ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

VII

Gilbert îi istorisi soţiei sale Margaret povestea lui Roland Ritson, dar îi
ascunse cele mai cumplite fărădelegi săvârşite de acesta, vorbindu-i foarte
puţin despre dragostea şi despre sfârşitul nefericitei lui surori Annette.
— Să cerem îndurare lui Dumnezeu pentru acest nesocotit — spuse
Margaret, ascunzându-şi lacrimile ca să nu sporească durerea soţului său.
Bătrânul călugăr, îngenuncheat lângă cadavru, murmura încet
rugăciunile pentru morţi; din când în când, Gilbert şi Margaret i se alăturau.
Lincoln fu trimis să sape mormântul între stejarul şi fagul pe care îi indicase
ticălosul Ritson; nu mai rămânea decât să aştepte înapoierea călătorilor de la
Nottingham, ca să aibă loc înmormântarea.
Obosită de a umbla de colo-colo prin faţa casei, Marianne, pradă
disperării, simţi nevoia să plece înaintea fratelui său. Lance dormea întins pe
pragul uşii. Ea îl strigă, îl mângâie cu mâna-i albă şi plecă fără a-i spune
nimic lui Gilbert. Mult timp tânăra păşi visătoare, gândindu-se la viitorul
fratelui său: apoi se aşeză la rădăcina unui copac. Îşi prinse capul în mâini şi
începu să plângă. De ce? Ştia ceva? Nu! Gânduri negre o făceau să se înfioare
şi prin mii de imagini nedesluşite vedea chipul iubitului ei frate Allan, într-un
viitor întunecat, asemenea viitorului tânărului pădurar, adevăratul conte de
Huntingdon.
Lance, ca un animal credincios, se întinse la picioarele ei şi, cu botul în
vânt, îndreptă spre ea doi ochi mari şi rotunzi scânteind de inteligenţă. Parcă
se întristase şi el văzând mâhnirea tinerei fete şi parcă încerca şi el aceleaşi
negre presentimente, căci nu dormea, ci veghea.
Soarele mai lumina doar vârfurile celor mai semeţi copaci, iar amurgul
începuse să învăluie desişurile, când Lance se ridică în picioare şi scoase
nişte sunete triste, dând din coadă. Marianne, smulsă din gândurile sale de
acest avertisment, regretă că a zăbovit atât de târziu în pădure, dar săriturile
voioase ale animalului, care părea că salută iniţiativa fetei de a se înapoia, o
liniştiră şi Marianne o porni spre casă, nădăjduind că Allan se va întoarce
curând. Lance nu mai mergea în spatele tinerei, ca de dimineaţă; acum,
dimpotrivă, o luase înainte ca să cerceteze poteca şi, din când în când,
întorcea capul ca să vadă dacă tânăra îl urmează. Deşi era sigură că nu se
poate rătăci lăsându-se în grija călăuzei sale, Marianne grăbi totuşi pasul
căci întunericul cădea cu repeziciune, iar pe bolta albastră primele stele se şi
iviseră.
Deodată Lance se opri locului, se încordă pe picioare, îşi lungi spinarea
şi gâtul, ciuli urechile, încreţi botul, adulmecă aerul, privi ţintă la potecă şi începu să latre cu furie, cu turbare. Tremurând, Marianne rămase împietrită,
căutând să descopere de ce latră câinele. "Poate vesteşte apropierea lui Allan"
— se gândi tânăra, ascultând cu atenţie.
În jur domnea o linişte adâncă. Câinele încetase să mai mârâie, iar
Marianne încetă să mai tremure. Tocmai în clipa când, râzând de teama ei,
fata se pregătea să-şi continue drumul, un zgomot de paşi grăbiţi răsună în-
tr-un tufiş din apropiere, iar Lance începu să latre din nou cu şi mai multă
furie, şi mai turbat. Teama de a cădea în mâna unui tâlhar parcă îi dădu fetei
aripi. Se repezi în goană pe potecă, dar, ajunsă curând la capătul puterilor, fu
nevoită să se oprească. Era gata să leşine când auzi un bărbat strigându-i cu
voce aspră şi poruncitoare:
— Cheamă-ţi câinele!
Lance, care stătuse în ariergardă pentru a ocroti parcă fuga tinerei
Marianne, se repezi la gâtul necunoscutului care o urmărea.
— Cheamă-ţi câinele! strigă din nou acesta. Nu vreau să-ţi fac nici un
rău.
— Cum să cred că-mi spui adevărul? zise Marianne, pe un ton aproape
hotărât.
— Dacă aş fi fost un răufăcător, aş fi putut să-ţi trimit de mult o săgeată
în inimă; încă o dată îţi spun, cheamă-ţi câinele!
Dar colţii lui Lance îi şi sfâşiaseră hainele şi atingeau pielea. La primul
cuvânt rostit de Marianne, câinele lăsă prada şi se aşeză în faţa ei, fără a-şi
lua ochii de la necunoscutul pe care continua să-l ameninţe cu colţii.
Necunoscutul acesta era într-adevăr un tâlhar, unul din acei proscrişi
fără căpătâi care umblă din loc în loc şi pradă pădurarii mai puţin curajoşi
decât Gilbert, sau ucid călătorii fără apărare. Ticălosul acesta, pe a cărui faţă
lividă se putea citi crima, era îmbrăcat cu o haină scurtă, strânsă la brâu, şi
cu un pantalon scurt din piele de căprioară; o pălărie cu boruri mari,
sfâşiată, boţită, abia dacă reuşea să-i acopere părul lung ce-i cădea încâlcit
pe umeri. Balele câinelui îi albise barba deasă, la şold îi atârna un cuţit. Într-
o mână ţinea arcul, în cealaltă săgeţile. Cu toate că era înspăimântată,
Marianne se prefăcu a avea mult sânge rece.
— Nu te-apropia — zise fata cu o privire ce impunea respect.
Banditul se opri, căci câinele se pregătea să sară din nou asupra lui.
— Ce vrei? Vorbeşte, te-ascult! adăugă Marianne.
— Am să vorbesc, dar mai întâi vino cu mine.
— Unde?
— N-are nici o importanţă locul din pădure; urmează-mă.
— N-am să te urmez.
— Aha! Te împotriveşti, frumoasă domnişoară! strigă ticălosul într-un
hohot de râs fioros. Faci pe mândra, pe încăpăţânata!
— N-am să te urmez! repetă Marianne, cu hotărâre.
— Atunci am să fiu silit să folosesc mijloace care n-or să fie pe gustul
dumitale, te-anunţ.
— Şi eu te anunţ că dacă vei avea îndrăzneala să te foloseşti de violenţă
împotriva mea vei fi pedepsit foarte aspru.
Marianne nu mai tremura; în faţa primejdiei îşi recăpătase curajul, aşa
că rosti ultimele cuvinte cu o voce sigură şi cu braţul întins spre proscris ca
pentru a-i spune: "Pleacă!"
Proscrisul râse din nou cu râsul lui înfiorător. Lance mârâi şi clănţăni
din dinţi.
— Într-adevăr, frumoasă fată — reluă banditul după o clipă de tăcere — într-adevăr, îţi admir curajul şi îndrăzneala cuvintelor, însă admiraţia asta nu
mă va face să-mi schimb planul. Ştiu cine eşti şi ştiu că ai poposit la
pădurarul Gilbert Head împreună cu fratele dumitale Allan şi că azi-
dimineaţă fratele dumitale a plecat la Nottingham. Ştiu totul la fel de bine ca
şi dumneata, dar mai ştiu ceva pe care dumneata nu-l ştii, şi anume că
porţile castelului contelui Fitz Alwine, care s-au deschis ca să-l lase să intre
pe messire Allan, nu se vor mai deschide niciodată ca să-l lase să iasă.
— Ce tot spui? strigă Marianne, înspăimântată din nou.
— Spun că messire Allan este prizonierul baronului de Nottingham.
— Doamne! Doamne! murmură îndurerată fata.
— Eu nu-l plâng pe stimatul dumitale frate. Ce-a căutat să se bage, cu
bună-ştiinţă, în gura leului? Pentru că Fitz Alwine este un adevărat leu.
Amândoi am făcut războiul şi-i cunosc gusturile. Vrea să pună mâna şi pe
soră, aşa cum a pus pe frate. Ieri ai scăpat de copoii lui, dar astăzi...
Marianne scoase un strigăt de deznădejde. A, linişteşte-te, vreau să zic că nici
azi n-o să pună mâna pe dumneata, o să scapi... dar n-o să-mi scapi mie; el
cu fratele, eu cu sora. Trăiască partea mea! Hai, fără lacrimi, frumoasă fată!
La baron ai fi fost sclavă, cu mine ai să fii liberă, liberă şi regină în această
pădure bătrână. Multe femei, brune sau blonde, îţi vor invidia soarta. Aşadar,
la drum, mireasa mea! În peşteră vom găsi o cină gustoasă din vânat şi patul
nostru din frunze uscate.
— Ah, te conjur, vorbeşte-mi de fratele meu, de scumpul meu Allan!
strigă Marianne, care nu luă în seamă cuvintele nesăbuite ale ticălosului.
— Zău?! reluă el, fără să bage de seamă lipsa de atenţie a Mariannei.
Dacă fratele dumitale scapă din ghearele fiarei sălbatice, o să vină să
locuiască la noi, dar tare mi-e teamă că n-o să vânăm niciodată un cerb
împreună, căci baronul Fitz Alwine nu-şi lasă prizonierii să mucezească în
temniţă, ci-i trimite repede pe lumea cealaltă.
— Dar cum ai aflat că fratele meu este prizonierul baronului?
— Lasă dracului întrebările astea, frumoaso! E vorba de propunerea pe
care ţi-o fac să-mi fii regină, şi nu de funia cu care trebuie să-l spânzure pe
domnul, fratele tău. Pe sfântul Dunstan! de voie de nevoie, ai să mergi cu
mine!
Şi făcu un pas spre Marianne, care se trase repede înapoi strigând:
— Pe el, Lance! Şo pe el!
Curajosul animal n-aşteptă decât atât că şi sări la gâtul proscrisului.
Însă acesta, obişnuit, desigur, cu asemenea lupte, apucă labele din faţă ale
câinelui şi, cu o putere nemaipomenită, îl zvârli la douăzeci de paşi; fără să se
sperie, câinele reluă atacul şi, printr-o viclenie iscusită, atacând din flanc în
loc să atace din faţă, îşi înfipse colţii în claia de păr ce ieşea de sub pălăria
banditului, şi-i înfipse atât de bine, încât rămase în gură cu toată urechea.
Un şuvoi de sânge îl acoperi pe rănit, care se rezemă de un copac scoţând
urlete îngrozitoare şi blestemându-l pe Dumnezeu. Lance, dezamăgit că nu şi-
a înfipt colţii într-o bucată mai solidă, se aruncă din nou, ca după vânat.
Numai că acest al treilea atac trebuia să-i fie fatal: adversarul său, deşi slăbit
de pierderea de sânge, îi trăsni una în cap cu latul pumnalului, încât
animalul se prăvăli la picioarele Mariannei, o masă neînsufleţită.
— Acum, între noi doi! strigă banditul după ce urmărise mulţumit
căderea lui Lance. Între noi doi, frumoaso!... Mii de blesteme! adăugă el,
roşindu-se şi plimbându-şi privirea jur împrejur. A plecat! a fugit! Ah! Pe toţi
dracii, tot n-o să-mi scape!
Şi o luă la goană pe urmele fetei. Marianne fugi mult timp fără să-şi dea seama dacă drumul pe care apucase o ducea spre casa lui Gilbert Head.
După scoaterea din luptă a apărătorului ei, îi mai rămânea o speranţă: să
scape de bandit, profitând de întuneric. De aceea făcu eforturi supraomeneşti
ca să câştige cât mai mult teren cu putinţă: norocul o va ajuta după aceea.
Marianne se opri gâfâind într-un luminiş în care dădeau mai multe poteci şi
răsuflă mai liniştită neauzind nici un zgomot în urma ei. Dar o nouă
îngrijorare puse stăpânire pe ea: pe ce drum s-apuce? N-avea vreme de
pierdut: trebuia să aleagă şi să aleagă repede, altfel banditul, pornit pe
urmele ei, avea să se ivească din nou. Nefericita invocă ajutorul Sfintei
Fecioare, închise ochii, se roti de două-trei ori în jurul său, apoi, arătând cu
mâna într-o direcţie aleasă la întâmplare, porni într-acolo pe potecă. Abia
părăsise luminişul, că banditul apăru şi rămase descumpănit, neştiind nici el
pe ce drum s-apuce pentru a pune mâna pe fugară. Din nefericire, luna,
aceeaşi lună care tot atunci lumina evadarea lui Robin, lumină şi fuga
Mariannei: rochia ei albă o trădă.
— În sfârşit! strigă banditul. Am prins-o!
Marianne auzi aceste vorbe înfiorătoare: "Am prins-o!" şi, mai ageră
decât o căprioară, mai iute decât o săgeată, zbură, zbură, zbură; dar curând,
obosită, slăbită, nu mai avu putere să strige decât:
— Allan! Allan! Robin, ajutor, ajutor!...
Şi căzu leşinată.
Călăuzit de albul rochiei, banditul grăbi mai tare pasul, şi tocmai se
apleca, întinzând mâinile ca să-şi ridice prada, când un om, un paznic ce se
afla pe acolo ca să vegheze asupra vânatului regal, strigă:
— Hei! Ticălosule! Nu te-atinge de femeia aceasta că te ucid!
Banditul se făcu că nu aude şi-şi strecură mâinile pe sub umerii fetei ca
s-o ridice.
— Aha! O faci pe surdul! reluă pădurarul, cu un glas de tunet. Bine!
Şi începu să-l lovească pe ticălos cu mânerul suliţei pe care o ţinea în
mână.
— Păi e femeia mea — spuse banditul, ridicându-se de jos.
— Minţi! O urmăreai cum urmăreşte ursul un pui de căprioară.
Ticălosule! Înapoi sau înfig suliţa în tine!
Banditul se trase înapoi, căci vârful de fier al suliţei îi şi atinsese trupul.
— Aruncă săgeţile! Şi arcul! Şi pumnalul! adăugă pădurarul,
ameninţându-l cu suliţa. Banditul aruncă toate armele. Prea bine. Acum
stânga-mprejur şi întinde-o, întinde-o frumuşel şi uşurel, că altfel te-ndemn
eu din spate cu câteva săgeţi.
Fu nevoit să se supună; fără arme, nu mai era cu putinţă nici o
împotrivire. Banditul se îndepărtă ocărând şi blestemând, strigând în gura
mare că, mai devreme sau mai târziu, o să se răzbune. Pădurarul se grăbi s-o
readucă la viaţă pe sărmana Marianne, care zăcea în nesimţire pe iarbă,
asemenea unei statui albe de marmură, răsturnată de pe piedestal; luna
care-i lumina faţa palidă întărea o asemenea iluzie. Nu departe de acolo,
şerpuia un pârâiaş. Tânăra fu dusă până pe malul lui; câteva picături de apă
rece pe tâmple şi pe frunte o înviorară. Deschizând ochii ca după un somn
lung. strigă:
— Unde mă aflu?
— În pădurea Sherwood — răspunse cu naivitate pădurarul.
La auzul acestei voci care îi era străină, Marianne dădu să se scoale şi să
fugă mai departe, dar nu mai avu putere; aşa că se rugă cu o voce
tânguitoare, împreunându-şi mâinile:
— Nu-mi faceţi nimic rău! Fie-vă milă de mine!
— Liniştiţi-vă, domnişoară, ticălosul care v-a atacat este departe de noi,
şi dacă ar vrea s-o ia de la început, va avea de-a face cu mine mai înainte de
a vă atinge măcar rochia cu un deget. Încă tremurând, Marianne privea
speriată în jurul ei, deşi glasul pe care-l auzea îi părea prietenos. Vreţi,
domnişoară, să vă conduc la locuinţa noastră? Acolo veţi fi bine primită, v-o
jur. Veţi găsi acolo tinere care să vă servească şi să vă liniştească, tineri
voinici şi puternici care să vă apere şi un bătrân care să vă slujească drept
tată. Să mergem, domnişoară!
Era atâta afecţiune şi atâta sinceritate în această propunere, încât
Marianne se ridică şi-l urmă instinctiv pe bunul pădurar, fără să spună un
cuvânt. Aerul proaspăt şi mişcarea o făcură să-şi recapete de îndată
limpezimea minţii şi sângele rece; profitând de clarul de lună, ea cercetă cu
atenţie înfăţişarea călăuzei şi, ca şi cum un presentiment i-ar fi spus că
necunoscutul este un prieten al lui Gilbert Head, zise:
— Unde mergem, messire? Drumul acesta duce la casa lui Gilbert Head?
— Cum? Îl cunoaşteţi pe Gilbert Head? Poate, întâmplător, sunteţi fiica
lui? Am să-l cert pe bătrânul făţarnic pentru că n-a vrut să spună că are o
asemenea comoară. Iertaţi-mă, miss, nu vreau să vă ofensez, dar, vedeţi
dumneavoastră, îl cunosc de mult timp pe bătrânul Head şi pe Robin Hood,
fiul său, dar n-aş fi crezut că sunt atât de ascunşi.
— Greşiţi, messire, nu sunt fiica lui Gilbert. Eu sunt prietena lui şi, de
ieri, sunt oaspetele lui.
Şi povestind tot ce i s-a întâmplat de când părăsise casa pădurarului,
Marianne îşi încheie povestirea cu un compliment plin de recunoştinţă pentru
salvatorul ei.
Dar înainte de a isprăvi acest compliment, pădurarul o întrerupse
roşind:
— Nici să nu vă gândiţi să vă întoarceţi astă-seară la Gilbert; locuinţa lui
este foarte departe de aici; în schimb a unchiului meu este numai la doi paşi.
Acolo veţi fi în siguranţă, miss. Însă ca să nu vă temeţi că gazdele
dumneavoastră vor fi îngrijorate, am să mă duc eu să le spun.
— Mii de mulţumiri, messire. Primesc propunerea ce-mi faceţi, căci mor
de oboseală.
— N-aveţi de ce să-mi mulţumiţi, miss; nu-mi fac decât datoria.
Într-adevăr, Marianne pica de oboseală, din care cauză se clătina la fiece
pas. Pădurarul observă şi-i oferi braţul, dar tânăra, fiind cufundată în
gânduri, nu băgă de seamă şi continuă să meargă singură.
— N-aveţi încredere în mine, miss? întrebă cu tristeţe tânărul,
reînnoindu-şi propunerea. Vă este teamă să vă sprijiniţi pe acest braţ care...
— Am deplină încredere în dumneavoastră, messire — răspunse
Marianne, luând de îndată braţul însoţitorului său. Nu-i aşa că nu sunteţi în
stare să înşelaţi încrederea unei femei?
— Chiar aşa, miss; mi-este, într-adevăr, cu neputinţă... da, Micul-John
nu-i în stare de aşa ceva... Veniţi, sprijiniţi-vă cu nădejde pe braţul Micului-
John, care ar putea să vă ducă şi în braţe dacă ar trebui, miss, fără să obo-
sească câtuşi de puţin, după cum nu oboseşte ramura unui copac când stă
pe ea o turturică.
— Mieul-John... Micul-John... — murmură tânăra cu uimire, ridicând
capul ca pentru a măsura din priviri statura uriaşă a cavalerului său. Micul-
John!...
— Da, Micul-John, numit aşa pentru că măsoară şase picioare şi şase degete înălţime, pentru că-i lat în spate tot pe măsură, pentru că, dintr-o
singură lovitură, culcă la pământ un bou, pentru că picioarele sale pot călca
patruzeci de mile engleze fără să se oprească, pentru că nu există nici
dansator, nici alergător, nici luptător, nici vânător care să-l poată întrece,
pentru că, în sfârşit, cel şase veri ai săi, tovarăşii săi, fiii lui sir Guy de
Gamwell, sunt cu toţii mai mici decât el; iată de ce, miss, cel care are onoarea
să vă ofere braţul său drept sprijin este numit Micul-John de către toţi cei
care-l cunosc. Chiar banditul care v-a atacat mă cunoaşte foarte bine, căci s-
a potolit pe loc când Sfânta Fecioară, care vă ocroteşte, a făcut să vă
întâlnesc. Îngăduiţi-mi să adaug, miss, că sunt tot atât de cumsecade pe cât
sunt de puternic, că numele meu de familie este John Baylot şi sunt nepotul
lui sir Guy de Gamwell, că sunt pădurar din naştere, arcaş din plăcere,
paznic de vânătoare prin funcţie şi că abia de o lună am împlinit douăzeci şi
patru de ani.
Vorbind şi râzând astfel, Marianne şi însoţitorul ei se îndreptară spre
locuinţa din Gamwell; curând ajunseră la marginea pădurii şi acolo li se
înfăţişă înaintea ochilor o privelişte atât de extraordinară, încât, cu toată
oboseala, tânăra nu se mai sătura privind minunatul peisaj. Pe o suprafaţă
de câteva mile, încadrate de pădurea de un verde-închis, se întindeau locurile
cele mai încântătoare, mai accidentate şi mai variate cu putinţă; ici-colo, în
marginea pădurii, pe dealuri sau pe văi, vedeai căsuţe albe ce păreau nişte
năluci, unele singuratice, tainice, altele îndesându-se în jurul bisericii, de
unde vântul purta pe aripile lui ultimele ecouri ale clopotului care vestea
ceasul stingerii.
— Vedeţi acolo în sat, în partea dreaptă a bisericii, clădirea aceea mare
prin ale cărei ferestre pe jumătate închise răzbate o lumină puternică? O
vedeţi, miss? întrebă Micul-John pe tovarăşa lui de drum. Ei bine, acolo este
Gamwell-hall, locuinţa unchiului meu. În tot comitatul nu găseşti o locuinţă
mai confortabilă, nici în toată Anglia un colţ de ţară mai încântător! Ce
spuneţi, miss?
Marianne încuviinţă cu un surâs entuziasmul nepotului lui sir Guy de
Gamwell.
— Să grăbim paşii, miss — continuă el — roua nopţii a căzut din belşug
şi n-aş vrea să vă văd tremurând de frig, după ce-aţi încetat să mai tremuraţi
de frică.
Curând, o haită de câini de pază, lăsaţi în libertate, îi primi zgomotos pe
Micul-John şi pe însoţitoarea lui. Tânărul îi potoli cu vorbă aspră şi
prietenoasă şi cu câteva lovituri de ciomag împărţite celor mai neastâmpăraţi,
iar după ce trecu printre slujitorii uimiţi care-l salutară cu respect, intră în
sala mare a casei, tocmai în clipa când întreaga familie se pregătea să se
aşeze la masă pentru cină.
— Bunul meu unchi — spuse tânărul, ducând-o de mână pe Marianne
până la jilţul în care trona venerabilul sir Guy de Gamwell — vă cer
ospitalitate pentru această frumoasă şi nobilă domnişoară. Mulţumită pro-
videnţei, al cărui neînsemnat instrument am fost eu, a scăpat din ghearele
unui ticălos.
În timp ce fugea prin pădure, Marianne îşi pierduse panglica de catifea
care, de obicei, îi ţinea strâns părul său lung, iar ca să se apere de frig, luase
pledul Micului-John, cu care îşi acoperise capul, încrucişându-i capetele pe
piept şi nelăsând să i se vadă decât ovalul foarte fin al chipului ei fermecător.
Stingherită de acest acoperământ sau ruşinată, poate, de a se fi folosit, faţă
de toţi, de un obiect făcând parte din îmbrăcămintea unui bărbat, Marianne lepădă pledul în grabă şi apăru în faţa privirilor familiei de Gamwell în toată
strălucirea frumuseţii sale.
Cei şase veri ai Micului-John rămaseră cu gura căscată de admiraţie, iar
cele două fete ale lui sir Guy se grăbiră, pline de curtenie, s-o întâmpine pe
călătoare.
— Bravo! exclamă patriarhul casei. Bravo, Micule-John, ai să ne
povesteşti cum ai făcut ca să nu sperii această tânără, acostând-o în plină
noapte în mijlocul pădurii, cum i-ai insuflat atâta încredere, ca să se hotă-
rască să te urmeze fără a te cunoaşte şi să ne facă cinstea de a se odihni sub
acoperişul nostru. Nobilă şi frumoasă domnişoară, mi se pare că sunteţi
bolnavă şi obosită. Veniţi aici, luaţi loc între soţia mea şi mine; un deget de
vin bun vă va da puterile, după care fiicele mele vă vor conduce la un pat
bun.
După ce Marianne se retrase în camera ei, Micul-John a trebuit să dea
amănunte asupra celor petrecute în seara aceea; el îşi încheie povestirea,
amintind că avea de gând să se ducă acasă la Gilbert Head.
— Foarte bine! strigă William, cel mai tânăr dintre cei şase fraţi Gamwell.
Pentru că această domnişoară este o prietenă a viteazului Gilbert Head şi a
tovarăşului meu Robin Hood, vreau să te-nsoţesc, Micule-John.
— Nu în seara asta, Will — spuse bătrânul baronet. Este prea târziu, iar
Robin de bună seamă se va fi culcat mai înainte de a fi străbătut voi pădurea;
ai să te duci la el mâine dimineaţă, fiule.
— Dar, tată dragă — zise William — Gilbert trebuie să fie îngrijorat de
soarta acestei domnişoare şi pun rămăşag că, la ceasul acesta, Robin o caută
pretutindeni.
— Ai dreptate, fiule; fă cum crezi că e mai bine. Îţi las toată libertatea.
Curând după aceea, Micul-John şi Will se ridicară la masă şi porniră la
drum prin pădure.