ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XV

Soldaţii se apropiau încet şi cu băgare de seamă, oprindu-se la fiecare

pas ca să primească îndrumările baronului, care nu le îngăduia să folosească

arcul, de teamă să nu-i rănească fiica.

Ordinul acesta nu era pe placul soldaţilor, căci îşi dădeau seama că

Robin nu-i va lăsa să se apropie atât de mult ca ei să poată folosi suliţa, fără ca el să doboare vreo câţiva. "Sunt pierdut dacă le vine în gând să mă

înconjoare" - îşi zise în sinea lui Robin. Printre crengi putu să-l zărească pe

Fitz Alwine şi o dorinţă de răzbunare îi încolţi în inimă.

- Robin - murmură Christabel, mă simt în putere. Ce s-a întâmplat cu

tata? Nu-i aşa că nu i-ai făcut nici un rău?

- Nici un rău, milady - repetă Robin, tresărind - însă...

Şi, cu degetul, făcu să vibreze coarda arcului.

- Însă ce? strigă fata, înspăimântată de acest gest sinistru.

- El mi-a făcut un mare rău! Ah, milady, dacă aţi şti...

- Unde-i tata, messire?

- La câţiva paşi de aici - răspunse Robin cu răceală - şi înălţimea sa

ştie că suntem la câţiva paşi de domnia sa. Soldaţii însă nu îndrăznesc să mă

atace căci se tem de săgeţile mele. Ascultaţi-mă cu atenţie, milady - reluă

Robin, după ce chibzui o clipă. Dacă rămânem aici, vom cădea fără doar şi

poate în mâinile lor; n-avem decât o singură scăpare: fuga. Fuga fără să fim

văzuţi şi, ca să izbutim, ne trebuie mult curaj, mult sânge rece şi, mai ales,

multă încredere în ajutorul celui de sus. Ascultaţi-mă cu luare-aminte: dacă

tremuraţi aşa, nu veţi pricepe tot ce vă spun. Acum e rândul dumneavoastră;

înfăşuraţi-vă în pelerină, culoarea ei închisă nu atrage atenţia; strecuraţi-vă

pe sub frunziş cât mai aproape de pământ... şi dacă-i nevoie, târâţi-vă.

- Curajul nu-mi lipseşte, îmi lipseşte puterea - spuse plângând biata

Christabel. Mă vor ucide mai înainte de a fi făcut douăzeci de paşi. Salvaţi-vă,

messire, nu vă mai îngrijiţi de mine; aţi făcut tot ce era cu putinţă pentru a

mă duce lângă iubitul meu; Dumnezeu n-a vrut, facă-se voia lui, iar sfânta

lui binecuvântare să vă însoţească! Adio, messire... plecaţi. Îi veţi spune

scumpului meu Allan că tatăl meu nu-şi va exercita multă vreme autoritatea

asupra mea... şi trupul, şi inima îmi sunt sfărâmate; voi muri curând. Adio!

- Nu, milady - răspunse curajosul copil - n-am să fug. I-am făgăduit

lui messire Allan şi, ca să-mi ţin cuvântul dat, am să merg înainte, numai

dacă moartea nu mă va împiedica... Hai, curaj! Poate că Allan a şi ajuns în

vale şi poate că, văzându-mi săgeata, a şi început să ne caute... Dumnezeu