ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XVIII

A doua zi, în primele ceasuri ale dimineţii, Robin şi Micul-John intrau
într-un han din orăşelul Nottingham ca să ia gustarea de dimineaţă. Sala era
ticsită de soldaţi, care, după îmbrăcăminte, aparţineau baronului Fitz Alwine.
În timp ce mâncau, cei doi prieteni trăgeau cu urechea la vorbele soldaţilor.
— Încă nu ştim — spunea unul din oamenii baronului — cu ce fel de
duşmani au avut de-a face cruciaţii. Înălţimea sa bănuieşte că au fost atacaţi
de nişte tâlhari sau poate chiar de niscai vasali având în frunte pe unul din
duşmanii săi. Din fericire pentru monsenior, el a sosit la castel câteva ceasuri
mai târziu.
— Cruciaţii mai rămân mult la castel, Geoffroy? îl întrebă hangiul pe cel
care vorbise.
— Nu, mâine pleacă la Londra, unde îşi vor duce prizonierii.
Robin şi Micul-John schimbară între ei o privire plină de tâlc. Urmară
câteva cuvinte lipsite de interes pentru prietenii noştri, apoi soldaţii
continuară să bea şi să joace cărţi.
— William este la castel — murmură Robin, cu voce abia auzită. Trebuie
sau să-l căutăm, sau să aşteptăm să iasă; în sfârşit, trebuie să ne folosim de
forţă, de viclenie, de îndemânare, într-un cuvânt, să-l eliberăm.
— Sunt gata la orice — spuse Micul-John, la fel de încet.
Apoi se ridicară de la locurile lor, iar Robin plăti hangiului; în clipa când
cei doi prieteni străbăteau rândurile soldaţilor aşezaţi în cerc, îndreptându-se
spre uşă, individul căruia i se spusese Geoffroy se adresă Micului-John.
— Pe sfântul Paul, prietene! Căpăţânii tale, pare-mi-se, îi plac tare mult
bârnele din tavan, şi dacă maică-ta poate să te sărute pe obraji fără să stai în
genunchi în faţa ei, apăi merită să primească un grad în armata cruciaţilor.
— Statura mea te supără, domnule soldat? zise respectuos Micul-John.
— Ba nicidecum, semeţule străin, dar trebuie să mărturisesc cu toată
sinceritatea că mă uimeşte din cale afară. Până azi am crezut că eu mi-s
omul cel mai bine clădit şi cel mai voinic din comitatul Nottingham.
— Sunt fericit că pot să-ţi dau o dovadă potrivnică — răspunse
îndatoritor Micul-John.
— Pun rămăşag pe o oală cu bere — reluă Geoffroy, adresându-se
adunării — că în ciuda acestei aparenţe de putere, străinul nu-i în stare să
m-atingă cu o bâtă.
— Ţin rămăşagul! strigă cineva din mulţime.
— Bravo! răspunse Geoffroy.
— Cum, dar pe mine nici măcar nu mă-ntrebi dacă primesc provocarea?
strigă la rândul său Micul-John.
— Tu n-ai putea să-i refuzi un sfert de oră de plăcere aceluia care, fără
să te cunoască, a pus rămăşag pe tine — zise omul ce se arătase de acord cu
cererea lui Geoffroy.
— Înainte de a răspunde invitaţiei prieteneşti ce mi s-a făcut — replică
Micul-John — aş vrea să-i dau adversarului meu următorul modest
avertisment: fără să fiu mândru de puterea mea, trebuie să spun că nimic
nu-i stă în cale; trebuie să mai spun că, vrând să te lupţi cu mine, înseamnă
să cauţi o înfrângere, uneori o nenorocire, de cele mai multe ori o rănire a
amorului propriu Eu n-am fost învins niciodată.
Soldatul începu să râdă zgomotos.
— În ochii mei eşti cel mai mare fanfaron de pe pământ, domnule străin!
strigă el, răutăcios. Şi dacă nu vrei să mai adaug şi cuvântul laş pe lângă cel
de înfumurat, atunci primeşte să te lupţi cu mine.
— Pentru că ţii cu orice chip, o fac din toată inima jupâne Geoffroy.
Însă, mai înainte de a-ţi da o dovadă a forţei mele, lasă-mă să-i spun câteva
cuvinte tovarăşului meu. Apoi, după ce voi sfârşi, îţi făgăduiesc să folosesc
timpul în aşa fel, încât să te tămăduiesc cu pricepere de îngâmfarea dumitale.
— Numai să nu o ştergi! zise Geoffroy, batjocoritor.
Toţi cei din jur izbucniră în râs. Rănit până în adâncul sufletului de
această bănuială neruşinată, Micul-John se repezi spre soldat.
— Dacă aş fi normand — spuse tânărul — aşa aş face; dar sunt saxon.
Iar dacă n-am primit pe loc propunerea-ţi belicoasă, am făcut-o din bunătate.
Ei bine, pentru că-ţi baţi joc de scrupulele mele, limbut nătâng ce eşti, pentru
că te-ai purtat în aşa fel ca să nu-mi mai fie milă de tine, cheamă hangiul,
plăteşte-ţi berea şi cere să ţi se aducă nişte feşe, căci dacă-i adevărat că
numeşti cap cocoaşa grosolană ce ţi se clatină între umeri, tot atât de
adevărat este că o să ai foarte mare nevoie de ele. Dragul meu Robin — spuse
Micul-John, regăsindu-şi prietenul, care aştepta la câţiva paşi lângă han —
du-te acasă la Grace May, unde fără îndoială că-l vei găsi pe Hal. Ar fi foarte
primejdios pentru dumneata şi, mai ales, ne-ar pricinui mari neajunsuri
pentru salvarea lui Will, dacă ai fi recunoscut de vreun servitor de la castel.
Eu sunt silit să răspund la bravada neaşteptată a acestui soldat, răspunsul
va fi scurt şi clar, de asta să nu te-ndoieşti, aşa că mergi şi pune-te la
adăpost de orice întâlnire supărătoare.
Robin se supuse în silă sfaturilor înţelepte ale Micului-John, căci este
neîndoios că i-ar fi făcut mare plăcere să asiste la spectacolul unei lupte în
care prietenul său ar fi învins cu uşurinţă.
După ce Robin dispăru, John se întoarse la han. Mulţimea de băutori
sporise considerabil, căci vestea despre o întrecere între puternicul Geoffroy
şi un străin, care nu era cu nimic mai prejos decât el ca forţă şi îndrăzneală,
se răspândise în tot orăşelul şi-i atrăsese pe amatorii acestui fel de luptă.
După ce aruncă peste mulţime o privire nepăsătoare şi liniştită, Micul-
John se apropie de potrivnicul său.
— Sunt al tău, sir normand — zise el.
— Şi eu — răspunse Geoffroy.
— Înainte de a începe lupta — adăugă Micul-John — vreau să răsplătesc
buna-cuviinţă a prietenului generos care, bizuindu-se pe dibăcia unui
necunoscut, a riscat să piardă un rămăşag. Aşadar, vreau, ca răspuns la în-
crederea sa curtenitoare, să arunc în joc cinci şilingi şi să pun rămăşag nu
numai că am să te fac să masori pământul cât eşti de lung, dar şi că am să te
trăsnesc în cap cu bâta mea. Cel care va câştiga cei cinci şilingi va da de băut
binevoitoarei asistenţe.
— Mă-nvoiesc — răspunse vesel Geoffroy — ba chiar şi eu, la rându-mi,
îndoiesc suma dacă ai să izbuteşti să-mi pricinuieşti vreo rană sau să mă
răstorni.
— Ura! strigară spectatorii care din această tărăşenie n-aveau decât de
câştigat fără a pierde nimic.
Însoţiţi cu mare alai de mulţime, cei doi potrivnici ieşiră din sală şi se
îndreptară spre o pajişte întinsă al cărei covor de iarbă deasă era foarte
nimerit pentru o astfel de împrejurare. Acolo, în mijloc, se aşezară unul în
faţa celuilalt. Spectatorii alcătuiră un cerc larg în jurul luptătorilor. O tăcere
adâncă urmă larmei de până atunci. Micul-John nu se dezbrăcă; se mulţumi
doar să-şi scoată mănuşile şi să-şi lepede armele. În schimb, Geoffroy se
pregăti cu grijă: îşi dezbrăcă veşmintele mai stânjenitoare şi mai grele şi se
înfăţişă într-o vestă de culoare închisă, strânsă pe corp. O clipă, cei doi
bărbaţi se priviră ţintă cu luare-aminte. Chipul Micului-John era calm şi
surâzător; pe faţa lui Geoffroy se citea, fără voia lui, o vagă nelinişte.
— Aştept! spuse tânărul, salutându-l pe soldat.
— La porunca dumitale! răspunse Geoffroy, vădind aceeaşi bună-
cuviinţă.
Cu o mişcare simultană, cei doi bărbaţi îşi întinseră mâna şi o strângere
cordială îi apropie pentru o clipă.
Lupta începu. N-o s-o descriem, vom spune doar că n-a fost de lungă
durată. În ciuda eforturilor viguroase ale unei împotriviri energice, Geoffroy
îşi pierdu echilibrul şi Micul-John, cu o forţă nebănuită şi cu o iscusinţă
nemaiîntâlnită până atunci, îl zvârli pe adversar peste capul său, trântindu-l
la o distanţă de vreo douăzeci de paşi de el. Exasperat de această ruşinoasă
înfrângere, soldatul se ridică de jos, în mijlocul hohotelor de râs ale celor
prezenţi, care îşi aruncau bonetele în aer, strigând:
— Ura! Ura! Pentru frumosul pădurar!
— Am câştigat cinstit prima parte a rămăşagului nostru, domnule soldat
— spuse Micul-John — şi sunt gata s-o încep şi pe a doua.
Aprins la faţă de mânie, Geoffroy răspunse la această cerere
încuviinţând din cap. Se măsurară bâtele celor doi, iar lupta continuă mai
aprigă, mai înverşunată, mai cumplită. Geoffroy fu încă o dată biruit.
Strigătele entuziaste ale mulţimii sărbătoriră izbânda lui John în timp ce un
val de bere curgea în pocale, în cinstea frumosului pădurar.
— Să uităm ce-a fost, viteazule soldat! spuse John, întinzând
adversarului mâna.
Geoffroy refuză propunerea prietenească ce i se făcea, rostind cu tristeţe:
— N-am nevoie nici de ajutorul braţului dumitale, nici de prietenia
dumitale, domnule pădurar, şi te rog să pui mai puţină îngâmfare în felul
dumitale de a te purta. Nu sunt omul care să îndur liniştit ruşinea unei
înfrângeri, şi dacă îndatoririle mele de soldat nu m-ar chema la castelul din
Nottingham, ţi-aş înapoia fiecare lovitură pe care am primit-o.
— Uite, vezi, viteaz prieten — replică John, care aprecia la justa valoare
curajul soldatului — nu fi nici nemulţumit, nici invidios. Ai fost biruit de o
forţă mai mare decât forţa dumitale: paguba nu-i mare, şi vei reuşi, nu mă
îndoiesc, să găseşti mijloacele potrivite ca să meriţi din nou faima de om
puternic, ager şi cu sânge rece. Sunt bucuros să recunosc, dă-mi voie s-o
spun sus şi tare, că eşti nu numai foarte priceput în arta de a mânui bâta,
dar şi atletul cel mai greu de doborât pe care poate să-l dorească o inimă
hotărâtă şi un braţ viteaz. De aceea primeşte mâna mea, fără vreun gând
ascuns, căci ţi-o întind cu cea mai desăvârşită loialitate.
Cuvintele acestea rostite cu reală bunăvoinţă îl mişcară pe răzbunătorul
normand.
— Iată mâna mea! se adresă el tânărului pădurar. Să ne-o strângem
prieteneşte. Acum, dragul meu tânăr — adăugă Geoffroy, cu o voce dulceagă
— fă-mi cinstea şi spune-mi numele celui care m-a învins.
— Deocamdată nu pot să-ţi îndeplinesc vrerea, jupâne Geoffroy; mai
târziu am să-ţi spun cu mai multă uşurinţă cine sunt.
— Aştept când îţi va fi voia, străinule, însă înainte de a te lăsa să ieşi din
acest han, cred că este de datoria mea să-ţi mărturisesc că, numindu-mă
normand, ai săvârşit o greşeală: eu sunt saxon.
— Pe legea mea! răspunse vesel Micul-John. Sunt tare fericit să aflu că
eşti saxon. Asta sporeşte respectul şi simpatia pe care mi le insufli. Curând o
să ne revedem şi atunci îţi voi spune mai multe şi voi fi mai încrezător. Şi-
acum, la revedere, treburile care m-au chemat la Nottingham mă silesc să
plec.
— Cum se poate?! Te şi gândeşti să pleci, nobile pădurar? Cu una ca
asta nu pot să mă învoiesc, am să te-nsoţesc acolo unde trebuie să te duci.
— Te rog, domnule soldat, lasă-mă să mă-ntâlnesc cu tovarăşul meu, am
pierdut până acum un timp preţios.
Vestea plecării Micului-John trecu din gură în gură şi pricinui mare
zarvă. Douăzeci de glasuri îl rugară în cor:
— Străine, mergem cu tine, vrem să spunem tuturor ce suflet mare ai şi
cât eşti de viteaz.
Foarte puţin dornic să primească mărturiile ameninţătoare ale acestei
neaşteptate popularităţi, Micul-John, care vedea cu groază apropiindu-se ora
întâlnirii cu Robin, îi spuse repede lui Geoffroy:
— Vrei să mă îndatorezi?
— Cu dragă inimă.
— Ei bine! Atunci ajută-mă să scap în chip cuviincios de aceşti beţivani
zgomotoşi. Vreau să mă-ndepărtez de ei fără să bage de seamă.
— Cu plăcere — răspunse Geoffroy; apoi, după o clipă de gândire,
adăugă: Nu-i decât un singur mijloc ca să izbuteşti.
— Care?
— Iată: să mă-nsoţeşti la castelul din Nottingham; dincolo de podul
mobil nu vor îndrăzni să ne urmeze. Dinlăuntrul castelului, am să te
călăuzesc până la un drum pustiu care te va scoate la intrarea în oraş pe o
cale ocolită.
— Cum adică? strigă Micul-John. Nu putem găsi alt mijloc ca să scap de
această gloată de nătărăi?
— Altul nu văd. Nu cunoşti, omule, deşertăciunea prostească a acestor
limbuţi; au să se ţină scai de tine, nu pentru tine, ci ca să fie văzuţi în
apropierea ta, ca să poată spune vecinilor, rudelor şi cunoştinţelor: "Am stat
două ceasuri cu viteazul băiat care l-a învins pe Geoffroy cel puternic; e
prieten cu mine, acum câteva clipe, am intrat împreună în oraş, de altfel cred
că m-aţi văzut, eram în dreapta lui... sau în stânga lui..." şi aşa mai departe.
De voie, de nevoie, Micul-John se văzu silit să urmeze sfatul dat de
Geoffroy:
— Bine, mă-nvoiesc; să plecăm fără întârziere.
— Într-o clipă sunt al dumitale. Prieteni — strigă Geoffroy — trebuie să
mă-ntorc la castel; preacinstitul pădurar mă-nsoţeşte. Vă rog să ne lăsaţi să
plecăm nestingheriţi; dacă vreunul dintre voi îşi va îngădui să se ţină după
noi, fie şi numai la douăzeci de paşi, voi socoti purtarea lui ca o sfidare neobrăzată şi, pe sfântul Paul, am să-l fac să se căiască amarnic!
— Dar — îndrăzni să se ridice un glas — casa mea se află pe drumul pe
care o să mergeţi voi şi sunt silit să mă duc acasă.
— Nu te sileşte nimeni, ai să pleci după zece minute — spuse răspicat
Geoffroy. Aşadar, bună ziua la toată lumea şi complimente fiecăruia!
După ce vorbi astfel, Geoffroy ieşi din sală şi un nemaipomenit ura! îl
însoţi pe Micul-John până în pragul uşii. Şi astfel, Micul-John pătrunse în
locuinţa seniorială a baronului Fitz Alwine.
După ce-l părăsi pe Micul-John, Robin se îndreptă spre locuinţa lui
Grace May. Pentru Robin, drăgălaşa logodnică a lui Hal era o necunoscută,
căreia îi admirase farmecul numai prin ochii tânărului său prieten şi, de
aceea, dacă ar fi să vorbim după gândul lui Robin, trebuie să adăugăm că o
vie curiozitate îl atrăgea spre locuinţa tinerei Grace May. Deşi bătu multă
vreme la uşă, nu răspunse nimeni dinăuntru; obosit de atâta aşteptare,
începu să îngâne un cântec învăţat de la tatăl său. De la primele note ale
acestei melancolice melodii, un pas vioi şi grăbit trezi liniştea adormită ce
părea că pluteşte în casa cea vecine; uşa se deschise deodată şi în prag se ivi
o tânără domnişoară care, fără să se mai uite la vizitator, strigă veselă:
— Ştiam eu, dragă Hal, că ai să vii în dimineaţa asta; i-am spus mamei...
Ah, iertaţi-mă, messire — adăugă zglobia fată, care nu era alta decât Grace
May — vă cer de o mie de ori iertare.
Adresând vizitatorului aceste scuze, Grace se roşise până în albul
ochilor, căci, în repezeala necugetată a elanului, se aruncase în braţele lui
Robin.
— Eu vă cer iertare, domnişoară, că nu sunt cel pe care-l aşteptaţi —
răspunse tânărul, cu o voce foarte blândă.
Tulburată şi stingherită, Grace May spuse:
— Domnule, aş putea să ştiu cărei cauze trebuie să atribui onoarea
vizitei dumneavoastră?
— Domnişoară — zise Robin — sunt un prieten al lui Halbert Lindsay şi
aş vrea să-l văd. Un motiv temeinic, care ar cere prea multă vreme ca să vi-l
lămuresc, nu-mi îngăduie să-l caut pe Hal la castel. V-aş rămâne foarte
îndatorat dacă mi-aţi da voie să-l aştept aici.
— Cu toată plăcerea, domnule, prietenii lui Hal sunt oaspeţi bineveniţi în
casa mamei mele; intraţi, vă rog.
Robin se înclină curtenitor în faţa lui Grace şi intrară împreună într-o
încăpere mare de la parter.
— Aţi mâncat, domnule? întrebă fata.
— Da, domnişoară, vă mulţumesc.
— Îngăduiţi-mi să vă ofer un pahar cu bere, avem o bere minunată.
— Primesc ca să am plăcerea să închin pentru Hal, fericitul meu prieten
— spuse galant Robin.
Ochii frumoasei Grace scânteiară de veselie.
— Sunteţi curtenitor, messire! zise ea.
— Sunt un sincer admirator al frumuseţii, miss, şi nimic mai mult.
Fata roşi.
— Veniţi de departe? întrebă ea pentru a îndruma pe un făgaş
conversaţia.
— Da, domnişoară, vin dintr-un sătuc aflat nu departe de Mansfeld.
— Satul familiei Gamwell? întrebă repede Grace.
— Întocmai. Cunoaşteţi acest sat? întrebă Robin.
— Da, messire — răspunse zâmbind fata — îl cunosc foarte bine, şi totuşi n-am fost niciodată acolo.
— Cum se face, atunci?...
— O, foarte simplu: sora de lapte a lui Halbert, miss Maud Lindsay,
locuieşte în castelul lui sir Guy. Halbert îşi vizitează sora adeseori şi, la
înapoiere, îmi vorbeşte despre ea, mi-aduce noutăţi de prin părţile acelea; ast-
fel — adaugă fata — datorită lui am ajuns să-i iubesc pe oaspeţii lui sir Guy.
Printre aceşti oaspeţi este unul despre care Halbert îmi vorbeşte cu multă
prietenie.
— Cine? întrebă tânărul, râzând.
— Dumneavoastră, messire, căci dacă memoria nu mă-nşală, pot să vă
salut cu toată încrederea numindu-vă Robin Hood. Hal mi-a făcut un portret
al dumneavoastră atât de fidel, încât e cu neputinţă să mă-nşel. Mi-a spus —
adăugă tânăra, cu grabă — că Robin Hood este înalt, bine făcut, are ochi
mari, negri, un păr minunat, un aer plin de nobleţe.
Zâmbetul lui Robin puse capăt descrierii însufleţite a tinerei Grace May;
ea tăcu, lăsând ochii în pământ.
— Inima lui bună l-a făcut pe Hal să se arate foarte binevoitor în privinţa
mea, domnişoară, în schimb a fost foarte sever în privinţa dumneavoastră şi
abia acum bag de seamă că tot ce mi-a spus despre dumneavoastră este lipsit
de adevăr.
— Totuşi n-a putut să spună nimic care să mă jignească, sunt sigură —
adăugă Grace, cu acea admirabilă încredere în dragostea împărtăşită.
— Nu, mi-a spus că sunteţi una din cele mai încântătoare făpturi din
comitatul Nottingham.
— Şi nu l-aţi crezut?
— Iertaţi-mă; acum îmi dau seama că am făcut cea mai mare greşeală
când l-am crezut.
— Ei bine, sunt încântată să vă aud vorbind cu toată sinceritatea —
răspunse cu veselie fata.
— Foarte sincer. Vă spuneam mai adineaori că Hal s-a arătat sever faţă
de dumneavoastră şi am adăugat că, numindu-vă una din cele mai
încântătoare femei din întregul comitat, Hal greşea.
— Da, domnule, însă trebuie să iertăm exagerarea când vine din partea
unei inimi înclinate spre bunăvoinţă.
— Nu este nici o exagerare, domnişoară, aici este vorba de orbire, căci
nu sunteţi una din cele mai frumoase femei din tot comitatul, ci cu adevărat
cea mai frumoasă.
Grace începu să râdă.
— Îngăduiţi-mi — spuse ea — să nu văd în cuvintele dumneavoastră
decât un compliment binevoitor şi sunt sigură că, dacă aş avea nebunia să le
cred sincere, m-aţi socoti o mică proastă. Maud Lindsay este o frumuseţe
desăvârşită şi, mai presus de Maud, la castelul Gamwell este o tânără
doamnă pe care, neîndoielnic, o găsiţi de o sută de ori mai frumoasă decât
Maud, de o mie de ori mai frumoasă decât mine; numai că dumneavoastră,
messire, sunteţi pe cât de discret, pe atât de galant, şi nu îndrăzniţi să
spuneţi deschis ceea ce gândiţi.
— Niciodată nu mi-a fost teamă, domnişoară, să vorbesc deschis —
răspunse Robin — şi spun un adevăr când vă încredinţez că sunteţi, în felul
dumneavoastră de frumuseţe, mai frumoasă decât toate fetele din Not-
tingham. Tânăra doamnă la care faceţi aluzie are, ca şi dumneavoastră,
dreptul de a fi socotită cea mai frumoasă în rândul fiinţelor frumoase în felul
ei. Însă, pare-mi-se, convorbirea noastră se transformă în măgulire — adăugă Robin — şi nu vreau ca prietenul meu Hal să-mi aducă vină că vă fac
complimente.
— Aveţi dreptate, messire, să vorbim ca nişte prieteni.
— Aşa da. Ei bine, miss Grace, răspundeţi-mi sincer la întrebarea pe
care vreau să v-o pun: cum se face că, fără să staţi pe gânduri o clipă şi să vă
uitaţi la mine, v-aţi aruncat în braţele mele?
— Întrebarea dumneavoastră este stânjenitoare, sir Robin — spuse
Grace — totuşi am să vă răspund. Murmuraţi un cântec pe care-l cântă
mereu Hal şi, pe deasupra, am crezut că-i recunosc vocea. Hal mi-e prieten
din copilărie şi, ca să zic aşa, am crescut amândoi pe genunchii mamei mele;
faţă de Hal mă port ca o soră, ne vedem în fiece zi. Aceasta vă lămureşte de ce
m-am purtat aşa de necugetat. Vă rog să mă iertaţi.
— Dar, miss Grace, dumneavoastră n-aveţi nici un motiv să vă cereţi
iertare. Acum când am avut plăcerea să vă cunosc, sunt gata să invidiez
fericirea lui Hal, pentru că nu m-aş mira dacă l-aş auzi strigând că el este cel
mai fericit băiat din lume.
— Sir Robin — spuse cu veselie fata — v-am prins încă o dată cu
minciuna. Fericirea asta pe care sunteţi gata s-o invidiaţi n-aţi schimba-o
pentru aceea care este ţinta tuturor nădejdilor dumneavoastră.
— Fermecătoare Grace — răspunse calm Robin — când un bărbat sau o
femeie se îndrăgosteşte de o inimă cinstită, nu-şi mai ia îndărăt acest
simţământ, şi dacă mie mi-ar da prin gând să-l înlocuiesc pe Hal în inima
dumneavoastră, v-aţi supăra pe mine.
— Oh, nicidecum — ripostă Grace, cu naivitate. Însă — adăugă râzând
— n-aş vrea să afle Halbert ceea ce gândesc cu adevărat, asta l-ar face să se-
ncreadă.
Conversaţia începută atât de zglobiu se mai prelungi, la fel de veselă,
încă vreun ceas.
— Îmi vine să cred — spuse deodată Robin — că Hal se lasă aşteptat;
îndrăgostiţii sunt întotdeauna nerăbdători şi, de obicei, sosesc mai înainte de
ora fixată pentru întâlnire.
— Şi nu-i firesc să fie aşa, messire? zise Grace.
— Foarte firesc.
În sfârşit, la uşă răsună o ciocănitură, apoi se auzi melodia cântată de
Robin. După ce aruncă tânărului o privire care părea să spună: "Vezi că
greşeala mea trebuie iertată?", Grace se repezi în întâmpinarea noului venit.
Prezenţa lui Robin nu o împiedică pe zvăpăiata domnişoară să-l certe pe Hal
pentru întârziere şi să-l îmbrăţişeze făcând-o niţel pe îmbufnata.
— Ce-mi văd ochii? Dumneata aici, Robin? strigă Hal. Şi Maud, scumpa
mea surioară? Cum o duce cu sănătatea?
— Maud e puţin bolnavă.
— Am să vin s-o văd. E ceva grav?
— Nu, nimic, nimic.
— M-aşteptam să te-ntâlnesc aici — continuă Halbert. Am ştiut sau mai
bine zis, am bănuit că ai venit la Nottingham, şi iată cum. Mergând în oraş cu
o treabă pentru castel, am aflat că urma să aibă loc o luptă cu bâta între
Geoffroy cel puternic... Îl ştii Grace?... şi un pădurar. Atunci m-am gândit
numaidecât să mă duc şi eu să privesc întrecerea.
— În timp ce eu te-aşteptam aici, mesire — spuse Grace, ţuguindu-şi
frumoasele-i buze trandafirii, cu un aer bosumflat.
— Nu mă gândeam să stau mai mult de un minut. Am ajuns chiar în
clipa când Micul-John îl arunca pe Geoffroy peste cap, pe Geoffroy cel puternic, pe Geoffroy uriaşul, cum îi spunem noi la castel. Închipuieşte-ţi,
Grace, câtă îndemânare! Am vrut să-i cer lui John veşti despre dumneata,
dar a fost cu neputinţă să mă apropii de el. Am străbătut oraşul în lung şi-n
lat şi, văzând că nu dau de el, te-am căutat la castel.
— La castel?! strigă Robin. Ai rostit numele meu când m-ai căutat?
— Nu, nu, fii liniştit. Baronul s-a înapoiat ieri şi, dacă aş fi făcut prostia
să destăinui prezenţa dumitale pe domeniul său, ai fi fost urmărit ca o fiară
sălbatică.
— Dragă Hal, teama mea este o adevărată copilărie; ştiu cât eşti de
prevăzător şi că poţi păstra o taină. Ţinta călătoriei mele era mai întâi să mă-
ntâlnesc cu dumneata şi-apoi să capăt veşti despre soarta prizonierilor care
se găsesc în castel. Ai aflat, fără îndoială, ce s-a petrecut noaptea asta în
pădurea Sherwood.
— Da, ştiu; baronul e furios.
— Atâta pagubă pentru el! Să revenim la prizonieri; printre ei se găseşte
un băiat pe care vreau să-l salvez cu orice preţ: William Roşcovanul.
— William! strigă tânărul. Dar cum naiba s-a băgat el în banda aceea de
proscrişi care i-a atacat pe cruciaţi?
— Dragă Hal — spuse Robin — n-a fost o încăierare cu o bandă de
proscrişi, ci, dimpotrivă, cu oameni foarte cinstiţi care au avut neprevederea
să acţioneze în chip nechibzuit şi să creadă că atacă, nu nişte cruciaţi, ci,
dimpotrivă, pe baronul Fitz Alwine şi niscai soldaţi de-ai săi.
— Dumneata erai?! strigă bietul Hal, stingherit. Robin încuviinţă din
cap. Acuma pricep totul: de dumneata este vorba când cruciaţii zic că era un
om în bandă care semăna moartea cu fiece săgeată trasă. Ah, sărmanul meu
Robin, ce dureros s-a sfârşit lupta pentru dumneata!
— Da, Hal, foarte dureros, într-adevăr! repetă cu tristeţe Robin. Bietul
tata a fost ucis.
— Vrednicul Gilbert ucis?! izbucni Hal, cu vocea înecată de lacrimi. Oh,
Doamne Dumnezeule!
Cele câteva clipe de tăcere ce urmară îi cufundară pe amândoi tinerii
într-o durere comună. Grace nu mai zâmbea; era mâhnită de tristeţea lui
Halbert şi de disperarea lui Robin.
— Şi zici că bietul Will a căzut în mâinile soldaţilor baronului? întrebă
Halbert ca să-l facă pe Robin să vorbească de soarta prietenului său.
— Da — răspunse Robin — şi eu am venit să te caut, dragă Hal, cu
speranţa că ai să mă ajuţi să intru în castel. N-am să plec din Nottingham
până nu-i voi reda libertatea lui Will.
— Bizuie-te pe mine, Robin — răspunse numaidecât tânărul — am să fac
tot ce-mi stă în putinţă ca să-ţi fiu de ajutor în această împrejurare
dureroasă. O să intrăm în castel, nu mi-e greu să te iau cu mine, dar, odată
intrat, va trebui să veghezi singur asupra dumitale, să ai răbdare şi să fii
prevăzător. De când s-a înapoiat baronul, trăim într-un adevărat iad: strigă,
înjură, umblă de colo până colo şi ne striveşte pe toţi cu prezenţa lui.
— S-a întors şi lady Christabel cu el?
— Nu, n-a venit dacât confesorul; soldaţii care l-au însoţit pe baron sunt
străini.
— N-ai aflat nimic de soarta lui Allan Clare?
— Nici un cuvânt; la castel nu-i nimeni care să poată să-ţi dea vreo
veste, nimeni. Cât priveşte pe lady Christabel, ea a rămas în Normandia,
după cum bănuiesc, într-o mânăstire. De bună seamă că messire Allan se
află în apropierea acelei mânăstiri.
— Mai mult ca sigur — răspunse Robin. Bietul Allan! Sper să-i fie
răsplătită dragostea lui atât de statornică.
— Da — adăugă Grace — există o soartă a îndrăgostiţilor.
— Eu mă las în seama acestei blânde soarte — spuse Halbert, aruncând
logodnicii sale o privire drăgăstoasă...
— Şi eu la fel — murmură Robin, gândindu-se la Marianne, cu inima
înduioşată.
— Dragă Robin — adăugă Hal — dacă e cu putinţă să facem ceva pentru
salvarea lui William, trebuie să încercăm chiar astă-seară. La miezul nopţii,
prizonierii vor fi duşi la Londra ca să fie judecaţi şi osândiţi acolo, după
bunul plac al regelui.
— Atunci să ne grăbim, să ne grăbim, i-am făgăduit Micului-John să-l
aştept la intrare pe podul mobil al castelului.
— Draga mea Grace — spuse Hal, cu oarecare teamă în glas — n-ai să
mă cerţi mâine că te-am părăsit azi aşa de repede?
— Nu, nu, Hal, fii liniştit, du-te plin de curaj în ajutorul prietenului
dumitale şi nu te gândi la mine, am să mă rog lui Dumnezeu să te-ajute.
— Eşti cea mai bună şi mai iubită dintre femei, scumpa mea Grace —
spuse Hal, sărutându-şi logodnica pe obrajii împurpuraţi.
Robin o salută curtenitor pe fată, apoi cei doi prieteni se îndreptară în
grabă spre castel.
— Într-adevăr, e Micul-John. Ce-o fi însemnând prietenia asta?
— Pun capul — răspunse Hal — că Geoffroy a căpătat dintr-o dată o
mare afecţiune pentru Micul-John şi că-l duce la castel ca să-i dea de băut.
Geoffroy este un băiat minunat, dar foarte neprăvăzător. Se află în serviciul
baronului doar de puţină vreme şi o să fie mare zarvă dacă o să dea prea uşor
pe gât sticlele.
— Ne putem încrede fără greş în cumpătarea Micului-John — răspunse
Robin — el nu-şi va lăsa tovarăşul să întreacă măsura.
— Atenţie Robin — zise cu însufleţire Hal. Micul-John ne-a văzut şi îţi
face semn.
Robin se uită spre prietenul său.
— Mă sfătuieşte să-l aştept — zise Robin — se duce la castel, dar am să
încerc să-i explic că te-nsoţesc şi că ne vom întâlni într-o curte interioară.
— Foarte bine. Ai să mă-nsoţeşti la corpul de gardă; am să spun că eşti
un prieten de-al meu. Acolo vom încerca să aflăm, din trăncănelile soldaţilor,
în ce parte a turnului sunt închişi prizonierii şi numele celui care are sarcina
să-i păzească. Dacă o să putem fura cheile turnului, îl vom elibera pe
William, dar ca să ieşim, va trebui să străbatem încă o dată subteranele.
După ce vom ajunge în pădure...
— Le dau voie să ne urmărească şi chiar să ne-ajungă dacă vor izbuti!
strigă vesel Robin.
Podul mobil fu coborât la strigătul lui Hal, iar Robin se găsi, curând
după aceea, în interiorul castelului din Nottingham.
Văzându-se silit să-l urmeze pe Geoffroy, Micul-John se hotărî să profite,
în interesul vărului său, de prietenia pe care i-o arăta soldatul normand.
Pădurarului nu-i fu greu să aducă vorba despre întâmplările petrecute în
timpul nopţii: plin de bună voinţă, Geoffroy răspunse curiozităţii noului său
prieten şi-i încredinţă chiar secretul că el avea misiunea să-i păzească pe cei
trei prizonieri.
— Printre ei — adăugă soldatul — se găseşte un băiat foarte frumos,
care are, în adevăr, o faţă deosebită.
— Eh! făcu Micul John, pe un ton nepăsător.
— Da. Poate că niciodată în viaţa dumitale n-ai să vezi un păr cu o
culoare atât de neobişnuită. E aproape roşu. Cu toate astea, băiatul este
foarte frumos, are nişte ochi minunaţi, şi-acum ai zice că închid în ei un
diavol, atât de tare strălucesc din pricina mâniei. Monseniorul l-a vizitat pe
bietul flăcău când eram eu de pază: n-a putut să scoată un cuvânt de la el şi
baronul a ieşit jurând c-o să poruncească să-l spânzure în următoarele
douăzeci şi patru de ore.
"Sărmanul Will" — îşi spuse în gând Micul-John.
— Crezi oare că nefericitul acela o fi rănit? întrebă el apoi cu glas tare.
— Da' de unde! E tot atât de sănătos ca dumneata şi ca mine —
răspunse Geoffroy. Numai că-i fără chef, asta e tot.
— Aşadar, aveţi temniţe sus pe metereze? Iată un lucru destul de rar —
zise Micul-John.
— Greşeşti, domnule. În Anglia există în multe castele.
— Şi unde se află, la colţuri?
— De cele mai multe ori, da, dar nu toate sunt bune de locuit; de pildă,
cea dinspre apus, unde este închis băiatul de care îţi vorbesc, e destul de
bună. Poţi trăi acolo fără să suferi. Priveşte — adăugă Geoffroy — se poate
vedea de aici unde se află. Vezi barbacana de colo?
— Da.
— Aşa! Vezi deasupra o deschizătură pentru aer şi lumină, sub o uşă
joasă?
— O văd. Băiatul acela cu părul roşu acolo e?
— Da, din nefericire pentru el.
— Sărmanul! Ce păcat, nu-i aşa, jupâne Geoffroy?
— Mare păcat, domnule!
— Şi când te gândeşti — reluă Micul-John, cu aerul omului care face o
simplă reflecţie — că acolo, între patru pereţi şi-n spatele unei uşi ferecate,
zace un om tânăr, în toată puterea, sănătos, care nici n-o fi făcut cine ştie ce
rău, dar care, de bună seamă, îşi iroseşte vlaga în strădanii zadarnice! Stă
vreo santinelă în temniţă cu el?
— Nu, e singur, şi dac-ar avea prieteni, i-ar fi foarte lesne să evadeze.
Zăvorul uşii este pe dinafară, doar să-l tragă cineva şi... scârţ! uşa s-ar roti în
ţâţâni. Numai că i-ar fi cu neputinţă să străbată partea dinspre apus a
meterezului.
— De ce?
— Pentru că pe partea asta soldaţii fac necontenit de pază, pe când
partea dinspre răsărit e pustie şi pe acolo ar fi un drum sigur.
— Acolo nu sunt santinele?
— Nu, partea aceea a castelului e cu desăvârşire pustie; se zice că ar fi
bântuită de strigoi, aşa că un fel de teamă alungă toată lumea de acolo.
— Drept să-ţi spun — adăugă Micul-John — nu l-aş sfătui pe prizonier
să încerce o evadare atât de nesigură, căci, după ce ar ieşi din temniţă, ce-ar
putea să facă el ca să evadeze dincolo de zidurile unei asemenea fortăreţe?
— Un om străin şi care nu cunoaşte trecerile secrete n-ar fi în stare să
facă mai mult de zece paşi şi s-ar opri. Eu, de pildă, dacă aş vrea să fug, m-aş
duce spre răsărit, unde-i o încăpere goală cu fereastra spre şanţ. Lângă
fereastră, cam la o lungime de braţ, se găseşte un contrafort: acesta ar putea
sluji ca treaptă. De acolo te-ai putea coborî pe o construcţie de lemn ce
pluteşte pe apă; fără îndoială că podul ăsta care se ridică şi se lasă după voie
slujea oamenilor baronului când se întorceau la castel după ora stingerii.
Odată ajuns de cealaltă parte, nu-ţi mai rămâne ca să scapi decât să te bizui
pe sprinteneala picioarelor tale.
— I-ar trebui un prieten deştept sărmanului prizonier — spuse Micul-
John.
— Da, dar nu-l are.
— Nu-l are... — repetă John, ca un ecou.
— Prietene pădurar — spuse Geoffroy — îngăduie-mi să te las singur
câteva minute, am unele treburi de îndeplinit; dacă vrei să te plimbi prin
castel, ai voie, iar dacă din întâmplare te opreşte careva, spune-i parola
bucuros şi în chip cinstit; o să ştie că eşti de-ai noştri.
— Îţi mulţumesc, jupâne Geoffroy — răspunse Micul-John, cu
recunoştinţă.
— În curând ai să-mi mulţumeşti şi mai vârtos, câine saxon! mormăi
Geoffroy, ieşind din cameră. De fapt ţăranul ăsta mă crede unul de-ai lor. Eu
sunt normand, un adevărat normand şi am să-i dovedesc că pe Geoffroy cel
puternic nu-l bate nimeni fără a-şi primi pedeapsa. O, blestemat pădurar, ai
făcut să se plece în faţa ta un om care n-a simţit niciodată pe umerii lui bâta
unui potrivnic. Ai să te căieşti tu de nesăbuinţa ta, fii pe pace! Aha! strigă
Geoffroy, izbucnind în hohote de râs. Ai căzut în cursă, voinicule! Nu încape
îndoială că ai venit să-ţi scapi prietenii, căci nişte ticăloşi ca tine i-au atacat
pe cruciaţi. Straşnic, ai să faci un drum în slujba maiestăţii sale, dacă nu
cumva cuţitul meu ţi s-o înfige în inimă. Ce uşor a muşcat din momeală! Pun
rămăşag pe viaţa mea că-l voi găsi curând sus pe meterezul dinspre răsărit.
Va fi un prilej să-i plătesc cu o lovitură tot ce-i datorez.
Tot mormăind aşa, Geoffroy se gândea să se laude în faţa baronului cu
destoinicia lui şi, în acelaşi timp, să se răzbune pe Micul-John.
Rămas singur, prietenul nostru John începu să chibzuiască şi el.
"Geoffroy ăsta s-ar putea să fie om cinstit — îşi spunea nepotul lui sir Guy —
ba chiar să aibă gânduri bune, însă eu nu cred în cinstea şi-n bunăvoinţa lui.
Nu-i este dat unui personaj atât de mărunt să aibă măreţie sufletească de a
ierta sau, mai mult încă, să arate interes pentru un adversar învingător.
Aşadar, Geoffroy mă înşeală; fără îndoială am căzut în cursă. Trebuie să ies
din ea şi să veghez la scăparea lui William."
Micul-John părăsi camera şi, fără altă călăuză decât norocul, se îndreptă
spre o galerie largă, la capătul căreia credea că va ajunge la răsărit de
metereze. După ce rătăci vreo jumătate de oră printr-un şir de coridoare şi
treceri cu desăvârşire pustii, se pomeni în faţa unei uşi. Micul-John o
deschise şi zări în încăpere un bătrân, aplecat peste un cufăr în care
îngrămădea cu grijă săculeţi plini cu bani de aur. Absorbit de numărătoare,
nu băgă de seamă prezenţa neaşteptată a pădurarului. Micul-John tocmai se
întreba în sinea lui ce ar trebui să răspundă la întrebarea inevitabilă a
bătrânului, când acesta, ridicând capul, zări dinaintea lui pe uriaşul vizitator.
O spaimă cumplită i se citi pe faţă. Săculeţul îi scăpă din mâini, iar aurul,
răsturnându-se pe podea, zăngăni cu un sunet ce-i dădu fiori proprietarului.
— Cine eşti tu? întrebă el, cu glas tremurător. Am poruncit să nu intre
nimeni în apartamentul meu.
Ce vrei?
— Sunt un prieten al lui Geoffroy şi aş fi vrut s-ajung în turnul dinspre
apus, dar m-am rătăcit.
— Ah! exclamă bătrânul în timp ce un zâmbet ciudat îi întredeschise
buzele. Vasăzică eşti prieten cu Geoffroy cel puternic, cu vitezul Geoffroy?
Ascultă, frumosule pădurar, căci într-adevăr eşti un băiat frumos cum n-am mai văzut până acum, n-ai vrea să schimbi haina ta de ţăran cu uniforma de
soldat? Eu sunt baronul Fitz Alwine.
— Cum, dumneavoastră sunteţi baronul Fitz Alwine? strigă Micul-John.
— Da, şi într-o zi ai să te feliciţi că ai avut norocul să mă-ntâlneşti, dacă
o să ai gândul bun să primeşti propunerea mea.
— Care propunere? întreba Micul-John.
— Să intri în slujba mea.
— Mai înainte de a vă răspunde, îngăduiţi-mi să vă pun câteva întrebări
— spuse Micul-John, în timp ce cu un aer foarte liniştit, răsuci de două ori
cheia în uşa pe care intrase.
— Ce faci, frumosule pădurar? întrebă baronul, cuprins dintr-o dată de
teamă.
— Vreau să preîntâmpin ca vreun nepoftit să ne curme vorba şi pun
oprelişte unor vizite ce-ar putea fi supărătoare — răspunse calm tânărul. Un
fulger de furie scăpără în ochii mici şi cenuşii ai baronului. Vedeţi aceasta?
întrebă pădurarul, vârând sub ochii înălţimii sale o curea lungă din piele de
cerb. Sufocându-se de mânie, bătrânul se mulţumi să răspundă la această
întrebare îngrijorătoare, printr-un simplu semn afirmativ. Ascultaţi-mă cu
luare-aminte — reluă tânărul. Am să cer o favoare, iar dacă se întâmplă ca
din vreun motiv oarecare să mi-o refuzaţi, am să vă spânzur fără pic de milă
de colţul dulapului de colo. Nimeni n-o să vă vină într-ajutor pentru simplul
fapt că am să vă împiedic să strigaţi. Sunt înarmat, am o voinţă de fier, un
curaj pe măsura acestei voinţe şi mă simt în stare să apăr uşa acestei camere
împotriva a douăzeci de soldaţi. Oricum ar fi, înţelegeţi că, dacă refuzaţi să
m-ascultaţi, sunteţi un om mort.
"Ticălos nemernic! gândea baronul în sinea lui. Dacă o să scap de sub
drăceasca-ţi stăpânire, am să pun să te snopească în bătaie."
— Ce doreşti, viteaz pădurar? întrebă înălţimea sa, cu voce mieroasă.
— Vreau libertatea... În clipa aceea, pe sală se auziră paşi grăbiţi şi o
ciocănitură puternică zgudui uşa din ţâţâni. Micul-John smulse de la brâu
un cuţit cu lama subţire şi ascuţită, îl înhaţă pe bătrânul firav şi-i spuse cu
glas şoptit şi ameninţător: Dacă scoateţi un strigăt, dacă rostiţi un singur
cuvânt care să-mi pună viaţa în primejdie, vă ucid. Întrebaţi cine ciocăne.
Îngrozit, baronul se supuse orbeşte:
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, monseniore.
— Care eu, neghiobule? îi şopti Micul-John.
— Care eu, neghiobule? repetă baronul.
— Geoffroy.
— Ce vrei, Geoffroy?
— Am să vă dau o veste foarte importantă, monseniore.
— Ce veste?
— Am pus mâna pe şeful ticăloşilor care au atacat vasalii înălţimii
voastre.
— Aşa? Adevărat? murmură Micul-John, pe un ton răutăcios.
— Aşa? Adevărat? repetă bietul baron.
— Da, milord, şi dacă înălţimea voastră binevoieşte să-mi îngăduie, am
să-i spun prin ce şiretlic am izbutit să pun mâna pe acest tâlhar.
— Acum sunt ocupat, nu te pot primi; vino peste o jumătate de ceas.
Baronul îşi smulse, ca să spunem aşa, acest răspuns care-i fusese suflat
de Micul-John.
— Peste o jumătate de oră o să fie prea târziu — zise Geoffroy, vădit nemulţumit.
— Fă bine şi ascultă, ticălosule! Şi pleacă d-aici! Îţi repet: acum sunt
foarte ocupat.
Copleşit de furie, baronul ar fi dat bucuros sacii cu aur închişi în cufăr
numai să-l poată opri pe Geoffroy şi să-l cheme în ajutor. Din nefericire,
soldatul, silit să se supună ordinului categoric ce i se dăduse, se depărtă tot
atât de repede pe cât venise, iar baronul rămase din nou singur cu uriaşul
său vrăjmaş. Când paşii soldatului se pierdură în adâncul coridorului, Micul-
John îşi vârî cuţitul la brâu şi-i spuse lordului Fitz Alwine:
— Acum, domnule baron, am să vă spun ce vreau. Noaptea trecută a
avut loc o luptă în pădurea Sherwood, între soldaţii dumneavoastră care se
întorceau de la locurile sfinte şi o ceată de viteji saxoni. Şase oameni au fost
făcuţi prizonieri: vreau să fie eliberaţi aceşti şase oameni şi mai vreau să nu-i
însoţească şi să nu-i urmărească nimeni. Nu-mi place spionajul şi vi-l in-
terzic.
— Aş primi cu dragă inimă să-ţi fiu pe plac, frumosule pădurar, însă...
— Nu vreţi. Atunci ascultaţi, domnule baron, pentru că n-am nici timp
să-mi plec urechea la vorbele dumneavoastră înşelătoare, nici răbdarea să le
las să mă obosească. Daţi-mi libertatea acestor băieţi, sau nu răspund de
viaţa dumneavoastră nici măcar un sfert de ceas.
— Eşti iute la mânie, tinere! Bine! Am să-ţi dau ascultare. Iată sigiliul
meu: caută o santinelă de pe meterez, arată-i acest sigiliu şi spune-i că ţi-am
acordat iertarea pentru aceşti ticăloşi... aceşti prizonieri. Santinela te va
călăuzi spre cel care-i are în pază pe prietenii dumitale şi numai decât ţi se va
deschide uşa încăperii unde îi ţin închişi, căci băieţii aceştia viteji nu sunt în
temniţă.
— Cuvintele dumneavoastră mi se par destul de sincere, domnule baron
— răspunse Micul-John — cu toate acestea nu prea îmi vine să mă-ncred
prea mult în ele. Sigiliul, santinela, acest du-te-vino dintr-un loc în altul,
totul îmi pare atât de complicat, încât mi-ar fi cu neputinţă să mă descurc
onorabil. Drept care, de voie sau de nevoie, mă veţi însoţi până la omul care-i
are în pază pe prietenii mei; îi veţi porunci să-i libereze, apoi ne veţi lăsa să
ieşim în linişte din castel.
— Te-ndoieşti de cuvântul meu? întrebă baronul, cu arţag.
— Cu desăvârşire, şi mai adaug că, dacă printr-un cuvânt, printr-un
gest, un semn, veţi încerca să mă împingeţi în vreo capcană, în aceeaşi clipă
vă înfig cuţitul în inimă, fără să mai strig: "Păzea".
Micul-John îşi rosti ameninţările cu atâta hotărâre, pe chipul lui se citea
o dârzenie atât de neclintită, încât nu mai rămânea nici o îndoială că între
cuvânt şi faptă n-ar mai fi fost decât gestul.
Baronul se găsea într-o situaţie foarte primejdioasă, şi asta din vina lui.
De obicei, o companie de soldaţi veghea asupra siguranţei sale, fie lângă
apartamentele în care locuia, fie undeva la îndemână ca să răspundă la
prima chemare. Însă în ziua aceea, dorind să rămână singur ca să-şi poată
rândui în taină imensa cantitate de aur depozitată în cufere (pe vremea aceea
nu existau bancheri), îndepărtase garda şi interzisese oricui, indiferent sub ce
motiv, să pătrundă în apartamentele sale. Dându-şi seama cu disperare că
este singur, baronul nu îndrăznea să calce opreliştea impusă de Micul-John
şi, cu gâtlejul doldora de strigăte de spaimă, păstra o tăcere de mormânt.
Lordul Fitz Alwine ţinea la viaţa lui şi n-avea deloc chef să-şi întâlnească
strămoşii. Totuşi se găsea foarte aproape de a întreprinde această tristă
călătorie, căci lupta cu Micul-John avea prea puţini sorţi de izbândă: libertatea tinerilor saxoni, cerută în chip atât de hotărât, era un fapt
irealizabil pentru motivul că, încă din primele ceasuri ale dimineţii, prizo-
nierii, legaţi în lanţuri unii de alţii şi păziţi de vreo douăzeci de soldaţi,
fuseseră trimişi la Londra. Armata lui Henric al II-lea, decimată de războaiele
dezastruoase din Normandia, era foarte slăbită, şi cu toate că regatul se afla
în plină pace, regele recruta, pe cât îi sta în putinţă, tineri sănătoşi şi bine
făcuţi. Ca să-i fie pe plac regelui, seniorii suzerani trimiteau la Londra
nenumăraţi vasali de-ai lor, iar lordul Fitz Alwine se întorsese la Nottingham
ca să aleagă, dintre oamenii lui, o trupă demnă să se numere în rândurile
armatei regale. Statura înaltă a Micului-John, înfăţişarea sa mândră şi
puterea herculeană ce răzbătea din întreaga lui fiinţă îi treziseră baronului
dorinţa de a-l trimite la Londra. Cu acest gând ascuns îi propusese el
tânărului pădurar să intre în serviciul său şi să îmbrace uniforma militară.
Silit să asculte de o nouă poruncă a Micului-John, baronul se hotărî să-i
ascundă adevărul şi să-l ducă, sub pretextul de a vizita prizonierii, într-o
parte a castelului unde i-ar fi fost cu putinţă să capete imediat ajutor.
— Sunt gata să răspund cererii dumitale — zise el, ridicându-se de pe
scaun.
— Vă asigur că aveţi foarte multă dreptate — adăugă tânărul — şi dacă
vreţi să amânaţi pentru cât mai târziu vizita dumneavoastră la Satana, să ne
grăbim să părăsim această cameră. Ah, dar vreau să-mi mai spuneţi ceva —
adăugă Micul-John.
— Vorbeşte — gemu baronul.
— Unde este fiica dumneavoastră?
— Fata mea?! exclamă Fitz Alwine, mirat din cale afară. Fata mea?!
— Da, fiica dumneavoastră, lady Christabel.
— Trebuie să-ţi spun, domnule pădurar, că-mi pui o întrebare foarte
ciudată.
— N-are importanţă, răspunde-ţi-mi deschis.
— Lady Christabel este în Normandia.
— Unde, în Normandia?
— La Rouen.
— Adevărat?
— Foarte adevărat. Se află la mânăstirea din acel oraş.
— Ce s-a întâmplat cu Allan Clare?
Chipul baronului se împurpură dintr-o dată, dinţii încleştaţi sub buzele
fremătătoare înăbuşiră un strigăt de furie, şi el zvârli tânărului o privire
încărcată de o nespusă mânie. John, care cu statura lui îşi domina firavul
duşman, repetă rar aceeaşi întrebare:
— Ce s-a întâmplat cu Allan Clare?
— Nu ştiu!
— Minciună! strigă Micul-John. Minciună! Ne-a părăsit de şase ani ca s-
o urmeze pe lady Christabel şi sunt sigur că ştiţi ce s-a întâmplat cu acest
tânăr nefericit. Unde este?
— Nu ştiu.
— Nu l-aţi văzut în timpul acestor şase ani?
— L-am văzut, încăpăţânat nemernic!...
— Vă rog, fără insulte, domnule baron. Unde l-aţi văzut?
— Prima întâlnire dintre noi — reluă Fitz Alwine, cu amărăciune în glas
— s-a petrecut într-un loc unde acest vagabond neruşinat nu trebuia să pună
piciorul. L-am găsit în apartamentul fiicei mele, în genunchi dinaintea lady-ei
Christabel. Chiar în aceeaşi seară, fata mea intra la mânăstire; a doua zi a avut îndrăzneala să se prezinte în faţa mea şi să-mi ceară mâna Christabelei.
Am pus oamenii să-l dea afară. De atunci nu l-am mai văzut, însă de curând
am auzit că a intrat în serviciul regelui Franţei.
— De bună voie? întrebă John.
— Da, ca să îndeplinească toate condiţiile unei înţelegeri dintre noi.
— Ce înţelegere? La ce s-a angajat Allan? Ce i-aţi făgăduit?
— S-a angajat să-şi refacă averea, să reintre în posesia domeniilor sale,
sechestrate din cauza devotamentului arătat de tatăl său faţă de Thomas
Becket. I-am făgăduit mâna fiicei mele dacă stă departe de ea timp de şapte
ani, fără să caute s-o vadă. Dacă nu-şi respectă cuvântul, voi face cu lady
Christabel ce voi crede eu de cuviinţă.
— De când există acest angajament?
— De trei ani.
— Bun. Acum să ne ocupăm de prizonieri. Să mergem să-i punem în
libertate.
În pieptul baronului clocotea un adevărat vulcan; totuşi faţa lui palidă
nu lăsa să se întrevadă nimic din planurile sinistre care-i frământau mintea.
Înainte de a-l însoţi pe Micul-John, răsuci de doua ori cheia în broasca
cufărului, se încredinţă că nu lăsase nici o urmă care să-i dea în vileag
bogăţiile, apoi se adresă tânărului, cu glas blajin:
— Haidem, viteazule saxon!
Micul-John nu era omul care să urmeze orbeşte drumul pe care l-ar fi
ales baronul, aşa că-i fu lesne să-şi dea seama că lordul Fitz Alwine mergea
într-o direcţie opusă celei pe care ar fi trebuit să o ia ca să ajungă la
metereze.
— Domnule baron — îi spuse el punându-şi mâna viguroasă pe umărul
bătrânului — aţi ales un drum care ne depărtează de ţinta noastră.
— De unde ştii? întrebă baronul.
— Pentru că prizonierii sunt închişi în temniţele de pe meterez.
— Cine ţi-a spus?
— Geoffroy!
— Ticălosul!
— Da, e un ticălos, căci, nemulţumit să-mi spună în ce parte a
castelului se află prietenii mei, mi-a mai arătat şi mijlocul prin care îi pot
ajuta să evadeze.
— Adevărat? strigă baronul. N-am să uit să-l răsplătesc pentru bunele
sale servicii. Însă, trădându-mă pe mine, îşi bătea joc de prea marea dumitale
încredere: prizonierii nu sunt în această parte a castelului.
— Se poate, însă eu vreau să mă încredinţez de acest lucru în tovărăşia
dumneavoastră.
Sub galeria unde se găseau cele două personaje ale noastre, se auzi
deodată zgomot de paşi stârnit de mai mulţi oameni. Doar o scară îl
despărţea pe lordul Fitz Alwine de acest ajutor providenţial. Aşa că, profitând
de un moment de neatenţie din partea pădurarului, care tocmai căuta să-şi
dea seama de locul unde se aflau, baronul se repezi, cu o sprinteneală de
nebănuit pentru vârsta lui, spre uşa ce se deschidea spre scară. Dar tocmai
când, ajungând aici, se pregătea să coboare din patru în patru trepte, simţi o
mână de fier înfigându-i-se în umăr. Nenorocitul bătrân dădu un ţipăt ascuţit
şi se aruncă pe trepte. Calm, mulţumindu-se doar să mărească pasul, Micul-
John îl urmă pe baron în goana-i nebunească, mai aprigă, mai grăbită din
minut în minut. Mânat de speranţa că va găsi ajutor, baronul alerga mereu,
strigând şi cerând ajutor. Însă strigătele lui rămâneau fără ecou şi se pierdeau în imensa singurătate a galeriilor. În sfârşiţ, după un sfert de oră de
fugă, baronul ajunse la o uşă, o împinse cu atâta putere, încât se deschiseră
amândouă canaturile, iar el căzu disperat în braţele unui om care se repezise
înaintea lui.
— Scapă-mă! Scapă-mă! Ucigaşul! striga baronul. Prinde-l! Omoară-l! Şi,
sfârşind cu strigătele acestea furioase, lordul Fitz Alwine, la capătul puterilor,
alunecă din mâinile care încercau să-l susţină şi se întinse pe podea cât era
de lung.
— Înapoi! strigă Micul-John, căutând să-l îndepărteze pe ocrotitorul
baronului. Înapoi!
— Ei, bravo, Micul-John — răsună o voce cunoscută. Mânia te orbeşte în
aşa măsură, încât nu-ţi mai recunoşti prietenii?
Micul-John scoase un strigăt de uimire.
— Ce văd? Dumneata, Robin? Slavă Domnului! Iată o întâmplare fericită
care o să-l bucure grozav pe trădătorul ăsta, căci, dacă nu erai dumneata, jur
că i-ar fi sunat ceasul.
— Cine-i acest nenorocit pe care-l urmăreşti aşa, dragă John?
— Baronul Fitz Alwine — îi suflă la ureche Halbert lui Robin,
ascunzându-se în spatele acestuia din urmă.
— Baronul Fitz Alwine?! strigă Robin. Sunt cu adevărat încântat de
această întâlnire, care îmi va da putinţa să-i pun câteva întrebări de cea mai
mare însemnătate pentru nişte persoane la care ţin foarte mult.
— Nu te mai osteni să-l întrebi — răspunse Micul-John. Am aflat de la el
tot ce doream să ştiu, mai întâi despre soarta lui Allan Clare, apoi despre
prietenii noştri. Sunt închişi aici, şi el tocmai mă ducea spre temniţa lor ca
să-i pună în libertate. Sau, mai bine zis, trădătorul se făcea că mă duce acolo,
căci a profitat de un moment de neatenţie ca să încerce să fugă.
Regretul de a nu fi reuşit, îi smulse baronului un geamăt lugubru.
— Când îţi făgăduia punerea în libertate a prietenilor noştri, te înşela,
viteazule John: dragii noştrii băieţi se îndreptau spre Londra în timp ce noi
mâncam la han.
— Cu neputinţă! strigă Micul-John.
— Şi totuşi e foarte adevărat — răspunse Robin Hood. A aflat Hal şi noi
tocmai te căutam ca să te scoatem din bârlogul leului.
Auzind rostindu-se numele lui Halbert, baronul ridică uşor capul,
aruncă repede o privire spre băiat şi, lămurit pe de-a-ntregul asupra fidelităţii
călăuzei, îşi reluă poziţia de om învins, murmurând în gândul lui mii de
blesteme la adresa sărmanului Hal. Mişcarea baronului nu scăpase atenţiei
plină de îngrijorare a lui Halbert.
— Robin — spuse el — înălţimea sa mi-a aruncat o privire care nu-mi
făgăduieşte recompense prea mari pentru prietenia mea faţă de dumneata.
— Nu, într-adevăr... — murmură în surdină lordul Fitz Alwine — şi n-am
să-ţi iert niciodată trădarea.
— Ei bine, dragă Hal — răspunse Robin, dacă rămânerea dumitale aici a
devenit imposibilă, dacă prezenţa noastră în castel a devenit de prisos, să
plecăm împreună.
— Staţi — interveni Micul-John — pare-mi-se că fac un mare bine
întregului comitet scăpându-l pentru totdeauna de stăpânirea trufaşă a
acestui normand blestemat. Am să-l trimit la dracu!
Ameninţarea aceasta îl făcu să sară în sus pe baron, care într-o clipă fu
pe picioarele-i slăbănoage. Hal şi Robin închiseră uşa.
— Bunule pădurar — îngăimă bătrânul — cinstite arcaş, micuţul meu Hal, nu fiţi fără milă! Nu sunt vinovat de năpasta care a căzut pe capul
prietenilor voştri: ei au atacat oamenii mei, oamenii mei s-au apărat; nu este
acesta un fapt foarte firesc? Vitejii băieţi căzuţi în mâinile mele, în loc să fie
spânzuraţi cum s-ar fi cuve... cum merit... vreau să spun cum ar fi trebuit să
se aştepte, au fost cruţaţi şi au fost trimişi la Londra. Nu ştiam că o să veniţi
azi să-mi cereţi eliberarea lor; dacă aş fi fost anunţat, de bună seamă că
băieţii n-ar mai fi avut acum ce să-şi mai dorească. Gândiţi-vă: în loc să vă
înfuriaţi, fiţi judecători, nu călăi. Vă jur că am să cer graţierea prietenilor
voştri. Mai jur că am să-i iert lui Halbert trăd... uşurinţa purtării lui şi am să-
l păstrez în slujba bună pe care o are la mine.
Vorbind astfel, baronul ciulea urechea la cel mai mie zgomot, sperând
zadarnic să primească un ajutor cară nu venea.
— Baron Fitz Alwine — rosti cu gravitate Micul-John — trebuie să
procedez după legea codrului: veţi muri.
— Nu! Nu! suspină înălţimea sa.
— Ascultaţi, vă rog, domnule baron. Vorbesc fără mânie. Acum şase ani,
aţi poruncit să se pună foc casei acestui tânăr; mama lui a fost ucisă de unul
din soldaţii voştri, şi pe trupul acestei sărmane femei am jurat să-l pedepsim
pe ucigaş.
— Fie-vă milă de mine! gemu bătrânul.
— Micule-John — spuse Robin — cruţă-l pe acest om pentru îngereasca
făptură care-l numeşte tată. Milord — adăugă Robin, întorcându-se spre
baron — făgăduiţi-mi că-i veţi acorda lui Allan Clare mâna aceleia pe care o
iubeşte şi veţi scăpa cu viaţă.
— Făgăduiesc, domnule pădurar.
— Vă veţi ţine cuvântul? întrebă Micul-John.
— Da.
— Lasă-i viaţa, John! Jurământul pe care ţi l-a făcut a fost auzit în cer;
dacă nu-l respectă, sufletul său va fi veşnic afurisit.
— Cred că-i de mult afurisit, prietene — replică John — şi nu mă pot
împăca cu gândul că i s-a acordat astfel iertarea deplină.
— Nu vezi că-i pe jumătate mort de frică?
— Ba da; însă nici nu vom apuca noi să facem o sută de paşi, şi el va
pune toată trupa să ne urmărească. Trebuie să împiedicăm un asemenea
deznodământ primejdios.
— Să-l închidem în camera aceasta — zise Hal.
Lordul Fitz Alwine aruncă spre tânăr o privire încărcată de ură.
— Foarte bine — adăugă Robin.
— Şi ţipetele pe care o să le scoată când va rămâne singur? Şi gălăgia pe
care o va face? V-aţi gândit la toate astea?
— Atunci — zise Robin — leagă-l de un jilţ cu cingătoarea din piele de
cerb cu care eşti încins şi drept căluş vâră-i în gură mânerul propriului său
pumnal.
Micul John îl apucă zdravăn pe baron, care nu încercă să se apere, şi-l
legă fedeleş de spătarul jilţului. După ce luară aceste măsuri, cei trei tineri se
grăbiră să ajungă în curtea ce dădea spre podul mobil, iar paznicul, care era
un prieten al lui Hal, îi lăsă să treacă fără a le face nici o greutate.
În timp ce prietenii noştri se îndreptau spre locuinţa frumoasei Grace
May, Geoffroy, în culmea nerăbdării, se îndreptă spre apartamentele
baronului. Ajuns în faţa uşii, mai întâi ciocăni uşor, apoi, neprimind răspuns,
bătu mai tare. Nimeni nu-i răspunse. Speriat de această linişte, Geoffroy
începu să-l strige pe baron, dar nu-i răspunse decât ecoul propriului său glas. Atunci, cu umărul său puternic, forţă uşa. Camera era goală. Geoffroy
străbătu sălile, coridoarele, trecerile secrete, galeriile, strigând din răsputeri:
— Monseniore! Monseniore! Unde sunteţi?
În sfârşit, după multe căutări, Geoffroy avu plăcerea să dea peste
stăpân.
— Milord! Stăpâne! Ce s-a întâmplat?! exclamă Geoffroy în timp ce-l
dezlega pe baron.
Acesta, palid de mânie, răspunse furios:
— Spune să se ridice podul mobil, nu lăsaţi pe nimeni să iasă, scotociţi
prin tot castelul şi veţi da peste un mişel de pădurar înalt, ascuns pe undeva;
legaţi-l şi aduceţi-mi-l. Hal să fie spânzurat. Hai, pleacă odată, neghiobule! Ce
mai stai?!
Frânt de oboseală, baronul se târî până în camera lui, dar Geoffroy, cu
inima plină de nădejdea ispititoare că va pune mâna pe Micul-John, plecă să
împartă numeroasele porunci pe care le primise.
Un ceas mai târziu, în vreme ce tot castelul era scotocit de sus până jos
pentru a-l găsi pe Micul-John, Hal, care-şi luase rămas bun de la frumoasa
Grace May, străbătea pădurea Sherwood însoţit de prietenii săi, îndreptându-
se spre Gamwell.