ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XVII

— Maud, Maud, miss Maud! striga o voce veselă, urmărind-o pe tânăra
care se plimba singură prin grădina de la Gamwell Hall. Maud, încântătoare
Maud! repeta glasul cu o tandreţe nerăbdătoare. Unde eşti?
— Sunt aici, William, sunt aici — răspunse miss Lindsay, întâmpinându-
l cu binevoitoare grabă pe tânăr.
— Sunt foarte fericit că te-ntâlnesc Maud! strigă vesel William.
— Şi eu mă bucur de această întâlnire, dacă-ţi face atâta plăcere —
răspunse tânăra, cu multă graţie.
— Sigur că-mi ace mare plăcere, Maud. Ce seară frumosă, nu-i aşa?
— Foarte frumoasă, William; dar altceva n-ai să-mi spui?
— Iartă-mă, Maud, am altceva să-ţi spun — răspunse Will, râzând —
însă liniştea atât de plăcută din seara aceasta mă face să mă gândesc că ar fi
mai potrivită pentru o plimbare prin pădure.
— Ai de gând să pregăteşti vreo vânătoare pentru mâine?
— Nu, Maud, nu ne ducem în pădure cu asemenea gânduri paşnice, ne
ducem... Ah, iară uit... nu trebuie să vorbesc nimănui despre asta. Totuşi o
să fac un lucru de pe urma căruia pot să m-aleg cu un picior rupt... Vorbesc
prostii, Maud, nu m-asculta. Am venit să-ţi doresc noapte bună şi să-ţi spun adio...
— Adio, Will? Ce-nseamnă asta? Porneşti cumva în vreo expediţie
primejdioasă?
— Ei bine, dacă ar fi aşa, cu un arc şi cu un ciomag zdravăn, într-o
mână hotărâtă, câştigi uşor victoria. Dar, tăcere!... Toate vorbele mele sunt de
prisos, ele nu spun nimic.
— Mă-nşeli, William, vrei să faci o taină din plecarea ta în timpul nopţii.
— Prevederea o cere, scumpă Maud; un cuvânt nechibzuit ar putea fi
foarte primejdios. Soldaţii... ah, sunt nebun... nebun din dragoste pentru
tine, Maud! Iată adevărul: Micul-John, Robin şi cu mine mergem în pădure la
vânătoare. Înainte de a pleca am vrut să-mi iau rămas bun de la tine, Maud,
un rămas bun foarte drăgăstos, căci s-ar putea să nu mai am fericirea să-ţi...
Vorbesc prostii, Maud, da, cu adevărat prostii! Am venit să-ţi spun rămas
bun, numai pentru că îmi este cu neputinţă să plec de acasă fără să-ţi strâng
mâna; acesta-i adevărul adevărat, Maud, te-asigur.
— Da, Will, aşa este.
— Dar de ce ţi-oi fi spunând mereu adio şi la revedere, dragă Maud?
— Nu stă în puterea mea să-ţi răspund, Will.
— Ah, da, aşa este. Maud — zise vesel tânărul — nu dumneata trebuie
să-mi răspunzi! Poate că nu ştii, dragă Maud, poate că nu ştii că te iubesc
mai mult decât îl iubesc pe tata, pe fraţii mei, pe surorile mele, pe bunii mei
prieteni. Pot pleca de acasă cu gândul că voi lipsi săptămâni întregi, fără să-
mi iau rămas bun de la cineva, în afară de mama, dar mi-e cu neputinţă să
plec de lângă tine, chiar pentru câteva ceasuri, fără să-ţi strâng mâinile
micuţe şi albe în mâinile mele, fără să iau cu mine, ca o binecuvântare,
aceste dulci cuvinte: "Drum bun şi să te-ntorci curând, Will". Şi totuşi
dumneata nu mă iubeşti, Maud — spuse bietul băiat întristându-se. Dar
norul acesta nu întunecă multă vreme ochii frumoşi ai lui William, căci la
iuţeală continuă pe un ton mai vesel: Sper, Maud, că într-o zi mă vei iubi;
sper, am răbdare, am să aştept după voia ta; nu te grăbi, nu te frământa; nu
impune inimii tale un simţământ pe care ea nu vrea să-l primească. Va veni
şi aceasta, dragă Maud, aşa că într-o bună zi ai să-ţi spui singură: "Ei bine, îl
iubesc pe William. Îl iubesc niţel... niţel de tot". Apoi, după câteva zile, câteva
săptămâni, câteva luni, ai să mă iubeşti mai mult. Şi astfel dragostea
dumitale va spori treptat, până când va ajunge să fie la fel de puternică, de
pătimaşă pe cât de neţărmurită este a mea. Dar zadarnic, Maud, nu vei
ajunge până acolo. Eu te iubesc într-atâta, încât ar însemna să cer prea mult
cerului, să-l rog să-ţi sădească în inimă o atare dragoste. Mă vei iubi după
cum îţi va plăcea, după fantezia dumitale, după toane, şi într-o zi ai să-mi
spui: Will, te iubesc!", iar eu am să-ţi răspund: ,,Oh! Oh! Oh!", adică mai bine
zis nu ştiu ce am să-ţi răspund, Maud; însă voi sări în sus de bucurie, o voi
lua în braţe pe mama, voi fi beat da fericire. Ah, Maud, încearcă să mă
iubeşti, începi mai întâi cu un sentiment uşor, mâine mă vei iubi un pic mai
mult, pentru ca la sfârşitul săptămânii să-mi spui: "Te iubesc, Will!"
— Mă iubeşti cu adevărat, Will?
— Ce-ar trebui să fac ca să ţi-o dovedesc? întrebă tânărul, cu gravitate.
Ce-ar trebui să fac? Spune-mi... Aş vrea să te fac să-nţelegi că te iubesc din
toată inima, din tot sufletul, cu toată puterea mea şi vreau să-ţi spun aceasta
pentru că dumneata încă n-o ştii.
— Dragă William, cuvintele şi faptele dumitale sunt dovezi care nu se
mai cer sprijinite pe alte dovezi, iar întrebarea mea nu are alt scop decât să
aducă o lămurire serioasă între noi, nu asupra sentimentelor dumitale, pe care le cunosc, ci asupra acelora care îmi umplu mie inima. Dumneata, Will,
mă iubeşti, mă iubeşti cu toată sinceritatea, dar nu trebuie să uiţi că eu ţi-
am atras atenţia că s-a întâmplat fără voia mea; eu n-am căutat niciodată să-
ţi inspir dragostea.
— Este adevărat, Maud, este adevărat, eşti tot atât de modestă, pe cât
eşti de frumoasă. Te iubesc pentru că te iubesc, asta-i.
— Will — spuse tânăra, privindu-l cam îngrijorată — Will, te-ai gândit
vreodată că mi-aş fi putut dărui inima înainte de a te fi cunoscut?
Acest gând îngrozitor, care nu tulburase niciodată visurile lui William şi
nu zgândărise dulcea tihnă a răbdătoarei sale iubiri, îl lovi atât de dureros în
inimă, încât tânărul păli şi, gata să leşine, se rezemă de un copac.
— Nu cumva ţi-ai dăruit inima, Maud? murmură el, cu voce rugătoare.
— Linişteşte-te, dragă Will — zise, fata, cu blândeţe — linişteşte-te şi
ascultă-mă. Cred în dragostea dumitale, cum cred în Dumnezeu, şi aş vrea
din toată inima, bunul meu Will, să-ţi dăruiesc dragoste pentru dragoste.
— Nu-mi spune, Maud, că-ţi este cu neputinţă să mă iubeşti! strigă
tânărul, fără să se mai stăpânească. Nu-mi spune, căci simt, după bătăile
inimii, după căldura sângelui care-mi curge prin vine ca o lavă topită, simt că
mi-ar fi cu neputinţă să aud, să-ţi ascult cuvintele.
— Şi totuşi va trebui să le-asculţi, Will, şi-ţi cer îngăduinţa de a asculta
cu luare-aminte câteva minute. Cunosc chinul dragostei fără speranţă, dragul
meu prieten, i-am îndurat chinurile unul câte unul; nu există pe lume o
durere la fel cu aceea pe care ţi-o aruncă în inimă o dragoste neîmpărtăşită.
Aş vrea din tot sufletul, dragă Will, să te cruţ de acele crude nelinişti; ascultă-
mă, te rog, fără amărăciune şi, mai ales, fără mânie. Înainte de a te fi
cunoscut, înainte de a fi părăsit castelul din Nottingham mi-am dăruit inima
unui om care nu mă iubeşte, care nu m-a iubit niciodată, care n-o să mă iu-
bească vreodată.
William tresări.
— Maud — spuse el, cu emoţie în glas — Maud, dacă vrei, omul acesta
te va iubi, te va iubi, Maud — repetă bietul băiat, cu ochii plini de lacrimi. Pe
sfânta liturghie! Trebuie ca omul acesta să fie sclavul dumitale, trebuie să-l
bat în fiecare zi. Da, Maud, am să-l bat până o să te iubească.
— N-ai să baţi pe nimeni, Will — răspunse Maud, zâmbind fără să vrea,
de felul ciudat în care voia să acţioneze băiatul. Nu numai că dragostea nu se
poate impune cu de-a sila şi într-un fel atât de sălbatic, dar, mai cu seamă,
cel despre care-ţi vorbesc nu merită nici pe departe un tratament atât de
nepotrivit. Trebuie să-nţelegi, Will, că nu aştept, că nu sper să găsesc
afecţiune la acest om, şi dumneata trebuie să-nţelegi şi mai bine că ar
însemna să fii lipsit şi de inimă, şi de suflet ca să rămâi nepăsător şi
indiferent la dovezile dumitale de dragoste. Ei bine, Will, dragul meu Will,
cuvintele dumitale generoase m-au tulburat nespus, vreau să-mi arăt
recunoştinţa dăruindu-ţi mâna mea şi asigurându-te de un sentiment care va
face totul ca să cucerească, să merite şi să egaleze sentimentul dumitale.
— Maud, e rândul dumitale să m-asculţi, dragă Maud — răspunse Will,
cu vocea întretăiată de emoţie. Mi-e ruşine că m-am mângâiat cu speranţa că
într-o zi voi merita dragostea dumitale, mi-e ruşine că n-am înţeles cauza
indiferenţei dumitale. Te rog să uiţi mărturisirea smulsă inimii dumitale.
Datorită sufletului dumitale bun, vrei să primeşti numele bietului William, şi
tot datorită aceleiaşi bunătăţi, vrei să te sacrifici pentru fericirea lui.
Gândeşte-te Maud, că tocmai această fericire înseamnă spulberarea
speranţelor dumitale, poate chiar a liniştii dumitale. Eu nu pot şi nici nu trebuie să primesc un asemenea sacrificiu. Nu numai că nu mă cred demn de
el, dar aş roşi dacă ţi-aş mai vorbi despre dragostea mea. Iartă-mi plictiseala
pe care ţi-am pricinuit-o, iartă-mă că te-am iubit, că te iubesc mereu, iartă-
mă; jur că n-am să-ţi mai vorbesc niciodată despre simţămintele mele.
— William, William, unde eşti? se auzi deodată o voce puternică şi
sonoră.
— Mă cheamă, Maud, adio! Sfânta Fecioară să vegheze asupra dumitale,
iar ocrotirea ei divină să te ferească de orice necaz! Fii fericită, Maud, şi dacă
n-ai să mă mai vezi niciodată, dacă n-am să mă mai întorc, gândeşte-te
uneori la sărmanul Will, gândeşte-te la cel care te iubeşte şi te va iubi de-a
pururi.
Rostind aceste cuvinte, murmurate cu vocea înecată în lacrimi, tânărul o
cuprinse în braţe, o strânse cu putere şi o sărută cu patimă, apoi fugi fără să
mai privească îndărăt, fără să răspundă glasului melodios care căuta să-l
reţină.
"Nu mi-a dat răgaz ca să-i arăt în chip lămurit delicateţea mărturisirii
mele — îşi zise Maud, adânc întristată de neaşteptata plecare a lui William.
Mâine am să-i spun că inima mea nu regretă trecutul; şi atunci Will, dragul
de el, va fi fericit."
Dar, vai, acest mâine avea să fie precedat de lungi zile de aşteptare.
Vreo douăzeci de vasali voinici, înarmaţi cu lănci, cu săbii, arcuri şi
săgeţi, înconjurau, la o distanţă respectuoasă, un grup de oameni alcătuit din
fiii lui sir Guy de Gamwell, Micul-John, nepotul său, şi Gilbert Head.
— Sunt foarte uimit că Robin se lasă aşteptat — spunea bătrânul
pădurar tinerilor săi însoţitori. Nu este în obiceiul fiului meu să fie leneş.
— Aveţi răbdare, jupâne Gilbert — replică Micul-John, înălţându-şi
trupul zdravăn ca să cerceteze cu privirea până hăt departe. Şi nu numai
Robin lipseşte la apel, dar şi văru-meu Will se lasă aşteptat. Pun rămăşag că
nu ne întârzie ei plecarea cu câteva minute, fără un motiv serios.
— Iată-i! strigă deodată unul din oameni.
Will şi Robin înaintau grăbiţi.
— Ai uitat cumva ora întâlnirii, fiul meu? întrebă Gilbert, întinzând celor
doi tineri mâna.
— Nu, tată dragă, şi-ţi cer iertare că te-am făcut s-aştepţi.
— Să mergem! strigă Gilbert. Micule-John — adaugă el, întorcându-se
spre acesta — prietenii dumitale cunosc scopul expediţiei noastre?
— Da, Gilbert, şi au jurat că te vor urma cu tot curajul şi că te vor sluji
cu credinţă.
— Aşadar, pot să mă bizui pe sprijinul lor cu toată încrederea?
— Cu toată încrederea.
— Foarte bine. Încă un cuvânt: ca să ajungă la Nottingham pe drumul
cel mai scurt, duşmanii noştri vor străbate Mansfeld-ul, vor intra pe drumul
mare care taie în două pădurea Sherwood şi vor ajunge la o răscruce unde
noi vom sta la pândă... Nu mai e nevoie să-ţi spun mai mult, Micule-John,
îmi cunoşti gândurile?
— Întocmai — răspunse tânărul. Copii — strigă Micul-John, la un semn
al bătrânului — aveţi curajul să vă-nfigeţi dinţii voştri de saxoni în trupul
acestor lupi normanzi? Aveţi curajul să învingeţi sau să muriţi?
Un "da" viguros răspunse acestei duble întrebări pusă de tânăr.
— Prea bine, bravii mei, înainte!...
— Ura ! La luptă! strigă Will, urmând împreună cu Robin trupa
războinică.
Şi ecoul pădurii întunecate repeta mereu:
Ura! Ura! Ura!
— Ce-i cu tine, prietene Will? întrebă Robin, luându-l de braţ pe tânărul
îngândurat. Mi se pare că un nor de neagră melancolie îţi întunecă chipul
vesel. Oare strigătele luptătorilor nu-i mai par armonioase nobilului William?
Sau se teme că plimbarea noastră este primejdioasă?
— Îmi pui o întrebare ciudată, Robin — răspunse William, aruncând
prietenului său o privire plină de tristeţe. Întreabă ogarul dacă-i place să
urmărească cerbul, şoimul dacă-i place să se repeadă din înaltul cerului
asupra bietei păsărele, dar nu mă întreba pe mine dacă mă tem de primejdie.
— Întrebarea mea voia să te smulgă din gândurile negre care te
copleşesc — răspunse Robin — gânduri triste care ţi-au întunecat strălucirea
ochilor şi ţi-au pus pe frunte o paloare îngrijorătoare. Dacă ai un necaz, un
necaz adevărat, încredinţează-mi-l, Will, nu sunt eu prietenul tău?
— N-am nici un necaz, Robin, sunt ce-am fost ieri şi ce voi fi mâine. Mă
vei vedea, ca de obicei, primul în luptă.
— Nu mă-ndoiesc de curajul tău, dragă Will, dar mă îndoiesc că sufletul
tău este liniştit: sunt sigur că ceva te mâhneşte. Fii sincer cu mine, aş putea
să-ţi fiu de folos, să port împreună cu tine povara grijilor tale şi, în felul
acesta, să ţi-o uşurez. Dacă te-ai certat cu cineva, spune-mi, ceea ce te
preocupă pe tine, mă preocupă şi pe mine.
— Cauza tristeţii mele nu este nici atât de importantă, nici atât de
serioasă, dragul meu Robin, ca să mai rămână multă vreme o taină. Dacă m-
aş fi gândit mai mult, n-aş fi acum nici uimit, nici întristat de ceea ce mi s-a
întâmplat... Iartă-mi şovăielile, încerc un sentiment care, cu toată vrerea mea,
îmi zăvoreşte inima pentru orice destăinuire. O fi din mândrie sau din sfială?
Nu ştiu. Dar un prieten ca tine este un al doilea eu. Intrebările tale află în
mine un ecou adânc, prietenia ta biruie falsa mea ruşine, eu...
— Nu, nu, dragă Will — îl întrerupse repede Robin — păstrează-ţi taina:
orice suferinţă are pudoarea ei; iartă-mi, te rog, stăruinţa prietenească a
întrebărilor mele.
— Eu trebuie să-ţi cer iertare pentru egoismul durerii mele, dragă Robiri
— spuse Will, rostind sacadat cuvintele într-un hohot de râs mai trist decât
plânsul .Sufăr, sufăr într-adevăr şi vreau să văd, acum când vorbesc cu tine,
cât de adâncă este rana care mi-a sfâşiat sufletul. Vei fi confidentul primei
mele suferinţe, după cum mi-ai fost primul meu tovarăş de joacă, căci prin
prietenie suntem mai legaţi unul de altul, decât am fi fost prin legături de
sânge şi s-ajung să fiu spânzurat, Rob, dacă dragostea pe care ţi-o port nu
este ca a celui mai iubitor dintre fraţi.
— Ai dreptate Will, prietenia ne-a înfrăţit. Unde sunt zilele frumoase ale
copilăriei noastre? Fericirea de care ne bucuram atunci şi care nu se va mai
întoarce niciodată!
— Pentru tine, Robin, fericirea se va întoarce, dar sub altă formă: va
purta altă îmbrăcăminte, un alt nume, dar tot fericire va fi. Pentru mine, nu
mai sper nimic, nu mai doresc nimic, inima mi-e zdrobită. Îţi aminteşti,
Robin, cât de mult am iubit-o pe Maud Lindsay... nu găsesc cuvinte care să te
facă să-nţelegi cât mai limpede cu putinţă ce iubire de nebiruit lega viaţa mea
chiar numai de simplul nume al acestei fete. Ei bine, acum ştiu, ştiu...
O teamă dureroasă străpunse inima lui Robin.
— Ei bine, şi acum? întrebă el, îngrijorat.
— Când ai venit să mă cauţi în grădina casei — reluă William — eram
lângă Maud, tocmai îi spuneam, ceea ce-i spun zilnic de foarte multă vreme, că visul meu cel mai dulce este să i-o dau mamei mele drept fiică, şi soră,
surorilor mele. O întrebam pe Maud dacă ar vrea să încerce să mă iubească
un pic iar Maud mi-a răspuns că încă înainte de a veni la Gamwell Hall îşi
dăruise inima. Atunci, Robin, mi s-au năruit toate speranţele, atunci am
simţit cum se frânge ceva în mine; era inima, Robin, era inima mea. Vezi, dar,
cât de nefericit sunt...
— Maud ţi-a spus numele celui pe care-l iubeşte? întrebă Robin cu
teamă.
— Nu — răspunse Will — mi-a spus numai că omul acela n-o iubeşte.
Poţi să-nţelegi asta, Robin? Există un om care n-o iubeşte pe Maud şi pe care
Maud îl iubeşte! Un om pe care privirea ei îl caută, şi el fuge de această
privire! Oh, nemernicul! Mizerabilul! I-am propus lui Maud să pun mâna pe el
şi să-l silesc să-i dăruiască dragostea pe care i-o refuză. I-am propus să-l bat
până l-oi lăsa lat, dar ea s-a împotrivit. Ah, îl iubeşte, Robin! Îl iubeşte! După
ce a sfârşit aceasta tristă şi stânjenitoare mărturisire — continuă William —
sărmana şi mărinimoasa Maud mi-a dăruit mâna. N-am primit. Raţiunea,
cinstea, onoarea au cerut dragostei mele să tacă... Spune-i adio veselului şi
glumeţului Will căci a murit, Robin, a murit...
— Haide, haide, William, un dram de curaj! îl îmbărbătă Robin, cu
blândeţe. Ţi-e inima bolnavă şi trebuie îngrijită ca s-o vindeci. Şi eu vreau să-i
fiu primul medic. O cunosc pe Maud mult mai bine decât o cunoşti tu: într-o
zi te va iubi, dacă nu cumva te iubeşte de pe acum. Te-asigur, William, că ai
interpretat foarte greşit aceste gingaşe mărturisiri de fată tânără; ele au fost
dictate de un sentiment de o nespusă delicateţe; ele trebuiau să te facă să-
nţelegi greutăţile întâmpinate în trecut şi, în acelaşi timp, să facă mai preţios
un dar respins atât de nechibzuit. Crede-mă, William, Maud este o fată
încântătoare, pe cât este de cinstită tot pe atât e de frumoasă şi cu adevărat
vrednică de dragostea ta.
— Sunt sigur de asta! strigă tânărul.
— Nu trebuie să crezi că necazurile frumoasei miss Lindsay sunt cu mult
mai adânci decât sunt de fapt, dragul meu, nici să-ţi frămânţi mintea cu
presupuneri himerice. Nu mă-ndoiesc că Maud a şi început să te iubească şi
într-o zi te va iubi şi mai mult.
— Crezi, Robin, dragul meu Robin? strigă tânărul, agăţându-se cu
lăcomie de această rază de speranţă.
— Da, cred; numai că fă-mi plăcerea şi lasă-mă să vorbesc fără să mă-
ntrerupi. Ţi-o repet şi am să ţi-o repet ori de câte ori ai să-ţi pierzi curajul:
Maud te iubeşte; faptul că ţi-a dăruit mâna nu era nici o dovadă de
recunoştinţă, nici un sacrificiu, ci a fost un avânt al inimii.
— Te cred, Robin, te cred! strigă Will. Chiar mâine am s-o întreb pe
Maud dacă nu vrea ca mama să mai aibă un copil.
— Eşti un băiat minunat, William! Fă-ţi curaj şi hai să grăbim pasul căci
am rămas cu cel puţin un sfert de leghe în urmă tovarăşilor noştri şi, drept
să-ţi spun, această zăbavă nu ne dă un aer prea vitejesc.
— Ai dreptate, prietene, mi se pare că aud glasul dojenitor al
comandantului nostru.
Când mica trupă ajunse la locul stabilit de Gilbert ca fiind propice
pentru ambuscadă, bătrânul postă oamenii, dădu fiecăruia noi şi scurte
lămuriri, porunci să se păstreze o linişte desăvârşită pe toată linia, după care
se aşeză în spatele unui trunchi de copac, la câţiva paşi de Micul-John, care
sta cu urechea ciulită.
Doar strigătul vreunei păsări trezite, cântecul melodios al privighetoarei ori murmurul vântului zbenguindu-se prin frunze tulburau când şi când
tăcerea nopţii însă la aceste şoapte nedesluşite se adăugă curând un zgomot
de paşi, la început îndepărtat, aproape imperceptibil, pe care numai auzul
unor oameni trăind în pădure puteau să-l desluşească printre tânguirile
melodioase, ale vântului, printre glasul păsărilor şi foşnetul frunzelor.
— Este un drumeţ călare — spuse Robin cu jumătate de glas. Recunosc
pasul scurt şi repede al unui ponei de-al nostru.
— Ai întru totul dreptate — răspunse Micul-John, cu aceeaşi prevedere
în glas. Cel care vine este un prieten sau trecător paşnic.
— Totuşi, atenţie!
— Atenţie! îşi repetară oamenii unii altora.
Cel care stârnise curiozitatea plină de îngrijorare a micii trupe îşi
continua vesel drumul, cântând în gura mare o baladă compusă în cinstea sa
şi, fără îndoială, de el însuşi.
— Blestematule! strigă deodată cântăreţul, azvârlind calului aceste
drăgălaşe cuvinte. Ah, animal lipsit de gust, de ce naiba nu stai liniştit,
încântat, vrăjit, atunci când torente de armonie se revarsă de pe buzele
mele?! În loc să-ţi ciuleşti urechile tale lungi şi să m-asculţi cu gravitate, aşa
cum se cuvine, întorci capul ba la dreapta, ba la stânga şi-ţi uneşti vocea ta
falsă, guturală şi lipsită de armonie cu vocea mea! Însă, de, eşti femeie şi de-
aia eşti cicălitoare, gata să contrazici, încăpăţânată şi îndărătnică! Dacă eu
vreau să mergi pe partea aia a drumului, tu o apuci numaidecât în partea
cealaltă, faci mereu ce nu trebuie să faci şi nu faci niciodată ce trebuie, să
faci. Ştii că te iubesc, neruşinato, şi acum când te-ai încredinţat de-a binelea
de dragostea mea, vrei să-ţi schimbi stăpânul. Eşti la fel ca ea, la fel ca toate
femeile: mofturoasă, schimbătoare, voluntară şi cochetă.
— De ce vorbeşti cu atâta patimă împotriva femeilor, prietene? spuse
Micul-John, care ieşise pe tăcute din ascunzătoare şi apucase calul de
căpăstru.
Prea puţin speriat, necunoscutul continuă:
— Mai înainte de a-ţi răspunde, aş fi foarte fericit să cunosc numele
aceluia care opreşte un om paşnic şi cumsecade, numele aceluia care adaugă
la purtarea-i tâlhărească obrăznicia de a numi prieten un om care-i este cu
totul superior — adaugă semeţ străinul.
— Află, domnule călugăr din Copmanhurst, că zgomotoasa-ţi cântare mi-
a dezvăluit numele dumitale, că n-ai fost oprit de un tâlhar, ci de un om care
se sperie foarte greu şi care se află cu mult deasupra dumitale, la o înălţime
deopotrivă cu aceea pe care ţi-o dă deocamdată calul — răspunse calm şi rece
nepotul lui sir Guy.
— Aflaţi, domnule câine de pădure, că grosolănia purtării
dumneavoastră mi-a arătat cine sunteţi, că aţi pus întrebări unui om puţin
obişnuit să răspundă unor întrebări supărătoare, unui om care vă va ciomăgi
straşnic dacă nu veţi da drumul, chiar în clipa asta, căpăstrului calului.
— Numai gura e de voi ăştia, gălăgioşii — răspunse tânărul, batjocoritor
— iar eu am să răspund ameninţărilor dumitale, prezentându-ţi un tânăr
pădurar care o să te facă să ceri îndurare, cu propria dumneatale bâtă.
— Să mă facă să cer îndurare cu propria mea bâtă? strigă furios
străinul. Lucru rar, dacă nu chiar cu neputinţă. Aduceţi-vă prietenul, hai,
aduceţi-i repede!
Mai înainte de a-şi sfârşi vorba, călătorul descălecă. Ei bine, unde este
acel bătăuş de meserie — continuă străinul, aruncând asupra tânărului
priviri furioase — unde-i? Vreau să-i crăp capul ca să am plăcerea să te pedepsesc apoi şi pe dumneata, nătărău cu picioare lungi!
— Hai repede, Robin — spuse Gilhert — hai repede, că ne grăbim; dă-i
acestui limbut obraznic o lecţie scurtă, dar straşnică!
Zărindu-l pe străin, Robin îl luă de braţ pe Micul-John şi-i şopti la
ureche:
— Cum, nu-l recunoşti pe călătorul ăsta? E Tuck călugărul vesel.
— Ei nu! Adevărat?
— De bună seamă, dar nu spune nimic, de mult vreau să-mi încrucişez
bâta cu bravul Gilles, şi cum semiîntunericul nopţii mă ajută să nu mă
recunoască, vreau să profit de această ciudată întâlnire.
Trupul zvelt şi subţire al lui Robin aduse pe buzele străinului un surâs
răutăcios.
— Băiete — zise el, râzând — eşti sigur că ţeasta ţi-e îndeajuns de
groasă ca să poţi îndura, fără să dai ortul popii, ploaia de lovituri pe care o
merită neobrăzarea ta?
— Ţeasta mea este bine clădită, deşi nu-i groasă ca a dumitale, domnule
străin — răspunse tânărul, vorbind în dialectul din Yorkshire pentru a nu i se
recunoaşte vocea. Cu toate astea o să ţină la loviturile dumitale, dacă o să fii
iscusit ca să m-atingi, iscusinţă pe care eu o pun la îndoială cu tot atâta
curaj, câtă fanfaronadă pui dumneata ca s-o trâmbiţezi.
— Să te vedem la lucru, coţofană tânără şi obraznnică! Lasă vorba şi
treci la faptă. În gardă!
Ca să-l sperie pe tânărul său adversar, Tuck îşi roti bâta într-o vârtelniţă
înfricoşătoare şi păru că vrea să-şi îndrepte prima lovitură spre picioarele lui
Robin, dar flăcăul, mult prea iscusit ca să nu bănuiască adevărata intenţie a
călugărului, opri bâta în clipa când, manevrată de o mână sigură, era gata
să-l pocnească în cap. Apoi, nemulţumit doar cu această apărare abilă, abătu
o ploaie de lovituri peste umerii, şalele şi ţeasta lui Tuck, atât de repede, de
violent şi de sistematic, încât călugărul, năucit, zdrobit şi orbit, ceru, nu
îndurare, ci întreruperea luptei.
— Mânuieşti destul de bine bâta, tânărul meu prieten — spuse el,
gâfâind şi încercând să-şi ascundă oboseala. Bag de seamă că loviturile saltă
pe mădularele dumitale mlădioase fără să le rănească.
— Saltă când m-ating, messire — răspunse vesel Robin — numai că
până acum n-am simţit bâta dumitale pe pielea mea.
— Vorbeşte trufia în dumneata, tinere, căci nu-ncape îndoială că măcar
o dată tot te-am atins.
— Ai uitat, călugăre Tuck, că tocmai această trufie m-a împiedicat
întotdeauna să mint? răspunse Robin, cu vocea lui obişnuită.
— Cine eşti? întrebă grăbit călugărul.
— Priveşte-mă!
— Ah, pe sfântul Benediet, preafericitul nostru patron! E Robin Hood,
arcaşul iscusit.
— În carne şi oase, vesele Tuck!
— Veselul Tuck, da, veselul Tuck, dar numai până când mi-ai suflat
iubita, pe Maud Lindsay.
Abia sfârşi aceste cuvinte, că o mână de fier încleştă aprig braţul lui
Robin în timp ce un glas furios murmura în surdină:
— E adevărat ce spune călugărul ăsta?
Robin întoarse capul şi văzu chipul lui Will, palid, cu buzele tremurânde,
cu ochii injectaţi.
— Linişteşte-te, William — răspunse Robin, cu blândeţe — linişteşte-te, am să-ţi răspund numaidecât la întrebare. Dragă Tuck — reluă tânărul — nu
ţi-am suflat-o eu pe aceea pe care cu atâta uşurinţă o numeşti iubita
dumitale. Miss Maud, ca o fată demnă şi cinstită, a respins o dragoste pe care
nu putea s-o împărtăşească. Fuga ei din castelul din Nottingham nu a fost o
greşeală, ci îndeplinirea unei îndatoriri: şi-a însoţit stăpâna, pe lady
Christabel Fitz Alwine.
— Eu n-am făcut legământ de călugărie, Robin — răspunse Tuck,
scuzându-se parcă — şi aş fi putut să-i dau numele meu lui miss Lindsay.
Însă, dacă fata asta năzuroasă mi-a respins dragostea, de vină e frumosul
dumitale chip, sau, mai degrabă, nestatornicia inimii, caracteristică firii
femeilor.
— Taci, călugăre Tuck! strigă Robin. Este o infamie să bârfeşti pe seama
femeilor. De ajuns, nici un cuvânt mai mult! Miss Maud este orfană, miss
Maud este nenorocită, miss Maud are drept la respectul tuturor.
— A murit Hubert Lindsay? întrebă cu tristeţe Tuck. Dumnezeu să-l
ierte!
— Da, Tuck, a murit. De atunci s-au petrecut multe lucruri ciudate, am
să ţi le povestesc mai târziu. Aşteptând să se ivească prilejul de a sta de vorbă
mai pe-ndelete, să ne folosim de întâmplarea care a făcut să ne întâlnim.
Avem nevoie de sprijinul dumitale.
— Pentru ce? întrebă Gilles.
— Am să te lămuresc cât se poate mai pe scurt. După cum ştii, baronul
Fitz Alwine şi-a pus zbirii să dea foc casei tatălui meu; mama a fost ucisă în
mijlocul vâlvătăilor, iar Gilbert vrea s-o răzbune. Îl aşteptăm aici pe baron;
vine din străinătate şi se întoarce la Nottingham. Avem de gând să pătrundem
prin surprindere în castel. Dacă ai chef să schimbi câteva lovituri zdravene,
iată prilejul!
— Bravo, nu mă dau niciodată în lături când e vorba de o plăcere. Dar
cred că nu speraţi să obţineţi şi o victorie, căci trupa noastră nu-i prea
puternică, dacă-i alcătuită doar din ăşti băieţi frumoşi, din dumneata şi din
mine.
— Tatăl meu împreună cu o ceată de pădurari voinici stă la pândă în
desiş, la vreo douăzeci de paşi de aici.
— Păi atunci a noastră-i biruinţa! strigă călugărul, rotind bâta în jurul
capului, plin de înflăcărare.
— Prin ce parte ai intrat în pădure, respectabile părinte? întrebă Micul-
John.
— Pe drumul dinspre Mansfeld spre Nottingham, plăpândul meu prieten
— răspunse călugărul. De fapt — adăugă el — nu-mi iert c-am avut orbul
găinilor şi-ţi strâng mâna din toată inima, dragul meu Micul-John.
Nepotul lui sir Guy răspunse cu afecţiune dovezilor de prietenie ale
călugărului.
— N-ai întâlnit în drum niscai militari călări? întrebă tânărul.
— O ceată de oameni venind de la locurile sfinte se răcorea într-un han
din Mansfeld, însă ceata aceasta, oricât de disciplinată părea să fie, este
alcătuită din oameni pe jumătate morţi de oboseală, vlăguiţi de lipsuri.
Credeţi că fac parte din escorta baronului Fitz Alwine?
— Da, căci cruciaţii aceştia aşteptaţi la castelul din Nottingham sunt
oamenii lui. Aşa că în curând vom întâmpina nişte personaje ilustre.
Călugăre Tuck, trebuie să te-ascunzi într-un desiş sau după un trunchi de
copac
— Cu plăcere, dar unde să duc iapa asta încăpăţânată? Are tot atâtea cusururi ca o fem... st!... totuşi am îndrăgit-o.
— Am s-o duc eu într-un loc sigur; încredinţează-mi-o mie şi ascunde-te.
Micul-John legă calul de un copac, nu prea departe de drum, apoi se
întoarse la tovarăşii lui.
Îngrijorarea nervoasă a lui Will nu-i dădu răgaz să aştepte o clipă
potrivită pentru explicaţii; el puse stăpânire pe Robin şi, de voie, de nevoie,
impetuosul tânăr îşi sili prietenul să-i povestească foarte amănunţit îm-
prejurările privind fuga din castelul Nottingham. Robin fu drept, sincer şi,
mai ales, generos cu Maud. Will ascultă cu sufletul la gură, iar când tânărul
îşi sfârşi povestirea. Îl întrebă:
— Asta-i tot?
— Tot.
— Mulţumesc!
Şi cele două inimi se îmbrăţişară.
— Sunt fratele ei — spuse Robin.
— Eu voi fi soţul ei! strigă William şi adăugă vesel: Hai să ne batem!
Bietul William!
Aşteptarea pădurarilor se prelungi târziu în noapte şi abia către
ceasurile trei dinspre ziuă un nechezat de cal răsună în inima pădurii. Iapa
lui Tuck răspunse cu graţie acestui glas fratern.
— Tânăra mea domnişoară o face pe cocheta — spuse Tuck. Ai legat-o
bine, Micule-John?
— Te cred — răspunse tânărul.
— Tăceţi — zise Robin — aud tropot de cai.
Câteva clipe mai târziu, la răscrucea drumului se ivi o ceată care nu-şi
tăinuia de fel apropierea, deoarece oamenii, mai puţin obosiţi decât i se
păruse lui Tuck, râdeau, vorbeau şi cântau. Chiar atunci, căluţul lui Tuck
ţâşni din tufiş, trecu asemenea unei săgeţi pe lângă stăpânul său şi se
îndreptă în galop spre soldaţi. Călugărul schiţă un gest, vrând să se repeadă
pe urmele dezertoarei.
— Ce, eşti nebun?! murmură Micul-John, apucându-l de mână. Încă un
pas, şi eşti mort.
— Păi o să-mi ia poneiul — mârâi Tuck. Lasă-mă să mă duc...
— Taci, nefericitule! Din cauza ta o să fim descoperiţi! Ponei îs
berechet... Unchiul meu o să-ţi dea altul.
— Da, dar n-are binecuvântarea abatelui de la mânăstirea noastră, aşa
cum avea drăgălaşa Mary; lasă-mă, dă-mi drumul... Ce-nseamnă sălbăticia
asta, prietene turn? Vreau să-mi iau calul, vreau, vreau!
— N-ai decât! Du-te şi ţi-l ia! strigă Micul-John, împingându-l pe
călugăr. Du-te, fanfaron zăpăcit, smintitule!
Tuck se aprinse la faţă, din ochi îi scăpărau fulgere şi rosti cu glas
tremurând de mânie:
— Ascultă, turn, clopotniţă, coloană ambulantă, după luptă am să-ţi
trag o ciomăgeală să mă ţii minte!
— Sau tu ai să fii ciomăgit — răspunse Micul-John.
Tuck se repezi în drum şi, fugind spre soldaţi, văzu iapa sărind,
cabrând, stârnind nori de praf şi împotrivindu-se la strădaniile celor care
voiau să pună capăt zbenguielilor sale. Un soldat atinse poneiul cu lancea,
însă lovitura îi fu înapoiată cu vârf şi îndesat de către Tuck, încât nefericitul
alunecă din şa, urlând de durere.
— Mary, Mary, încetişor, fata mea! strigă Tuck. Vino-ncoace, mititico,
vino-ncoace!
La auzul acestui glas cunoscut, calul ciuli urechile, necheză vesel şi se
duse lângă stăpânul său.
— Cum ticălosule?! urlă furios comandantul. Îmi masacrezi oamenii?
— Respectaţi un om al bisericii — răspunse Tuck, străgând o lovitură
zdravănă cu bâta în capul calului încălecat de comandant. Animalul sări
brusc înapoi, şeful se clătină în şa şi-şi pierdu echilibrul. Nu vezi haina pe
care o port? continuă Tuck, pe un ton pe care încerca să-l facă impunător.
— Nu! răcni şeful. Nu! Nu-ţi văd haina, ci îndrăzneala ta obraznică. Şi
am să-ţi crăp capul fără respect pentru prima şi fără părere de rău pentru
cealaltă.
Lovitura de lance îl atinse pe Tuck, iar durerea îl înnebuni atât de rău pe
bunul călugăr, încât el se aruncă deasupra comandantului, strigând cu o
voce năprasnică:
— Hood, săriţi! Ajutor, Hood! Ajutor!
Strigătele lui Tuck nu-l impresionară pe comandant. Trupa lui, compusă
din vreo patruzeci de oameni, ar fi putut să-l ajute la cel mai mic semn, căci
oricât de iscusit şi de viguros ar fi fost călugărul, era totuşi un adversar uşor
de biruit.
— Înapoi, ticălosule! zbieră el din răsputeri. Înapoi ! şi-l respinse cu
lancea în timp ce calul, strunit de călăreţ, se aruncă înainte spre benedictin.
Tuck făcu un salt uimitor şi, cu o nemaipomenită lovitură de bâtă, crăpă
capul şefului. Douăzeci de lănci şi tot atâtea săbii ameninţară dintr-o dată
viaţa îndrăzneţului călugăr.
— Ajutor, Hood! Ajutor! strigă Tuck, lipindu-se ca un leu cu spatele de
trunchiul unui copac.
— Ura! Ura, pentru Hood! strigară atunci pădurarii dezlănţuiţi. Ura!
Ura!...
Şi ceata comandată de Gilbert se avântă ca un om, în ajutorul
călugărului. Văzând venind spre ei, cu gânduri vrăjmaşe, această trupă
armată, soldaţii scoaseră un strigăt de adunare, ocupară drumul pe toată
lăţimea lui şi se pregătiră să răstoarne inamicul sub copitele cailor. O ploaie
de săgeţi curmă desfăşurarea acestei prime măsuri de apărare, iar o jumătate
de duzină de soldaţi se prăbuşi pe câmpul de luptă, rănită de moarte. Văzând
că numărul duşmanilor este mult mai mare faţă de mica lui trupă, Gilbert
porunci oamenilor săi să se retragă spre o latură a drumului pentru a fi
ocrotiţi de întunericul pădurii şi de zidul copacilor. Această manevră abilă
expunea soldaţii loviturilor mortale ale săgeţilor, căci pădurarii nu-şi greşeau
niciodată ţinta, într-atât de mare le era iscusinţa dobândită.
— Descălecaţi! strigă cel care, din proprie iniţiativă, luase locul
comandantului.
Cruciaţii se supuseră, iar ceata lui Gilbert se năpusti vitejeşte spre ei. Se
încinse o luptă corp la corp, o luptă pe viaţă şi pe moarte, unde stăpână era
forţa.
— Hood! Hodd! strigau pădurarii. Răzbunare! Răzbunare!
— Fără milă! Jos cu câinii de saxoni! Jos cu ei! strigau soldaţii.
— Fereşte-te de colţii ăstor câini! strigă Will, înfigând o săgeată în pieptul
unui vlăjgan care dăduse acest strigăt de moarte.
Micul-John, Robin şi Gilbert se luptau de aceeaşi parte, fraţii Gamwell
făceau minuni de vitejie iar căgărul, voiniceşte, dobora un om cu fiece
lovitură a nemaipomenitei sale bâte. William alerga ca un cerb dintr-o parte
în alta, răsturnând ici un soldat, zdrobind dincoace capul altuia, dar veghind
la salvarea prietenilor săi şi, mai ales, a lui Robin, pe care în două rânduri mai-mai că-l scăpă de la moarte.
Cu toate aceste strădanii, cu tot curajul deosebit al fiecăruia, cu toată
forţa combinată a rezistenţei generale, rezultatul victorios al luptei era
neîndoielnic de partea soldaţilor baronului. Trupa aceasta, foarte disciplinată,
obişnuită cu oboseala şi de două ori mai numeroasă decât a pădurarilor,
câştiga, clipă de clipă, terenul pe care-l pierduse la începerea bătăliei. Micul-
John socoti dintr-o privire că situaţia este aproape disperată, iar din moment
ce vărsarea de sânge devenea un măcel de prisos, trebuia să i se pună capăt.
Însă neîndrăznind să acţioneze fără încuviinţarea lui Gilbert, porni în
căutarea acestuia.
Curajul lui William atrase asupra lui atenţia unul grup de patru soldaţi
care se sfătuiseră să pună mâna pe unul din conducătorii pădurarilor.
Socotind că blândul îndrăgostit de frumoasa Maud este unul dintre capi,
reuşiră să-l trântească la pământ, cu toată împotrivirea tânărului. Robin văzu
şi el rezultatul atacului şi, întrebându-şi numai inima lui bună, străpunse
pieptul unul om cu o lovitură de lance, îl ridică de jos pe William şi, sprijinit
de prietenul său, încercă o retragere victorioasă către grupul pădurarilor, pe
care Micul-John izbutise să-i regrupeze înspre pădure.
Primejdia în care se aflase Will părea îndepărtată; ajutat de Robin, el se
îndrepta spre grupul prieten care alcătuia un zid în faţa soldaţilor, când,
deodată, strigătul lui Robin, un strigăt furios de disperare, îl făcu pe tânăr să
uite de soldaţii care nu pieriseră în luptă.
— Tata! Tata! strigă Robin. Îl omoară pe tata!
Tânărul arcaş se aruncă în ajutorul lui Gilbert, iar William, înfăşcat din
nou, nu mai avu timp decât să-l vadă pe Robin căzând în genunchi dinaintea
lui Gilbert, căruia o lovitură de secure îi crăpase ţeasta. În mijlocul urletelor
pricinuite de moartea bătrânului, de prompta răzbunare a lui Robin, care-l
doborî la pământ pe soldatul ucigaş, răpirea lui Will trecu neobservată.
Lupta, domolită o clipă, se încinse şi mai aprig. Robin şi Tuck loveau de
moarte pe toţi cei ce căutau să-i atingă, iar Micul-John, profitând de mânia
deznădăjduită a tânărului, ridică trupul lui Gilbert.
Un sfert de ceas după plecarea tristului cortegiu, Robin strigă cu voce
puternică:
— În pădure, copii!
Pădurarii se risipiră ca un stol de păsări luate pe nepusă masă, iar
soldaţii se aruncară în urmărirea lor, urlând:
— Victorie! Victorie! Să alungăm câinii, să omorâm câinii!
— Câinii nu se vor lăsa omorâţi fără să muşte! strigă Robin în timp ce
din arcurile încordate porniră tot atâtea săgeţi ucigătoare.
Urmărirea primejdioasă deveni curând imposibilă, iar soldaţii avură
înţelepciunea să-şi dea seama de aceasta.
Din ceata Micului-John lipseau şase oameni, Gilbert Head murise, iar
William era dat dispărut.
— Nu-l voi părăsi pe William — zise Robin, oprind ceata. Voi duceţi-vă,
bravii mei; eu îl voi căuta pe Will: rănit, mort sau prizonier, trebuie să-l
găsesc.
— Merg şi eu cu tine — spuse îndată Micul-John.
Oamenii îşi continuară drumul, iar cei doi tineri făcură degrabă cale
întoarsă. Pe câmpul de luptă nu se vedea nici urmă de bătălie. Morţii,
pădurari sau soldaţi, dispăruseră. Iarba călcată în picioare de cai arăta ici şi
colo că trecuse o trupă numeroasă, dar nimic altceva: resturi de arme, de
săgeţi sau alte rămăşiţe, totul fusese strâns, luat de către cruciaţi. Totuşi o făptură rătăcea de colo-colo, la răscrucea drumului, aruncând în dreapta şi-n
stânga priviri inteligente şi căutând cu îngrijorare: era calul călugărului. La
vederea celor doi tineri, poneiul se îndreptă spre ei, cu un aer mulţumit, dar,
recunoscându-l pe cel care-l priponise, necheză, cabră şi dispăru în goană.
— S-a emancipat blânda Mary — spuse Micul-John. Fără doar şi poate
că mai înainte de a se crăpa de ziuă o să pună mâna pe ea vreun bandit.
— Să încercăm s-o prindem — zise Robin. Cu ajutorul ei îmi va fi, poate,
mai uşor să-i ajung pe soldaţi.
— Şi să te omoare, dragă prietene — răspunse cu multă judecată
nepotul lui sir Guy. Încercarea ta va fi de prisos şi tot pe atât de nechibzuită,
te-asigur. Mai bine să ne-ntoarcem la Gamwell Hall. Mâine o să hotărâm.
— Da, da, să ne întoarcem la Gamwell Hall — încuviinţă Robin. O
dureroasă datorie mă cheamă acolo chiar azi.
A treia zi, trupul lui Gilbert, lângă care Tuck se rugase cucernic, fu
înfăşurat în giulgiu şi pregătit să fie dus spre ultimul său loc de odihnă. La
cererea lui, Robin fu lăsat singur lângă rămăşiţele dragi ale bunului bătrân,
ca să se roage fierbinte pentru odihna celui care-l iubise atâta.
— Adio pentru totdeauna, scump părinte, adio, tu care ai primit în casa
ta copilul străin şi fără familie; adio, tu care, cu atâta nobleţe, ai dat acestui
copil o inimă iubitoare, un tată devotat, un nume fără pată, adio, adio,
adio!... Moartea ne-a despărţit unul de celălalt, dar sufletele nu poate să ni se
despartă. Ah, tată, tată! Vei trăi veşnic în inima mea, iubit, respectat, cinstit
asemenea lui Dumnezeu. Nici trecerea timpului, nici greutăţile vieţii, nici
fericirea nu vor slăbi dragostea mea de fiu. Mi-ai spus adesea, o, tată
preaiubit, că sufletul celor buni păzeşte şi ocroteşte pe cei pe care i-a iubit.
Veghează asupra fiului tău, asupra celui căruia i-ai dat un nume pe care
toată viaţa îl va păstra vrednic de tine. Îţi jur, tată, cu mâna mea în mâna ta,
îţi jur că niciodată Robin Hood nu va porni vreo acţiune frumoasă fără să fie
călăuzită de tine, nici o acţiune urâtă fără ca ea să nu fie urmată de
amintirea dreptei tale judecăţi.
După aceste cuvinte, câteva clipe se aşternu liniştea, apoi tânărul se
ridică, îşi chemă prietenii şi, cu capul gol, urmat de toţi membrii familiei
Gamwell, însoţi rămăşiţe le pământeşti ale bătrânului pădurar.
În urma acestui trist convoi venea Lincoln, mai alb la faţă decât moartea,
apoi un câine şchiopătând, un biet câine la care nu se uita nimeni, la care
nimeni nu se gândea, un biet câine credincios până la mormânt. Când
trupul, îmbrăcat şi învelit în giulgiu, fu culcat pe ultimul lui pat de odihnă,
când armele lui Gilbert fură aşezate alături de el, bunul şi bătrânul Lance se
târî până la marginea gropii şi, cu un urlet sfâşietor de trist, se aruncă peste
trupul neînsufleţit.
Robin vru să îndepărteze câinele.
— Lăsaţi slujitorul să se odihnească lângă stăpân, sir Robin — rosti cu
gravitate Lincoln. Şi stăpânul, şi câinele sunt morţi.
Bătrânul avea dreptate: Lance murise.
După ce groapa fu umplută cu pământ Robin rămase singur, pentru că
marile dureri nu au nevoie nici de mângâieri, nici de martori. Soarele se
afundase într-un nor purpuriu, primele stele scânteiau pe cer şi razele blânde
ale lunii luminau singurătatea lui Robin, când două umbre albe se iviră la
câţiva paşi de tânărul îndurerat. Atingerea uşoară a două mâini puse în
acelaşi timp pe umeri îl smulse pe Robin din toropeala deznădejdii, cu mult
mai tristă decât hohotul de plâns. Când îşi ridică privirea, văzu alături de el
pe Maud, în lacrimi, şi pe Marianne, gânditoare.
— Îţi aduc, Robin, speranţa, amintirea şi simpatia mea, spuse Marianne,
cu emoţie în glas. Dacă Dumnezeu dă durerea, el dă şi puterea de a o îndura.
— Voi presăra pe mormânt florile amintirii, Robin — spuse Maud — şi
vom vorbi împreună despre cel care nu mai este printre noi.
— Mulţumesc Marianne, mulţumesc Maud! răspunse Robin.
Şi neputând să exprime în cuvinte adânca lui recunoştinţă, tânărul se
ridică, strânse mâna lui Maud, se înclină în faţa Mariannei şi se îndepărtă în
grabă.
Iar cele două fete îngenuncheară pe locul unde stătuse Robin şi începură
să se roage în tăcere.