ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

IX

Trecuse un an din ziua în care Robin îl ajutase cu atâta generozitate pe
sir Richard de la Plaine, iar de câteva săptămâni oamenii veseli se stabiliseră
din nou în pădurea din Barnsdale. Încă din dimineaţa zilei hotărâte pentru
vizita cavalerului, Robin Hood se pregăti să-l primească, dar ceasul întâlnirii
sosi fără a-l aduce şi pe debitorul aşteptat.
— N-o să vină — spuse Will Roşcovanul, care, stând la umbra unui
copac, între Micul-John şi Robin Hood, cerceta cu oarecare nerăbdare drumul
ce se aşternea în faţa lui.
— Nerecunoştinţa lui sir Richard o să ne servească drept lecţie —
răspunse Robin. Ea o să ne înveţe să nu ne mai încredem în făgăduiala
oamenilor; însă cum mie oamenii îmi sunt dragi, n-aş vrea să fiu înşelat de
sir Richard, căci în viaţa mea n-am văzut un om pe al cărui chip să fi fost mai
limpede întipărită loialitatea şi buna-credinţă, şi mărturisesc că, dacă
debitorul meu nu-şi respectă cuvântul, n-aş mai şti după ce semn exterior ai
mai putea recunoaşte un om cinstit.
— Eu sunt încredinţat că acest cavaler cumsecade va veni — spuse
Micul-John. Cu un ceas mai înainte de a se ascunde soarele după copaci, sir
Richard va fi aici.
— Să te-audă Dumnezeu, dragă John! exclamă Robin Hood. Căci vreau să cred şi eu, ca şi dumneata, că vorba unui saxon este un legământ de
onoare. Am să stau aici până se vor ivi primele stele, şi de nu va veni, absenţa
lui va însemna pentru mine că mi-a murit un prieten. Luaţi-vă armele,
prieteni, chemaţi-l şi pe Much şi plimbaţi-vă tustrei pe drumul ce duce spre
mânăstirea Sfânta Maria. Poate o să-l vedeţi pe sir Richard, iar în lipsa
acestui nerecunoscător, pe vreun normand bogat sau chiar vreun nenorocit
înfometat. Vreau să văd un chip necunoscut, porniţi în căutarea unei
aventuri şi aduceţi-mi pe cineva să ia masa cu mine.
— Iată un fel ciudat de a te mângâia, dragă Robin — spuse Will, râzând.
Dar fie precum doreşti! O să-ţi căutăm o distracţie trecătoare.
Cei doi tineri îl strigară pe Much, şi după ce acesta răspunse la chemare,
plecară toţi trei în direcţia arătată de Robin.
— Robin este foarte trist azi — spuse Will, gândind cu glas tare.
— De ce? întrebă Much, surprins.
— Pentru că i-e teamă că s-a păcălit încrezându-se în sir Richard de la
Plaine — replică Micul-John.
— Nu văd de ce greşeala asta ar putea fi o pricină de supărare pentru
Robin — vorbi Will. Nevoie de bani n-avem, şi patru sute de scuzi, mai mult
sau mai puţin, în ladă...
— Robin nu se gândeşte la bani — îl întrerupse John, cu o voce cam
iritată — ceea ce spui, vere dragă, este o adevărată prostie. Robin e necăjit că
a îndatorat o inimă nerecunoscătoare, asta e.
— Aud tropotul unui cal — zise Will. Să ne oprim.
— Mă duc înaintea călătorului! strigă Much, pornind în fugă.
— Dacă este cavalerul, strigă-ne şi pe noi — spuse John.
William şi vărul lui aşteptară; Much se arătă curând pe cărare.
— Nu este sir Richard — spuse el, apropiindu-se de cei doi prieteni —
sunt doi călugări dominicani însoţiţi de vreo doisprezece oameni.
— Dacă dominicanii au un alai după ei — zise John — înseamnă că sunt
plini de aur, puteţi fi siguri. Drept care, eu zic că merită să-i poftim să ia
masa cu Robin al nostru.
— Să mai chemăm câţiva oameni veseli? întrebă Will.
— Nu-i nevoie, inima slugilor stă în picioare, şi într-atâta este ea sclava
acestora din urmă, încât, în faţa primejdiei, alcătuiesc un tot şi nu ştiu decât
un singur lucru: să dea bir cu fugiţii. O să vedeţi că am avut dreptate.
Atenţie, iată-i pe călugări! Ţineţi minte că trebuie neapărat să-i ducem lui
Rouin; prietenul nostru se plictiseşte şi pentru el va fi o distracţie plăcută.
Pregăţiti-vă arcurile şi fiţi gata să tăiaţi drumul frumoasei cavalcade. William
şi Much se grăbiră să îndeplinească porunca şefului lor. Dând cotul drumului
care şerpuia capricios printre două rânduri de copaci, călătorii îi zăriră pe
pădurari şi poziţia duşmănoasă pe care o luaseră. Înspăimântaţi de această
primejdioasă întâlnire, oamenii îşi opriră caii, iar călugării, care se găseau în
fruntea micii coloane, încercară să se ascundă în spatele slujitorilor.
— Nu vă mişcaţi, părinţeilor — strigă poruncitor John, căci altfel vă
lovesc de moarte!
Călugării se îngălbeniră pe rând, dar, văzând că se află în puterea
pădurarilor, se supuseră ordinului dat cu atâta violenţă.
— Scumpul meu străin — spuse unul dintre călugări, schimonosind un
zâmbet dulceag — ce vreţi de la un umil slujitor al sfintei biserici?
— Vreau să grăbiţi pasul cailor; stăpânul meu v-aşteaptă de trei ceasuri,
aşa că mâncarea o să se răcească.
Dominicanii schimbară o privire plină de îngrijorare.
— Tâlcul vorbelor dumneavoastră este pentru noi o taină, prietene; vă
rog să ne lămuriţi — răspunse călugărul, cu o voce mieroasă.
— Vă mai spun o dată şi asta nu-i nevoie s-o mai lămuresc: stăpânul
meu v-aşteaptă.
— Cine este stăpânul dumneavoastră, prietene?
— Robin Hood — răspunse scurt Micul-John.
Un fior de spaimă asemenea unei rafale îngheţate îi străbătu pe
însoţitorii călugărilor. Ei aruncară în jurul lor priviri temătoare, crezând, fără
îndoială, că vor vedea vreun proscris ţâşnind din mijlocul desişului isau al
pădurii.
— Robin Hood? repetă călugărul, cu o voce mai mult spartă decât
muzicală. Îl cunosc pe Robin Hood: este un tâlhar înrăit pe capul căruia s-a
pus preţ.
— Robin Hood nu este un tâlhar — răspunse furios Micul-John — şi nu
sfătuiesc pe nimeni să se facă ecoul acuzării neruşinate pe care aţi adus-o
nobilului meu stăpân. Însă n-am timp să discut cu dumneavoastră despre o
treabă atât de gingaşă. Robin Hood vă pofteşte la masă, urmaţi-mă fără
împotrivire. Cât despre slugi, le poftesc să-şi ia tălpăşiţa dacă vor să scape cu
viaţă. Will şi Much, doborâţi-l la pământ pe primul care ar vrea să rămână
aici împotriva voinţei mele.
Pădurarii, care în timpul convorbirii dintre călugăr şi Micul-John îşi
lăsaseră arcurile în jos, le ridicară numaidecât pregătindu-se să trimită
săgeata ucigătoare. Văzând arcurile ridicate şi îndreptate împotriva lor, ser-
vitorii călugărilor dădură pinteni cailor şi dispărură cu o grabă care merita
toate laudele pentru firea lor prevăzătoare.
Călugării se pregăteau să urmeze pilda însoţitorilor lor, când John
înhaţă caii de căpestre şi-i sili să rămână pe loc. În spatele dominicanilor,
John zări un lacheu care părea a avea sarcina să ducă un cal de povară, iar
lângă lacheu, îngheţat de spaimă, sta un băiat purtând veşminte de paj. Mai
curajoşi decât oamenii din escortă, cei doi copii nu dezertaseră de la posturile
lor.
— Păzeşte-i p-ăşti doi tineri caraghioşi — îi spuse John lui Will
Roşcovanul. Lor le dau voie să-şi urmeze stăpânii.
Robin stătea la umbra copacului "Întâlnirii"; de cum îl zări pe John şi pe
însoţitorii săi, se ridică repede, merse în întâmpinarea lor şi-i salută călduros
pe călugări. Această bună-cuviinţă îi făcu pe dominicani să creadă că nu se
găsesc în faţa lui Robin Hood, de aceea nu-i răspunseră la salut.
— Robin, nu-i lua în seamă pe neobrăzaţii ăştia — spuse John, mânios
de necuviinţa călugărilor. Sunt oameni lipsiţi de bună creştere; niciodată n-ai
s-auzi de la ei o vorbă bună faţă de săraci şi nici nu sunt curtenitori faţă de
cineva.
— N-are nici o importanţă — răspunse Robin — îi cunosc eu pe călugări
şi n-aştept de la ei nici cuvinte frumoase, nici zâmbete curtenitoare. Buna-
cuviinţă este o datorie şi eu sunt sclavul ei. Dar — ce-ai acolo, Will? întrebă
Robin, privind spre cei doi paji şi spre calul de povară.
— Rămăşiţele unei trupe alcătuite dintr-o duzină de oameni — răspunse
tânărul râzând.
— Şi ce-ai făcut cu grosul acestei trupe viteze?
— Nimic; văzând arcurile noastre încordate, a fost cuprinsă de spaimă şi
de zăpăceală; a fugit fără măcar să se uite înapoi.
Robin izbucni în râs.
— Preacinstiţi călugări — li se adresă el — de bună seamă că după o călătorie atât de lungă vă e foame; nu vreţi să luaţi masa cu mine?
Dominicanii se uitară atât de speriaţi la oamenii veseli care sosiseră la
chemarea cornului, încât Robin le vorbi cu blândeţe, ca să-i liniştească:
— Nu vă temeţi, bunilor călugări, nimeni nu vă va face nici un rău;
aşezaţi-vă la masă şi mâncaţi după pofta inimii.
Călugării se supuseră, dar se vedea cât de colo că nu se simţeau prea
liniştiţi de vorbele binevoitoare ale tânărului şef.
— Unde se găseşte mânăstirea dumneavoastră — întrebă Robin — şi
cum se numeşte?
— Eu aparţin de mânăstirea Sfânta Maria — răspunse cel mai bătrân
dintre călugări — şi sunt marele chelar al mânăstirii.
— Fiţi bine venit, frate — spuse Robin. Sunt fericit să primesc un om ca
dumneavoastră. O să vă exprimaţi părerea asupra vinului meu, căci în
privinţa aceasta trebuie să fiţi un judecător neîntrecut. Îndrăznesc chiar să
sper că o să-l găsiţi după gustul dumneavoastră, căci, fiind şi eu foarte
pretenţios, beau întotdeauna vin de cea mai bună calitate. Neîncrederea
călugărilor se risipi încetul cu încetul şi ei mâncară cu poftă, iar chelarul
recunoscu deschis că bucatele sunt straşnice, iar vinul, deosebit de bun,
adăugând că este o adevărată plăcere să mănânci pe iarbă verde, cu tovarăşi
atât de veseli.
— Dragă frate — spuse Robin, la sfârşitul mesei — aţi părut uimit că aţi
fost aşteptat la masă de un om pe care nu-l cunoaşteţi. Am să vă explic în
puţine cuvinte misterul acestei invitaţii. Acum un an am împrumutat o sumă
de bani unui prieten al stareţului dumneavoastră şi am primit drept garanţie
pe Maica Domnului Nostru Isus, sfânta noastră patroană. Încrederea mea în
bunătatea Fecioarei divine mi-a dat convingerea că, la sorocul hotărât pentru
achitarea datoriei, voi primi, pe o cale oarecare, banii pe care i-am
împrumutat. Aşa că am trimis trei dintre tovarăşii mei în întâmpinarea
călătorilor; ei v-au văzut şi v-au adus la mine. Aparţineţi unei mânăstiri, iar
eu nu pot pune la îndoială misiunea delicată ce v-a fost încredinţată de
prevăzătoarea şi generoasa bunăvoinţă a sfintei dumneavoastră patroane. Aţi
venit în numele ei să-mi înapoiaţi banii pe care i-am dat unui nenorocit; fiţi
bineveniţi!
— Mi-e cu desăvârşire necunoscută datoria de care-mi vorbiţi, messire —
răspunse călugărul — şi nu v-am adus nici un ban.
— Vă-nşelaţi, părinte, sunt sigur că lăzile acelea ferecate de pe cal, pe
care le-aţi dat în seama pajilor, conţin suma ce mi se datorează. Câte monede
de aur aveţi în această drăgălaşă ladă îmbrăcată în piele şi atât de trainic
legată pe spinarea nefericitului patruped?
Călugărul, năucit de întrebarea lui Robin Hood, se făcu alb ca varul la
faţă şi bâlbâi cu o voce de neînţeles:
— N-am cine ştie ce, messire: cel mult vreo douăzeci de monede de aur.
— Numai douăzeci de monede de aur? repetă Robin, ţintuindu-l pe
călugăr cu o privire aspră.
— Da, messire — răspunse călugărul, a cărui faţă palidă se lumină
deodată de o roşeaţă puternică.
— Dacă spuneţi adevărul, frate — adăugă Robin, pe un ton prietenos —
nu mă voi atinge de nici un ban din mica dumneavoastră comoară, ba mai
mult încă, am să vă dau bani atât cât veţi avea nevoie. Dar dacă, dimpotrivă,
aţi avut proasta inspiraţie să mă minţiţi, n-am să vă las nici măcar un penny.
Micule-John — continuă Robin — cercetează cufăraşul cu pricina şi, dacă ai
să găseşti numai douăzeci de monede de aur, respectă avutul oaspetelui nostru; dacă suma e dublă sau triplă, ia-o toată.
Micul-John se grăbi să îndeplinească ordinul lui Robin. Călugărului îi
pieri culoarea din obraji; o lacrimă de furie i se prelinse de-a lungul feţei, el
îşi încleştă spasmodic mâinile şi lăsă să-i scape din gâtlej o exclamaţie
înfundată.
— Ah! Ah! zise Robin, privindu-l pe călugăr. Pare-se că cele douăzeci de
monede de aur sunt într-o tovărăşie foarte numeroasă. Ei, John, oaspetele
nostru e chiar atât de sărac pe cât spune? întrebă Robin.
— Nu ştiu dacă-i sărac — răspunse John — dar ce e sigur este c-am
găsit în ladă opt sute de monede de aur.
— Lăsaţi-mi banii, messire — se rugă călugărul — nu sunt ai mei; eu
răspund de ei faţă de superiorul meu.
— Cui duceaţi aceste opt sute de monede de aur? întrebă Robin.
— Inspectorilor mânăstirii Sfânta Maria, din partea abatelui nostru.
— Inspectorii abuzează de dărnicia abatelui dumneavoastră, părinte, şi
rău fac că cer un preţ atât de mare pentru câteva cuvinte de iertăciune. De
data asta nu vor primi nimic şi le veţi spune că Robin Hood, având nevoie de
bani, şi i-a însuşit pe cei pe care-i aştepta.
— Mai este o lădiţă — spuse John — pot s-o deschid?
— Nu — răspunse Robin — mă mulţumesc cu cele opt sute ds monede
de aur. Domnule călugăr, sunteţi liber să vă continuaţi drumul. Aţi fost tratat
cu bună-cuviinţă şi sper să plecaţi pe de-a-ntregul mulţumit.
— Eu nu numesc bună-cuviinţă o invitaţie silită şi un furt pe faţă —
ripostă călugărul, cu asprime în glas. Iată-mă obligat să mă întorc la
mânăstire, şi ce-am să-i spun stareţului?
— Îl veţi saluta din partea mea — răspunse râzând Robin Hood. Mă
cunoaşte preacinstitul părinte şi amintirea caldei prietenii dintre noi îi va face
nespusă plăcere.
Călugării încălecară şi, cu inima clocotind de mânie, porniră în galop pe
drumul care trebuia să-i ducă la mănăstirea Sfânta Maria.
— Sfânta Fecioară fie binecuvântată! strigă Micul-John. Ea ne-a înapoiat
banii pe care i-ai împrumutat lui sir Richard, şi chiar dacă acesta nu şi-a
ţinut cuvântul, tot ne putem mângâia fiindcă, la urma urmelor, n-am pierdut
nimic.
— Eu nu mă împac atât de uşoar că mi-am pierdut încrederea în
cuvântul unui saxon — răspunse Robin — şi aş fi fost mai bucuros să
primesc vizita lui sir Richard, sărac lipit pământului, decât să fiu încredinţat
că este un nerecunoscător şi un om lipsit de onoare.
— Nobilul meu stăpân! strigă deodată o voce veselă dinspre luminiş. Un
cavaler vine pe drumul mare; e însoţit de vreo sută de oameni înarmaţi până-
n dinţi. Să le-aţinem calea?
— Sunt normanzi? întrebă repede Robin.
— Rar vezi saxoni cu veşminte atât de bogate cum sunt călătorii aceştia
— răspunse flăcăul care vestise apropierea numeroasei trupe.
— Atunci, alarmă, oameni veseli! strigă Robin. Luaţi-vă arcurile şi la
posturi! Pregătiţi-vă săgeţile, dar nu trageţi mai înainte de a primi ordin să
începeţi atacul.
Oamenii dispărură, iar răscrucea unde se găsea Robin păru, dintr-o
dată, pustie.
— Nu vii cu noi? îl întrebă John pe Robin, care rămăsese nemişcat la
rădăcina copacului.
— Nu — răspunse tânărul — vreau să-i aştept pe străini şi sa văd cu cine avem de-a face.
— Atunci rămân şi eu cu dumneata — răspunse John. E periculos să
rămâi singur: săgeata zboară aşa de repede. Dacă te loveşte, cel puţin voi fi
aici ca să te apăr.
— Vreau să te păzesc şi eu — spuse Will, aşezându-se lângă Robin, care
se întinsese alene pe iarbă.
Sosirea atât de neaşteptată a unei trupe aproape formidabile, faţă de
numărul mic al pădurarilor, care, mai tot timpul, se aflau răspândiţi
pretutindeni în pădure, îi pricinui lui Robin o vagă îngrijorare, şi de aceea nu
voia să înceapă ostilităţile mai înainte de a se încredinţa că victoria este
posibilă. Călăreţii înaintau repede spre luminiş. Când ajunseră la o bătaie de
săgeată de locul unde stătea Robin, cel care părea a fi şeful se repezi în galop
spre Robin.
— Este sir Richard! strigă vesel John după ce se uită la aprigul călăreţ.
— Maică sfântă, îţi mulţumesc! strigă Robin, sărind în picioare. Un
saxon nu şi-a călcat cuvântul dat!
Sir Richard descălecă repede, alergă spre Robin şi i se aruncă în braţe.
— Dumnezeu să te ocrotească, Robin Hood! spuse el, îmbrăţişându-l
părinteşte pe tânăr. Dumnezeu să-ţi dea bucurie şi sănătate până în ultimul
ceas!
— Fii binevenit în pădurea verde, scumpul meu cavaler! răspunse
emoţionat Robin. Sunt fericit să văd că ţi-ai ţinut făgăduiala şi că inima ţi-e
plină de simţăminte frumoase pentru slujitorul tău devotat.
— Aş fi venit chiar cu mâna goală, Robin Hood, într-atât mă simt de
onorat să-ţi strâng mâna; din fericire pentru inima mea, pot să-ţi înapoiez
banii pe care mi i-ai împrumutat cu atâta delicateţe, bunătate şi curtenie.
— Aşadar, ţi-ai redobândit bunurile? întrebă Robin Hood.
— Da, şi cerul să-ţi răsplătească din belşug toată fericirea pe care ţi-o
datorez.
Minunat îmbrăcaţi după moda timpului, oamenii alcătuiau o linie
strălucitoare în jurul lui sir Richard; ei atraseră repede atenţia lui Robin.
— Trupa aceasta atât de frumoasă este a ta? întrebă el.
— În clipa de faţă îmi aparţine — răspunse zâmbind cavalerul.
— Îmi place ţinuta oamenilor şi chipurile lor impunătoare — zise Robin,
plăcut surprins. Par foarte disciplinaţi.
— Da, sunt viteji, cinstiţi şi credincioşi şi sunt toţi saxoni, le-am pus la
încercare calităţile de care îţi vorbesc. Mi-ai face un mare bine, dragul meu
Robin, dacă ai vrea să dai poruncă oamenilor tăi să-mi găzduiască oamenii;
au făcut un drum lung şi cred că au nevoie de câteva ceasuri de odihnă.
— Vor afla îndată ce înseamnă ospitalitatea unui pădurar — răspunse
pe loc Robin. Oameni veseli — se adresă el tovarăşilor lui, care începuseră să
se ivească din toate colţurile codrului. Străinii aceştia sunt fraţi de-ai noştri,
sunt saxoni; le este foame şi sete. Vă rog să le-arătaţi cum ne purtăm noi cu
prieteni care vin la noi în pădurea verde.
Pădurarii se grăbiră să dea ascultare ordinelor lui Robin, grabă care, de
bună seamă, l-a mulţumit pe sir Richard, căci, mai înainte de a se retrage
deoparte cu gazda la, el văzu iarba acoperită cu bucate, oale cu bere şi sticle
cu vin.
Robin Hood, sir Richard, Micul-John şi Will se aşeşară dinaintea unei
mese îmbelşugate, iar când ajunseră la desert, cavalerul începu să
povestească întâmplările prin care trecuse din ziua când se întâlnise pentru
prima dată cu eroul nostru.
— Nu pot să vă spun, dragii mei prieteni, cu ce sentimente de
recunoştinţă şi de nesfârşită bucurie am părăsit pădurea aceasta, acum un
an de zile. Inima îmi sălta în piept şi eram atât de grăbit să-mi văd soţia şi
copiii, că am ajuns la castel într-un timp mai scurt decât îmi trebuie ca să vă
istorisesc toată povestea mea.
"— Suntem salvaţi!" am strigat eu, îmbrăţişându-i pe toţi ai mei,
sărmanii! Soţia mea a izbucnit în lacrimi şi era gata să leşine, într-atât de
copleşitoare au fost surpriza şi emoţia pe care le încerca.
"— Cum îl cheamă pe generosul prieten care ne-a venit în ajutor?" m-a
întrebat Herbert.
"— Copiii mei — le-am spus eu — zadarnic am bătut la toate uşile,
zadarnic am cerut ajutor de la cei care spuneau că ne sunt prieteni, n-am
găsit milă decât la un om care mi-era necunoscut. Binefăcătorul acesta este
un nobil proscris, ocrotitorul săracilor, sprijinitorul năpăstuiţilor,
răzbunătorul celor oropsiţi. Omul acesta este Robin Hood."
Copiii mei au îngenuncheat alături de mama lor şi, cu evlavie, au înălţat
spre Dumnezeu mulţumiri fierbinţi pornite dintr-o adâncă recunoştinţă.
După ce au sfârşit cu această datorie a inimii, Herbert m-a rugat să-i dau
voie să vină să te vadă, dar l-am lămurit că pornirea aceasta a lui atât de
spontană mai degrabă te-ar stingheri decât te-ar încânta, deoarece ţie nu-ţi
place să ţi se vorbească de faptele bune pe care le faci.
— Dragul meu cavaler — îl întrerupse Robin — să lăsăm această parte a
povestirii şi spune-ne mai bine cum te-ai descurcat cu abatele de la Sfânta
Maria.
— Răbdare, draga mea gazdă, răbdare — replică zâmbind sir Richard —
nu vreau să te laud, fii liniştit; ştiu cât eşti de modest; totuşi cred că trebuie
să-ţi spun că scumpa Lila şi-a unit rugăminţile cu ale lui Herbert, aşa că a
trebuit să folosesc toată autoritatea mea de părinte ca să silesc aceste inimi
tinere să se resemneze. Le-am făgăduit, în numele tău, că vor avea bucuria să
te vadă la castel.
— Bine ai făcut, sir Richard, îţi făgăduiesc că într-una din zile am să-ţi
cer ospitalitate — spuse afectuos Robin.
— Îţi mulţumesc draga mea gazdă. Am să-i vorbesc Lilei şi lui Herbert
despre angajamentul pe care ţi l-ai luat, aşa că speranţa de a-ţi mulţumi prin
viu grai îi va umple de mulţumire. Chiar a doua zi după sosirea mea —
continuă sir Richard — m-am dus la mânăstirea Sfânta Maria. Mai târziu am
aflat că, la ceasul când eu mă îndreptam spre mânăstire, abatele şi stareţul,
aflaţi în sala de mese, vorbeau astfel despre mine:
"— Acum un an — îi spunea stareţului abatele — un cavaler, al cărui
domeniu este vecin cu mânăstirea, a împrumutat de la mine patru sute de
monede de aur. Trebuie să-mi înapoieze această sumă împreună cu dobânda,
de nu, toată averea lui îmi revine mie. După mine, ziua începută ia sfârşit la
amiază; prin urmare, socotesc că ceasul scadenţei a sosit şi cred că sunt
stăpânul întregii sale averi."
"— Frate — răspunse stareţul, indignat — eşti crud; un biet om care are
o datorie de plătit trebuie să aibă dreptul la o ultimă păsuire de douăzeci şi
patru de ore. Ar fi ruşinos din partea dumitale să pretinzi o proprietate
asupra căreia nu ai încă nici un drept. Procedând astfel, ruinezi un nenorocit,
îl aduci la sapă de lemn, ori datoria dumitale ca membru al preasfintei
biserici te obligă să uşurezi, pe cât îţi stă în putinţă, povara necazurilor care
apasă pe umerii fraţilor noştri loviţi de năpastă."
"— Păstraţi-vă sfaturile pentru cei ce vor să le primească — răspunse abatele, iritat. Am să fac ce-o să cred eu de cuviinţă fără să ţin seama de
reflecţiile dumneavoastră ipocrite. (În clipa aceea a intrat în sala de mese
marele chelar). Aţi primit vreo veste de la sir Richard de la Plaine?" l-a
întrebat abatele.
"— Nu, dar asta n-are nici o importanţă. Tot ce ştiu, domnule abate, este
că proprietatea lui e acum a dumneavoastră."
"— Marele judecător se află aici — replică abatele. Vreau să aflu de la el
dacă pot să mă socotesc proprietarul castelului lui sir Richard."
Abatele s-a dus să-l caute pe marele judecător, care, în schimbul unei
sume de bani, i-a spus:
"— Sir Richard n-o să vină astăzi; prin urmare, te poţi considera
stăpânul întregii sale averi."
Tocmai se rostea această judecată nedreaptă, când eu soseam la poarta
mânăstirii. Ca să pun la încercare generozitatea creditorului meu, mă
îmbrăcasem cu haine ponosite, la fel şi oamenii care mă însoţeau purtau
veşminte foarte sărăcăcioase. Portarul mânăstirii mi-a ieşit înainte. Pe vremea
fericită când fusesem bogat, îl cinstisem de multe ori, iar omul, cumsecade,
îmi păstrase o amintire plină de recunoştinţă. El mi-a povestit convorbirea
care avusese loc între abate şi stareţ. Lucrul acesta nu m-a mirat; ştiam că
nu trebuie să m-aştept la vreo binefacere din partea prea cucernicului om.
"— Fiţi binevenit — continuă călugărul portar — sosirea dumneavoastră
îi va face plăcere stareţului. Fără îndoială că domnul abate va fi mai puţin
fericit, căci se şi crede proprietarul frumoasei dumneavoastră locuinţe. În sală
veţi găsi multă lume, gentilomi, mai mulţi lorzi. Sper, sir Richard, că n-aţi dat
crezare vorbelor mieroase ale superiorului nostru şi că aduceţi banii" — mai
spuse portarul pe un ton de prietenească îngrijorare.
L-am liniştit pe bunul călugăr şi am intrat numai eu în sala unde toată
lumea aceea adunată în mare consiliu lua măsuri ca să mi se aducă la
cunoştinţă exproprierea domeniilor mele. Nobila adunare a fost atât de uluită
când m-a văzut, încât s-ar fi zis că eram un strigoi înfricoşător venit dinadins
de pe aceea lume ca să le răpesc o pradă râvnită cu atâta lăcomie. Am salutat
sfios preacinstita adunare şi, cu un aer de prefăcută umilinţă, i-am spus
abatelui:
"— Domnule abate, mi-am ţinut făgăduiala, iată-mă."
"— Mi-aţi adus banii?" întrebă repede sfinţia sa.
"— Din păcate, nici un penny"...
Un zâmbet de fericire înflori pe buzele generosului meu creditor.
"— Atunci de ce ai mai venit, dacă nu eşti în măsură să-ţi achiţi
datoria?"
"— Am venit să vă rog, cu tot respectul, să-mi îngăduiţi un răgaz de
câteva zile."
"— Cu neputinţă; după înţelegerea noastră, trebuie să-mi plăteşti chiar
astăzi. Dacă nu poţi s-o faci, proprietăţile tale sunt ale mele; de altfel, aşa a
hotărât şi marele judecător. Aşa este, milord?"
M-am prefăcut că sunt deznădăjduit şi l-am rugat pe abate să-i fie milă
de mine şi să mă mai îngăduie trei zile. I-am înfăţişat soarta crudă care o
aştepta pe soţia mea şi pe copii dacă i-ar fi alungat din casa lor. Abatele a
rămas surd la rugăminţile mele; plictisit de prezenţa mea, îmi porunci să
părăsesc sala numaidecât. Scos din sărite din pricina purtării lui urâte, am
ridicat semeţ fruntea şi, înaintând în mijlocul sălii, am pus pe masă un sac
plin cu bani.
"— Iată cele patru sute de monede de aur pe care mi le-aţi împrumutat; ceasul amiezii încă n-a sunat, aşa că am îndeplinit toate obligaţiile din
înţelegerea pe care am încheiat-o amândoi şi, în ciuda vicleniilor dumnea-
voastră, proprietăţile mele nu-şi vor schimba stăpânul."
Nu poţi să-ţi închipui, dragă Robin — zise râzând cavalerul, uimirea,
turbarea, furia abatelui; întorcea capul când la dreapta, când la stânga,
deschidea ochii, bolborosea cuvinte fără noimă. Parcă era nebun. După ce m-
am bucurat o clipă de priveliştea asta de furie mută, am ieşit din sală şi m-
am dus la căsuţa portarului. Acolo ne-am îmbrăcat cu veşminte pe potrivă, şi
eu, şi oamenii mei, şi, însoţiţi de o escortă vrednică de rangul meu, am intrat
din nou în sală. Toată lumea a fost foarte uimită când a văzut schimbarea
survenită în înfăţişarea mea; calm, am înaintat până înaintea jilţului ocupat
de marele judecător şi i-am spus tare şi răspicat:
"— Mă adresez dumneavoastră, milord, ca să vă întreb, în prezenţa
onorabilei adunări care vă înconjură, dacă, după ce am îndeplinit toate
condiţiile din înţelegerea pe care am semnat-o, pământurile şi castelul de la
Plaine nu sunt şi rămân ale mele?
"— Sunt ale dumneavoastră" — răspunse în silă judecătorul.
M-am înclinat în faţa acestei hotărâri drepte şi am părăsit mânăstirea cu
sufletul plin de bucurie. În drum spre casă mi-am întâlnit soţia şi copiii.
"— Fiţi fericiţi, scumpii mei — le-am spus îmbrăţişându-i — şi rugaţi-vă
pentru Robin Hood, căci fără el, acum am fi fost nişte bieţi cerşetori. Şi-acum
să căutăm să-i arătăm generosului Robin Hood că nu uităm binele pe care ni
l-a făcut."
Ne-am apucat de lucru chiar de a doua zi, iar pământul meu, bine
lucrat, mi-a dăruit curând banii pe care mi i-ai împrumutat. Dragă Robin, ţi-
aduc cinci sute de monede de aur, o sută de arcuri făcute din cel mai bun
lemn de tisă şi tot atâtea săgeţi şi tolbe şi, pe deasupra, îţi dăruiesc trupa de
oameni a căror ţinută frumoasă ai admirat-o adineauri. Oamenii sunt bine
înarmaţi şi fiecare din ei are un straşnic cal de luptă. Primeşte-i să te
slujească; o vor face cu recunoştinţă şi cu credinţă.
— Mi-aş pierde stima faţă de mine însumi dacă aş primi acest dar bogat,
dragă cavalere — zise Robin, vădit emoţionat. Nu vreau să primesc nici măcar
banii pe care mi i-ai adus. Marele chelar al mânăstirii Sfânta Maria a luat
masa cu mine azi-dimineaţă, iar cheltuiala pe care a făcut-o aici ne-a adus în
ladă sute de monede de aur. Nu iau niciodată bani de două ori în aceeaşi zi;
am luat aurul călugărului în locul banilor tăi, aşa că faţă de mine eşti achitat.
Ştiu, dragă cavalere, că veniturile proprietăţii tale s-au micşorat din pricina
pretenţiilor regelui, de aceea ele trebuiesc cruţate. Gândeşte-te la copiii tăi; eu
sunt bogat, normanzii trec mereu pe meleagurile astea şi sunt plini de aur.
Să nu mai vorbim de servicii şi de recunoştinţă, măcar de ţi-aş putea fi de
folos întru prosperitatea averii tale şi fericirea celor pe care-i iubeşti.
— Ai un fel atât de nobil şi de generos de a te purta — răspunse
înduioşat sir Richard — încât mi s-ar părea că săvârşesc o necuviinţă
insistând să primeşti darurile pe care le refuzi.
— Da, domnule cavaler, şi să nu mai vorbim de asta — zise vesel Robin.
Dar spune-mi, cum se face că ai venit atât de târziu la întâlnire?
— Venind încoace — răspunse sir Richard — am trecut printr-un sat
unde avea loc o întrecere între cei mai voinici oameni din părţile de apus ale
ţării: erau ocupaţi să se lupte între ei. Premiul hărăzit învingătorului era un
taur alb, un cal, o şa cu un căpăstru bătut în ţinte de aur, o pereche de
mănuşi de oţel, un inel de argint şi un butoi cu vin vechi. M-am oprit şi eu o
clipă ca să privesc lupta. Unul din luptători de statură potrivită dădea dovadă de atâta putere, încât era limpede că premiile aveau să-i încununeze triumful.
Într-adevăr, după ce şi-a doborât toţi adversarii, a rămas singur în picioare,
stăpân desăvârşit pe câmpul de luptă. Era gata să i se dea toate lucrurile pe
care pe drept le câştigase, când cineva l-a recunoscut ca făcând parte din
ceata dumitale.
— Şi era într-adevăr, unul din oamenii mei? se grăbi Robin să întrebe.
— Da, se numea Gaspard.
— Aşadar, viteazul Gaspard a câştigat premiul?
— Le-a câştigat pe toate, însă, sub motiv că făcea parte din ceata
oamenilor veseli, nu voiau să i le dea. Gaspard şi-a apărat dreptul cu
îndrăzneală. Atunci doi sau trei luptători s-au apucat să pună lângă numele
tău vorbe de ocară. Ar fi trebuit să vezi cu ce forţă şi cu ce plămâni ţi-a luat
Gaspard apărarea. Vorbea aşa de tare şi dădea din mâini atât de bine, încât
cuţitele au fost scoase din teacă. Bietul tău Gaspard era gata să fie biruit de
numărul şi de viclenia duşmanilor săi, când, ajutat de oamenii mei, i-am pus
pe toţi pe fugă. După ce i-am făcut acest mic serviciu viteazului băiat, i-am
dat cinci monede de aur pentru butoiul cu vin şi i-am poftit pe fugari să facă
degrabă cunoştinţă cu conţinutul acestuia. Aşa cum îţi închipui, n-au avut
nimic împotrivă. Iar eu l-am luat cu mine pe Gaspard, ca să-l scap de
răzbunarea pe care o întârziasem.
— Dragă cavalere, îţi mulţumesc că ai luat apărarea unuia din vitejii mei
slujitori; cel care, cu puterea lui, îmi ajută tovarăşii are dreptul la prietenia
mea veşnică. Dacă ai să ai vreodată nevoie de mine, dă-mi de veste, şi braţul,
şi punga mea vor fi ale tale.
— Te voi socoti întotdeauna un adevărat prieten răspunse cavalerul — şi
sper că şi tu, Robin, vei face la fel faţă de mine.
Ultimele ceasuri ale după-amiezii se scurseră în veselie, iar către seară,
sir Richard îi însoţi pe Robin, pe Will şi pe Micul-John la castelul din
Barnsdale, unde erau adunaţi toţi membri familiei Gamwell.
Sir Richard nu-şi putu stăpâni zâmbetul, admirând pe cele zece femei
încântătoare care îi fură prezentate. După ce Will atrase atenţia cavalerului
asupra frumoasei sale Maud, îl luă deoparte şi-l întrebă la ureche dacă a mai
văzut vreodată un chip mai încântător decât acela al soţiei sale. Cavalerul
începu să râdă şi-i şopti lui Will că ar fi lipsit de curtenie faţă de celelalte
doamne dacă ar îndrăzni să-şi îngăduie să mărturisească cu glas tare ceea ce
gândeşte despre frumoasa Maud. Încântat de acest răspuns graţios, Will îşi
îmbrăţişă soţia, încredinţat că el este cel mai norocos dintre soţi şi omul cel
mai fericit din lume.
După căderea nopţii, sir Richard părăsi Barnsdale şi, însoţit de o parte
din oamenii lui Robin ca să-i călăuzească prin pădure, intră curând, cu suita-
i numeroasă, în incinta castelului de la Plaine.