ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

IV

Abia prinse uşa să scârţâie în ţâţâni, că un om care se şi proptise în ea

în aşa fel ca s-o împiedice să se mai închidă, se ivi şi trecu pragul

numaidecât. Era un om tânăr, puternic, de statură uriaşă, înfăşurat într-un

veşmânt lung cu glugă şi cu mâneci largi, în vreme ce o sfoară îi slujea drept

cingătoare; într-o parte îi atârnau nişte mătănii uriaşe, iar mâna dreaptă i se

sprijinea pe un ciomag gros şi noduros din lemn de corn. Un bătrân îmbrăcat

la fel, însoţea pe călugărul acesta mândru.

După salutările de rigoare, se aşezară iar la masă împreună cu noii

veniţi şi curând veselia şi încrederea se înstăpâniră din nou. Cu toate

acestea, cei ai casei nu puteau să uite fluierătura de la etaj şi răspunsul venit

din pădure, însă, de teamă să nu-şi sperie oaspeţii, îşi ascundeau

îngrijorarea.

- Bun şi viteaz pădurar, primeşte mulţumirile mele; masa este grozav

de bună şi de bogată! strigă călugărul, înfulecând pe nerăsuflate o halcă de

vânat. Dacă n-am aşteptat să mă pofteşti la masă, a fost pentru că nu mă

lăsa pofta mea de mâncare, ascuţită ca o lamă de pumnal.

Într-adevăr, vorbele şi purtarea acestui neruşinat păreau mai degrabă

ale unui soldăţoi decât ale unui om al bisericii, dar pe vremea aceea călugării erau foarte numeroşi şi aveau o mare libertate de exprimare. Însă pentru că

cei mai mulţi dintre ei dovedeau o adevărată cucernicie şi cele mai alese

virtuţi, respectul lumii se extindea peste întreaga lor tagmă.

- Bunule pădurar, binecuvântarea preasfântei Fecioare să aducă pace

şi fericire în casa ta! rosti călugărul bătrân, rupând primul dumicat de pâine

în timp ce fratele lui întru confrerie înfuleca de zor şi da pe gât, unul după

altul, paharele cu bere.

- Iertaţi-mă, preasfinţi părinţi - zise Gilbert - că am zăbovit atâta

până să vă deschid uşa, dar ştiţi, prevederea...

- De bună seamă... prevederea e firească - încuviinţă tânărul călugăr,

în scurtul răgaz dintre două îmbucături cât s-a întrerupt ca să răsufle. O

liotă de ticăloşi sălbatici dau târcoale prin împrejurimi, şi nu-i un ceas de

când am fost atacaţi de doi dintre aceşti nemernici care, cu toate tăgăduielile

noastre, se încăpăţânau să creadă că pot găsi la noi în traistă niscai

exemplare din acel josnic metal care se numeşte banul. Pe sfântul Benedict,

nimeriseră bine la mine şi tocmai mă pregăteam să le cânt pe spinare cu

ciomagul ăsta un imn de slavă, când un fluierat prelung, la care ei au