să ştiu, trebuie să
ştiu! Trădării, nu-i aşa, trădării trebuie să cer socoteală pentru această
ucidere? Robin Hood încuviinţă dând din cap. Scumpul meu prieten —
continuă John — lasă-mi suprema mângâiere de a-ţi răzbuna moartea,
îngăduie-mi să aduc, la rândul meu, moartea şi durerea acolo unde s-a
săvârşit o crimă, acolo unde s-a născut pentru mine cea mai cruntă durere.
Spune-mi un cuvânt, fă un semn, şi mâine nu va mai rămâne nici urmă din
această dezgustătoare casă: o voi dărâma piatră cu piatră, simt că mai am
încă puterea unui uriaş şi am cinci sute de viteji care îmi vor veni în ajutor.
— Nu, John, nu, nu vreau ca mâinile tale curate şi cinstite să se-atingă
de călugăriţe; ar fi un sacrilegiu. Aceea care m-a ucis a ascultat, desigur, de o
voinţă mai puternică decât sunt sentimentele sale religioase. Ea va avea de
îndurat chinul remuşcărilor. Eu o iert. Ştii. John, că eu n-am făcut şi nici n-
am lăsat să se facă rău vreunei femei, iar pentru mine o călugăriţă este de
două ori mai sfântă şi mai venerabilă. Să nu mai vorbim de asta, dragul meu;
dă-mi arcul şi o săgeată şi du-mă la fereastră; vreau să-mi dau ultima suflare
acolo unde va cădea ultima mea săgeată. Sprijinit de Micul-John, Robin Hood
ochi în depărtări, trase de coarda arcului şi săgeata, trecând ca un porumbel
peste vârful copacilor, căzu la o foarte mare distanţă. Adio, frumosul meu
arc... adio, săgeţi credincioase... — murmură Robin, înduioşat, lăsându-le să-
i lunece din mână. John, prietenul meu — adăugă el, mai calm — du-mă la
locul unde ţi-am spus că aş vrea să mor...
Micul-John îl luă pe Robin în braţe şi, cu nepreţuita-i povară, coborî în
curtea mânăstirii, unde, din ordinul său, oamenii veseli se adunaseră în
linişte. Dar la vederea şefului lor culcat ca un copil pe umărul puternic al lui
John, la vederea chipului său palid, scoaseră un strigăt de durere şi vroiră să
pedepsească de îndată pe cele care-l doborâseră pe Robin.
— Pace, băieţi! spuse John. Lăsaţi lui Dumnezeu grija de a face dreptate;
deocamdată, numai starea stăpânului nostru trebuie să ne dea de gândit.
Urmaţi-mă cu toţii la locul unde vom găsi ultima săgeată trasă de Robin.
Trupa se despărţi în două pentru a deschide drum bătrânului prin
mijlocul ei; John străbătu această cale, cu pas hotărât; apoi află repede locul
unde se înfipsese în pământ ultima săgeată trasă de Robin Hood. Acolo, John
întinse pe iarbă haine aduse de oamenii veseli şi-l culcă pe ele, cu foarte mare
grijă, pe sărmanul muribund.
— Acum — spuse Robin, cu voce stinsă — cheamă-mi toţi oamenii
veseli; vreau să fiu înconjurat încă o dată de inimile viteze care m-au slujit cu
atâta dragoste şi devotament. Vreau să-mi dau ultima suflare în mijlocul
vitejilor tovarăşi ai vieţii mele.
John sună din corn de trei ori la intervale diferite: un astfel de apel le
vestea proscrişilor o primejdie iminentă, cerându-le să se grăbească. Printre
oamenii care răspunseră la chemarea lui John se găsea şi Will Roşcovanul,
căci, deşi încetase să mai facă parte din ceată, el sosea adesea în mijlocul lor
şi rar lăsa să treacă o săptămână fără să vină să doboare un cerb, să strângă
mâinile prietenilor şi să împartă cu ei roadele vânătoarei.
Nu vom încerca să descriem uimirea şi disperarea bunului William când
află despre starea lui Robin Hood, când văzu chipul descompus al acestui
prieten atât de scump şi vrednic de dragostea pe care i-o insufla.
— Sfânta Fecioară! strigă Will. Ce s-a-ntâmplat, sărmanul meu prieten,
sărmanul meu frate, dragul meu Robin? Spune-mi, spune-mi, şi mâine
vinovatul îşi va ispăşi crima.
Robin Hood ridică încet capul îndurerat de pe braţul Micului-John, pe
care se rezema, se uită la Will cu nesfârşită dragoste şi-i spuse zâmbind — un
zâmbet firav şi trist:
— Îţi mulţumesc, bunul meu Will, nu vreau să fiu răzbunat; alungă din
inima ta orice ură împotriva ticălosului de a cărui mână mor, dacă nu fără
părere de rău, cel puţin fără suferinţă. Am ajuns la capătul zilelor mele, fără
îndoială. Am trăit mult, Will, am trăit, iubit şi onorat de toţi cei care m-au
cunoscut. Mi-e greu să mă despart de voi, prietenii mei buni şi dragi —
continuă Robin, îmbrăţişându-i cu o privire plină de dragoste pe Micul-John
şi pe Will. Prezenţa ta lângă patul meu de moarte este o mare mângâiere
pentru mine, dragă Will, frate drag, căci am fost, unul pentru altul, frate bun
şi iubitor. Îţi mulţumesc pentru toate dovezile de dragoste cu care m-ai
înconjurat; te binecuvântez din inimă şi din gură şi rog cerul să te facă fericit
pe cât meriţi să fii. Să-i spui din partea mea lui Maud, scumpa ta soţie, că n-
am uitat-o urându-ţi ţie fericire, iar tu s-o îmbrăţişezi din partea fratelui ei,
Robin Hood. William izbucni într-un hohot de plâns zguduitor. Nu plânge
aşa, Will — continuă Robin, după o clipă de tăcere — plânsul tău îmi face
foarte rău; aşadar, inima ta e la fel de slabă ca a unei femei şi nu mai poţi să
înduri cu bărbăţie durerea? William nu răspunse, lacrimile îl înecau. Bătrânii
mei tovarăşi, dragi prieteni ai inimii mele — continuă Robin, adresându-se
oamenilor veseli, strânşi în tăcere în jurul lui — voi care aţi împărţit cu mine
greutăţile şi primejdiile, bucuriile şi necazurile, cu un devotament şi cu o
credinţă mai presus de orice laudă, primiţi mulţumirile mele cele de pe urmă
şi binecuvântarea mea. Adio, fraţii mei, adio, viteji saxoni! Aţi fost groaza nor-
manzilor, aţi câştigat pentru totdeauna recunoştinţa săracilor. Fiţi fericiţi, fiţi
binecuvântaţi şi rugaţi-vă uneori pentru prietenul care a plecat dintre voi,
pentru dragul vostru Robin Hood! Câteva gemete înfundate au fost singurul
răspuns la cuvintele lui Robin; zdrobiţi de durere, oamenii ascultau cuvintele
de rămas bun, refuzând să înţeleagă cruda lor realitate. Şi tu, Micule-John —
vorbi din nou muribundul, cu o voce care din clipă în clipă devenea tot mai domoală şi mai slabă — tu, inimă nobilă, tu, pe care te-am iubit cu toată
puterea sufletului meu, ce-ai să faci, cui ai să-i dăruieşti dragostea pe care
mi-o purtai mie? Cu cine vei mai locui sub copacii bătrânului codru? O, John
al meu, ai să fii singur, singur şi foarte nefericit! Iartă-mă că te părăsesc aşa;
am nădăjduit să am parte de o moarte mai blândă, am nădăjduit să mor o
dată cu tine, alături de tine, cu arma în mână, pentru apărarea ţării mele.
Soarta a hotărât altfel! Ceasul meu se apropie, John. Ochii mi se împăien-
jenesc, dă-mi mâna, vreau să mor ţinând-o strâns în mâinile mele. John, îmi
cunoşti dorinţa, cunoşti locul unde urmează să fie înmormântate rămăşiţele
mele pământeşti: sub copacul "Întâlnirii", lângă aceea care mă aşteaptă,
lângă Marianne.
— Da, da — suspină nefericitul John, cu ochii plini de lacrămi — ai să
fii...
— Mulţumesc, bătrâne, mor fericit. Am s-o întâlnesc pe Marianne şi
pentru totdeauna. Adio, John...
Vocea stinsă a ilustrului proscris nu se mai auzi. Sufletul celui pe care-l
iubiseră atât îşi luase zborul.
— Îngenuncheaţi, copii! spuse bătrânul, făcându-şi semnul crucii.
Nobilul şi generosul Robin Hood a încetat din viaţă!
Toate frunţile se înclinară, iar William rosti lângă trupul lui Robin o
rugăciune scurtă dar fierbinte, apoi, ajutat de Micul-John, îl duseră la locul
unde trebuia să-şi găsească ultima odihnă. Doi pădurari săpară groapa lângă
cea în care se odihnea Marianne, iar Robin fu aşezat acolo pe un strat gros de
flori şi de frunze. Micul-John îi puse alături arcul şi săgeţile sale.
Aşa luă sfârşit viaţa celui care a oferit una din cele mai extraordinare
povestiri din analele acestei ţări.
Odihnească-se în pace!
Bunurile cetei fură împărţite cinstit între membrii săi de către Micul-
John, care voia să-şi sfârşească în singurătate ultimele zile ale unei existenţe,
dureroase de acum înainte. Proscrişii se despărţiră; unii trăiră la Nottingham,
alţii se răspândiră pe ici, pe colo, prin comitatele învecinate, dar nici unul nu
se încumetă să mai rămână în inima bătrânului codru. Moartea lui Robin
Hood făcuse ca şederea lor acolo să fie nespus de tristă.
Micul-John nu se putea hotărî să plece din pădure, el petrecu acolo
câteva zile, hoinărind pe potecile singuratice şi chemându-l cu glas tare pe cel
care nu-i mai putea răspunde. În cele din urmă se hotărî să-i ceară adăpost
lui Will Roşcovanul. Will îl primi cu braţele deschise şi, cu toate că şi el era
foarte mâhnit, încercă să-i aducă o slabă alinare durerii lui pe veci
nemângâiate: dar John nu voia să fie mângâiat.
Într-o dimineaţă, William îl căută pe Micul-John; îl găsi în grădină, stând
în picioare, sprijinit cu spatele de un stejar bătrân şi cu capul întors spre
pădure. Chipul lui John era palid, ochii deschişi şi ficşi păreau că nu privesc
nicăieri. Speriat, Will îl apucă pe vărul său de mână, strigându-l cu glas
tremurător, dar bătrânul nu-i mai răspunse. Murise.
Această lovitură neaşteptată fu o mare durere pentru bunul William; el îl
duse în casă pe Micul-John, iar a doua zi toată familia Gamwell îl conducea
pe acest frate preaiubit la ţintirimul din Hathersage, aflat la o depărtare de
şase mile de Castleton, în Derbyshire.
Mormântul care acoperă rămăşiţele pământeşti de bunului John mai
există şi astăzi; el se face remarcat prin lespedea deosebit de lungă, aşezată
deasupra. Privirile iscoditoare ale curioşilor vor descoperi pe această lespede
două iniţiale, J.N., artistic săpate în granit.
.................................................................