ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

X

Şeriful din Nottingham (vorbim de lordul Fitz Alwine, de fericită
amintire), aflând că Robin Hood şi o parte din oamenii lui sunt plecaţi în
Yorkshire, socoti că ar fi cu putinţă ca, ajutat de o trupă numeroasă de
soldaţi viteji, să descotorosească pădurea Sherwood de tâlharii care, lipsiţi de
şeful lor, s-ar găsi în imposibilitate de a se apăra. Plănuind această expediţie,
lordul Fitz Alwine îşi propunea să supravegheze marginile bătrânei păduri ca
să-l poată aresta pe Robin când acesta avea să se întoarcă. După cum ştim, soldaţii baronului nu erau nişte eroi ai curajului, de aceea baronul aduse de
la Londra o trupă de soldaţi viteji şi-i pregăti chiar el pentru vânătoarea pe
care avea de gând s-o pornească împotriva proscrişilor.
Oamenii veseli cunoşteau atâta lume la Nottingham, încât fură înştiinţaţi
de soarta ce li se pregătea de către milostivul baron, mai înainte chiar, ca
acesta să fi hotărât ziua când trebuia să aibă loc sângeroasa bătălie. Acest
interval de timp le dădu pădurarilor răgazul trebuitor ca să se pregătească
pentru a întâmpina trupele seniorului.
Ispitiţi din cale afară de momeala unei mari răsplate, oamenii baronului
mergeau la atac având o înfăţişare bravă de neînfrânt. Dar abia pătrunseră în
pădure, că o ploaie ucigătoare de săgeţi se abătu asupra atacatorilor, încât
jumătate dintre ei acoperi pământul cu cadavre. Prima salvă fu urmată de a
doua, mai vie, mai năprasnică, mai ucigătoare; fiecare săgeată îşi atingea
ţinta, iar trăgătorii rămâneau nevăzuţi.
După ce băgară spaima şi dezordinea în rândurile vrăjmaşilor, pădurarii
ţâşniră din ascunzătorile lor şi, scoţând strigăte înfricoşătoare, doborâră la
pământ pe toţi cei care încercau să se împotrivească. O panică înfricoşătoare
împrăştie trupa, care, într-o neorânduială de nedescris, se întoarse la castelul
din Nottingham. În această luptă ciudată n-a fost rănit nici măcar un singur
om din ceata pădurarilor veseli. Spre seară, odihniţi, cu forţele refăcute şi
bine dispuşi cum fuseseră înainte de luptă, ei adunară pe năsălii trupurile
soldaţilor ucişi şi le aşezară în faţa porţilor castelului lordului Fitz Alwine.
Furios şi disperat, baronul îşi petrecu noaptea gemând de necaz. Îşi
acuză oamenii, îşi spuse că a fost părăsit de sfântul lui patron, învinui toată
lumea de înfrângerea armatei sale şi se declară un şef viteaz, victimă a relei
credinţe a subordonaţilor săi. A doua zi, spre seară, după această tristă
întâmplare, lordul Fitz Alwine primi vizita unui normand, un prieten de-al
său, care venise însoţit de vreo cincizeci de oameni. Baronul îi povesti
nefericita întâmplare, adăugând, fireşte, ca să-şi motiveze veşnicele
înfrângeri, că ceata lui Robin Hood era invizibilă.
— Dragă baroane — spuse liniştit sir Guy de Gisborne (aşa se numea
vizitatorul) — chiar dacă Robin Hood ar fi dracu în carne şi oase şi dacă mi s-
ar năzări să-i smulg coarnele, aş face-o.
— Vorbele nu-s fapte, dragă prietene — răspunse acru bătrânul senior
— uşor de zis: "Dac-aş vrea, aş face aşa şi pe dincolo". Mă-ndoiesc că puteţi
pune mâna pe Robin Hood.
— Dacă aş vrea să-l înhaţ — răspunse normandul, cu nepăsare — n-aş
avea nevoie să fiu aţâţat. Mă simt destul de puternic ca să îmblânzesc un leu
şi, la urma urmei, Robin Hood nu-i decât un om; un om destoinic, recunosc,
dar nu o făptură drăcească şi de negăsit.
— Puteţi să spuneţi ce vreţi, sir Guy — adăugă baronul, vădit hotărât să-
l împingă pe normand să întreprindă o acţiune împotriva lui Robin Hood —
dar nu există în toată Anglia un singur om, fie el ţăran, soldat sau mare
senior, în stare să facă să se plece dinaintea lui capul acestui viteaz proscris.
El nu se teme de nimic, nu-i e frică de nimic, o armată întreagă nu l-ar
înspăimânta.
Sir Guy de Gisborne zâmbi cu dispreţ.
— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin — replică el — de curajul acestui
viteaz proscris; însă mărturisiţi, baroane, că până azi Robin Hood n-a avut de
luptat decât cu nişte fantome.
— Ce face?! strigă baronul, profund jignit în amorul lui propriu de
comandant general.
— Chiar aşa, fantome, o repet, bătrânul meu prieten. Soldaţii
dumneavoastră sunt plămădiţi, nu din carne şi oase, ci din noroi şi lapte.
Cine a mai văzut asemenea caraghioşi? Să fugă din faţa săgeţilor proscrişilor,
şi doar numele lui Robin Hood să-i bage-n sperieţi?! A, dacă aş fi fost eu în
locul dumneavoastră!...
— Ce-aţi fi făcut? întrebă grăbit baronul.
— L-aş fi spânzurat pe Robin Hood.
— Pentru asta nu-mi lipseşte nici dorinţa, nici voinţa — răspunse
mâhnit baronul.
— Îmi dau prea bine seama, baroane: ci puterea. Eh, este o adevărată
fericire pentru vrăjmaşul dumneavoastră că nu s-a găsit niciodată faţă în faţă
cu mine.
— Ha, ha! exclamă baronul, râzând. Căci altfel l-aţi fi străpuns cu
lancea, nu-i aşa? Mă faceţi să râd, prietene, cu îngâmfarea dumneavoastră.
Lăsaţi, lăsaţi, şi dumneavoastră aţi tremura din cap până-n picioare numai
dacă v-aş spune: "Uite-l pe Robin Hood!"
Normandul sări de pe scaun.
— Să ştiţi — zise el, furios — că mie nu mi-e frică nici de oameni, nici de
dracu, nici de nimeni pe lumea asta şi, la rândul meu, vă sfidez fiindcă aţi
crezut că mă puneţi într-o situaţie mai presus decât curajul meu. Şi pentru
că numele lui Robin Hood a servit ca punct de plecare al discuţiei noastre, vă
cer ca o favoare să mă puneţi pe urmele acestui om pe care vă place să-l
socotiţi de nebiruit fiindcă n-aţi putut să-l biruiţi. Am să mă fac luntre şi
punte ca să-l prind, să-i tai urechile şi să-l spânzur de picioare, nici mai
mult, nici mai puţin, întocmai ca pe un porc. Unde poate fi întâlnit acest om
puternic?
— În pădurea de la Barnsdale.
— La ce depărtare de Nottingham se află această pădure?
— Se poate ajunge acolo în două ceasuri mergând pe drumuri ocolite, şi
cum aş fi nemângâiat, sir Guy, dacă vi s-ar întâmpla o nenorocire din vina
mea, dacă îmi îngăduiţi, aş adăuga oamenii mei la ai dumneavoastră ca să
mergem împreună în căutarea ticălosului. Am aflat dintr-un izvor vrednic de
încredere că pentru moment el este despărţit de cea mai mare parte din ceata
lui; deci ne va fi uşor, dacă acţionăm cu prudenţă, să încercuim bârlogul
tâlharilor, să-l înhăţăm pe şeful lor şi să lăsăm ceata în seama dreptei
răzbunări a soldaţilor noştri. Ai mei au avut mult de suferit în pădurea
Sherwood, aşa că vor fi foarte fericiţi să-şi ia o revanşă răsunătoare.
— Primesc cu mare plăcere propunerea dumneavoastră atât de
îndatoritoare, dragă prietene — răspunse normandul — deoarece îmi va da
putinţa să vă dovedesc că Robin Hood nu este nici drac, nici om invizibil, şi
pentru ca, nu numai lupta dintre mine şi proscrisul acesta să fie egală, ci şi
pentru a vă arăta că nu mă gândesc să umblu cu dedesubturi, am să mă
îmbrac ca un om de rând şi am să mă lupt corp la corp cu Robin Hood.
Baronul nu lăsă o clipă să se ghicească plăcerea pe care i-o pricinuia
răspunsul mândrului său oaspete şi, pe un ton temător şi afectuos, îndrăzni
să facă totuşi unele observaţii sfioase asupra primejdiei la care se expunea
minunatul său prieten, asupra imprudenţei de a folosi o deghizare care avea
să-l pună în contact direct cu un om renumit pentru îndemânarea şi forţa lui
fizică.
Normandul, plin de o vanitoasă încredere în el, reteză scurt
neîntemeiatele temeri ale baronului, care, cu o grabă remarcabilă pentru
vârsta lui, se duse să dea ordin trupei sale să se înarmeze. Un ceas mai târziu, sir Guy de Gisborne şi lordul Fitz Alwine, însoţiţi de vreo sută de
oameni şi având un aer de cuceritori, porniră pe drumul care avea să-i ducă
în pădurea Barnsdale. Baronul şi noul său aliat se înţeleseră ca acesta din
urmă să-l lase pe Fitz Alwine să ducă trupa într-un loc din pădure dinainte
hotărât, în vreme ce sir Guy, ocrotit de veşmântul său de om de rând
împotriva oricărei încercări răuvoitoare trebuia să se îndrepte în altă direcţie,
să-l caute pe Robin Hood, să se lupte cu el, fie de voie, fie de nevoie şi,
bineînţeles, să-l trimită pe lumea cealaltă. Izbânda normandului — căci
pentru el izbânda era neîndoielnică — avea să fie vestită baronului printr-un
cântec deosebit, cu un corn de vânătoare. La chemarea triumfală a cornului,
şeriful urma să anunţe victoria normandului şi să pornească în galopul cailor
spre locul unde se dăduse lupta. După constatarea victoriei, la vederea
cadavrului lui Robin Hood, soldaţii urmau să răscolească desişurile,
hăţişurile, adăposturile subterane şi să ucidă sau să facă prizonieri, după
bunul lor plac, pe toţi proscrişii care din nefericire le-ar fi căzut în mână.
În timp ce trupa înainta cu grijă şi în tăcere spre marginea pădurii din
Barnsdale, Robin Hood stătea întins fără grijă sub copacul "Întâlnirii" şi
dormea adânc. Micul-John, aşezat la picioarele şefului său, veghea asupra
odihnei lui, gândindu-se la calităţile inimii şi ale spiritului încântătoarei sale
soţii, blânda Winifred, când deodată fu trezit din această dulce visare ,de
ţipătul ascuţit al unui sturz, care, aşezat jos pe o cracă în copacul "Întâlnirii",
fluiera din răsputeri bătând din aripi. Ciripitul acesta strident îl trezi brusc pe
Robin, care se ridică cu un gest de teamă.
— Ce s-a întâmplat, dragă Robin? zise John.
— Nimic — răspunse tânărul, venindu-şi în fire. Am visat şi nici nu-mi
vine să spun că mi-a fost frică. Parcă eram atacat de doi oameni de rând; mă
băteau fără milă, iar eu le întorceam loviturile cu vârf şi îndesat. Cu toate
acestea era gata-gata să fiu învins, vedeam cum moartea îşi întinde mâinile
spre mine, când deodată o pasăre, venind nu ştiu de unde, mi-a spus pe
limba ei cântătoare: "Curaj, am să-ţi trimit ajutor!" M-am trezit şi nu văd nici
primejdia, nici pasărea; aşadar, orice vis e o minciună — spuse râzând Robin.
— Eu nu sunt de părerea dumitale, căpitane — răspunse îngândurat
John — căci o parte din vis s-a dovedit. Adineauri, chiar pe ramura care te-
atinge, cânta de te asurzea un sturz. Când te-ai trezit, l-ai speriat şi a fugit.
Poate îţi vestea... ceva.
— Ei, asta-i acum! Am ajuns să fim superstiţioşi, prietene John? întrebă
vesel Robin. Haide, la vârsta noastră, ar fi caraghios; să lăsăm copilăriile
astea pe seama fetelor şi a băieţeilor, dar noi!... Totuşi — continuă Robin —
este poate înţelept să fim atenţi la tot ce se întâmplă, mai ales într-o viaţă
atât de plină de neprevăzut cum este a noastră. Cine ştie, poate că sturzul
ne-o fi spus: "Santinelă, atenţie!", iar noi suntem santinelele înaintate ale
unei trupe de viteji. Înainte deci, o primejdie prevenită este în parte
înlăturată!
Robin sună din corn, iar oamenii veseli, răspândiţi prin luminişurile
dimprejur, sosiră la chemarea lui. Robin îi trimise pe drumul ce cobora spre
York, căci numai din partea aceea s-ar fi putut teme de vreun atac, iar el,
însoţit de John, plecă să cerceteze partea cealaltă a pădurii. Willlam,
împreună cu doi pădurari voinici, o luă pe drumul spre Mansfeld.
După ce iscodiră din priviri potecile şi drumurile către care se
îndreptaseră oamenii lor, Robin şi John porniră şi ei pe drumul urmat de Will
Roşcovanul. Acolo, la o cotitură a văii, întâlniră un om, cu trupul înfăşurat
într-o piele de cal în chip de veşmânt. Pe vremea aceea, această ciudată îmbrăcăminte era la mare preţ în rândurile celor din Yorkshire, care se
ocupau mai ales cu creşterea cailor. Noul venit purta la şold o sabie şi un
pumnal, iar chipul lui, pe care sta întipărită cruzimea, mărturisea cu
prisosinţă că omul era obişnuit să ucidă cu aceste arme.
— Ah! Ah! exclamă Robin, zărindu-l. Pe legea mea, iată un straşnic
ticălos! De departe duhneşte o crimă! Am să-l întreb, şi dacă nu răspunde
cinstit la întrebarea mea, am să încerc să-i văd culoarea sângelui.
— Seamănă cu un câine înzestrat cu colţi zdraveni, dragă Robin; fii
atent, rămâi aici sub copac, mă însărcinez eu să-i aflu numele, prenumele şi
însuşirile.
— Dragă John — spuse repede Robin — simt ceva ciudat pentru
vlăjganul acesta. Lasă-mă să-l ţesăl în felul meu. De mult timp nu m-am mai
bătut cu cineva şi, pe maica lui Dumnezeu, sfânta mea protectoare, dacă aş
pleca urechea la vorbele voastre, n-aş putea să schimb nici măcar un pumn
cu cineva. Fii atent, prietene John — adăugă Robin, drăgăstos — va veni o
vreme când, lipsindu-mi un potrivnic, am să fiu silit să te snopesc în bătaie;
ei, doar aşa ca să-mi deprind mâna; iar tu, din pricina asta, vei fi victima
propriei tale bunăvoinţe. Du-te să-l ajungi pe Will din urmă şi nu veniţi la
mine până nu veţi auzi cântecul victorios al cornului.
— Voinţa ta e lege pentru mine, Robin Hood — răspunse supărat John
— iar eu îmi fac o datorie din a te asculta, deşi o fac fără tragere de inimă.
Să-l lăsăm pe Robin să-şi urmeze calea în întâmpinarea străinului şi să-l
urmărim pe Micul-John, care, ca un rob credincios poruncii şefului său, se
grăbea să-l ajungă pe William, plecat, împreună cu doi oameni, pe drumul
mare ce ducea spre Mansfeld.
La vreo trei sute de metri de locul unde îl lăsase pe Robin, gata să intre
în vorbă cu străinul, Micul-John îl găsi pe Will Roşcovanul şi pe cei doi
tovarăşi ai lui încrucişându-şi săbiile cu o duzină de soldaţi. John scoase un
strigăt şi, dintr-o săritură, fu alături de tovarăşii lui. Dar primejdia, foarte
greu de înlăturat, deveni şi mai şi când un zăngănit de arme şi un tropot de
cai atrase atenţia tânărului spre capătul drumului. Acolo, în penumbra
proiectată de copaci, apăru o companie de soldaţi în fruntea cărora sălta în
mers un cal acoperit cu valtrapuri bogate. Pe cal sta mândru, cu suliţa
pregătită da atac, şeriful din Nottingham.
John se aruncă în întâmpinarea noilor veniţi, îşi pregăti arcul şi trase în
baron. Mişcările tânărului se succedară cu atâta rapiditate şi violenţă, încât
arcul, prea întins, se frânse de parcă ar fi fost de sticlă. John lăsă să-i scape
un blestem la adresa săgeţii inofensive şi înhăţă alt arc, pe care i-l întinsese
un proscris rănit de moarte de soldaţii cu care se lupta William. Baronul
înţelese gestul şi intenţia arcaşului, el se aplecă pe grumazul calului,
făcându-se una cu trupul animalului. Săgeata hărăzită să-i aducă moartea
trânti în colbul drumului un soldat care se afla în spatele său. Prăbuşirea
tovarăşului lor scoase din sărite întreaga trupă, care, ferm hotărâtă să obţină
victoria şi văzându-se superioară în privinţa numărului, dădu pinteni cailor şi
înaintă cu repeziciune.
Dintre cei doi tovarăşi ai lui William, unul fusese ucis, iar al doilea
continua să lupte, însă era lesne de înţeles că ceasul înfrângerii lui va suna
curând. John îşi dădu seama de pericolul la care se expune vărul său; el se
aruncă în mijlocul luptătorilor, îl smulse pe Will din mâinile lor şi-i strigă să
fugă.
— Niciodată! răspunse hotărât Will.
— Te rog, Will — zise John în timp ce-şi izbea vrăjmaşii. Du-te şi caută-l pe Robin Hood şi cheamă oamenii noştri. Vai! Astăzi iarba verde va fi năclăită
de râuri de sânge. Cântecul sturzului a fost o prevestire.
William se supuse rugăminţii vărului său; era uşor de înţeles toată
gravitatea situaţiei, văzând numărul soldaţilor care începuseră să năvălească
în luminiş. Lovi cu sete într-un om care încerca să-i taie calea şi dispăru în
desiş.
Micul-John se lupta ca un leu, dar era nebunie curată să lupţi singur
împotriva atâtor duşmani. John fu învins, el căzu; soldaţii îi legară picioarele
şi mâinile şi-l proptiră de trunchiul unui copac. Sosirea baronului avea să
hotărască soarta sărmanului nostru prieten. Chemat cu strigăte puternice,
lordul Fitz Alwine dădu fuga într-un suflet. La vederea prizonierului, un
zâmbet de ură satisfăcută dădu chipului său o expresie de ferocitate.
— Aha! exclamă el, gustând, beat de fericire, bucuria triumfului. Iată-te
în mâinile mele, prăjină a pădurii! Ai să-mi plăteşti scump obrăznicia ta
înainte de a te trimite pe lumea cealaltă.
— Pe legea mea! rosti John, foarte liniştit, deşi îşi muşca cu furie buza
de jos. La orice chinuri v-ar plăcea să mă supuneţi, ele nu vă vor putea face
să uitaţi că viaţa dumneavoastră a stat în mâna mea şi că, dacă azi aveţi
putinţa să-i martirizaţi pe saxoni, asta se datoreşte numai bunătăţii mele.
Acum, luaţi aminte: Robin Hood va sosi îndată, dar pe el nu-l veţi înfrânge la
fel de lesne cum m-aţi înfrânt pe mine.
— Robin Hood! exclamă rânjind baronul. Robin Hood o să audă foarte
curând sunându-i ultimul ceas. Am dat ordin să i se taie capul, iar trupul să
fie lăsat aici, în pădure, ca să slujească drept hrană lupilor hămesiţi. Soldaţi
— adăugă baronul, întorcându-se spre doi oameni, sclavi supuşi la poruncile
sale — aşezaţi-l pe ticălosul ăsta în spinarea unui cal şi s-aşteptăm aici, fără
a ne depărta, întoarcerea lui sir Guy; bănuiesc că ne va aduce capul
ticălosului de Robin Hood.
Oamenii descălecară şi rămaseră lângă cai, gata să încalece pe dată,
dacă ar fi fost nevoie, iar baronul, aşezat în largul lui pe o movilă de iarbă,
aştepta răbdător sunetul cornului lui sir Guy de Gisborne.
S-o lăsăm pe senioria sa să se odihnească după atâta oboseală şi să
vedem ce s-a petrecut între Robin Hood şi necunoscutul cu veşmânt din piele
de cal.
— Bună dimineaţa! zise Robin, apropiindu-se de străin. Judecând după
arcul straşnic pe care-l ţineţi în mână, s-ar putea crede că sunteţi un arcaş
viteaz şi cinstit.
— Am pierdut drumul — replică străinul, nebinevoind să răspundă la
reflecţia interogativă care-i fusese adresată — şi mă tem să nu mă rătăcesc
prin acest labirint de răscruci, luminişuri şi poteci.
— Cunosc bine toate drumurile din pădure, messire — răspunse Robin
Hood, cuviincios — şi dacă aţi binevoi să-mi spuneţi în ce parte a pădurii
vreţi s-ajungeţi, vă pot sluji de călăuză.
— Nu mă duc într-un loc anume — zise străinul, cercetându-şi cu
atenţie interlocutorul. Vreau să m-apropii de inima pădurii, căci am toate
motivele să cred că acolo voi întâlni un om cu care mi-ar fi nespus de plăcut
să schimb două-trei vorbe.
— De bună seamă, omul acela vă este prieten, nu? întrebă Robin, cu
amabilitate.
— Nu — răspunse repede străinul. Este un nemernic, cel mai primejdios
dintre nemernici, un proscris care merită să fie spânzurat.
— Ah! Ah! exclamă Robin, mereu cu zâmbetul pe buze. Pot oare să vă ntreb numele acestui client pentru spânzurătoare, fără a săvârşi o
indiscreţie?
— Cum să nu! Îl cheamă Robin Hood şi, vezi, tinere, aş da bucuros o
duzină de monede de aur ca să am plăcerea să mă-ntâlnesc cu el.
— Dragă domnule — zise Robin — felicitaţi-vă pentru întâmplarea care
m-a scos în calea dumneavoastră, căci pot, fără a pune la îndoială
generozitatea dumneavoastră, să vă duc până la Robin Hood. Îngăduiţi-mi
numai să vă-ntreb cum vă numiţi.
— Mă numesc sir Guy de Gisborne, sunt bogat şi am un mare număr de
vasali. După cum vă puteţi da seama, veşmântui meu este o deghizare
iscusită. Robin Hood nu se va feri de un nenorocit atât de prost îmbrăcat şi
mă va lăsa să m-apropii de el. Totul e numai să ştiu unde se află. Şi-atunci,
când îmi va fi la îndemână, va muri, v-o jur, fără a avea nici răgazul, nici
posibilitatea să se apere; am să-l ucid fără milă.
— Robin Hood v-a făcut, desigur, mult rău, nu?
— Mie? Nimic! Până acum câteva ceasuri nici măcar nu auzisem de
numele lui şi, cum o să vedeţi, dacă mă veţi însoţi până la el, chipul meu îi
este cu desăvârşire necunoscut.
— Atunci de ce vreţi să-i luaţi viaţa?
— N-am nici un motiv, doar fiindcă aşa îmi place mie.
— Ciudată plăcere, îngăduiţi-mi să vă spun, şi-apoi, vă plâng din suflet
că aveţi asemenea gânduri sângeroase.
— Ei bine, vă-nşelaţi, nu sunt un om rău, şi fără nătângul de Fitz
Alwine, la ceasul la care vă vorbesc, aş fi fost în drum spre casă. El m-a
îndemnat să pornesc în această aventură, îndoindu-se că l-aş putea doborî pe
Robin Hood. Deci, fiind în joc amorul meu propriu, trebuie cu orice preţ să
înving. A, dar pentru că veni vorba — adaugă sir Guy — acum că eu v-am
spus cum mă cheamă, cine sunt şi ce planuri am, e rândul dumneavoastră
să răspundeţi la întrebările mele. Cine sunteţi?
— Cine sunt eu? repetă Robin, cu glas tare şi privind grav. Ai să vezi:
sunt contele de Huntingdon, regele pădurii; eu sunt omul pe care-l cauţi,
sunt Robin Hood!
Normandul făcu un salt înapoi.
— Atunci pregăteşte-te să mori! strigă el, trăgându-şi sabia din teacă. Sir
Guy Gisborne n-are decât un cuvânt: a jurat să te ucidă şi vei muri! Fă-ţi
rugăciunea, Robin Hood, căci peste câteva clipe cornul meu de vânătoare va
vesti însoţitorilor mei care se află undeva pe-aproape că şeful proscrişilor nu
mai este decât un cadavru ciumpăvit, un cadavru fără cap.
— Învingătorul are dreptul şi puterea de a hotărî ce să facă cu trupul
potrivnicului său — răspunse rece Robin Hood. În gardă deci! Ai jurat să nu
mă cruţi, jur şi eu, la rândul meu, dacă Sfânta Fecioară îmi va hărăzi victoria,
să mă port după cum meriţi. Haide, nici o îndurare nici pentru unul, nici
pentru celălalt; viaţa şi moartea stau faţă-n faţă!
Acestea fiind zise, cei doi adversari îşi încrucişară spadele. Normandul
era nu numai un adevărat Hercule, dar era şi foarte priceput în arta scrimei.
El îl atacă pe Robin cu atâta furie, încât tânărul, încolţit de aproape, fu silit
să dea înapoi şi se împiedică de rădăcinile unui stejar. Sir Guy, cu ochiul la
fel de ager ca şi mâna, îşi dădu pe loc seama de avantajul pe care îl obţinuse,
îşi dublă loviturile şi, de mai multe ori, Robin simţi că spada îi tremură în
mâna-i încleştată pe gardă. Poziţia lui Robin devenea îngrijorătoare: stânjenit
în mişcări de rădăcinile noduroase ale copacului care îi zgâriau gleznele, el nu
putea nici să înainteze, nici să dea înapoi. Se hotărî atunci să iasă din cercul în care se găsea închis şi, avântându-se ca un cerb încolţit, sări în cealaltă
parte a potecii, dar făcând acest salt, întâlni o creangă târâtoare care i se
prinse de piciorul stâng, aşa că se rostogoli în colbul drumului. Robin văzu
primejdia, închise ochii şi murmură cu ardoare:
— Sfântă maică a lui Dumnezeu, vino-mi în ajutor! Sfântă Fecioara, te-
nduri oare să mă laşi în voia ăstui normand ticălos ca să mă ucidă?
Abia isprăvi Robin de rostit aceste cuvinte, pe care sir Guy nu îndrăzni
să le întrerupă, socotindu-le, fără îndoială, un act de pocăinţă, că deodată
simţi o nouă vlagă curgându-i în vine; întoarse vârful spadei spre duşman şi,
în vreme ce acesta căuta să îndepărteze arma ameninţătoare, Robin sări în
picioare, aflându-se, liber şi puternic, în mijlocul drumului. Lupta, întreruptă
o clipă, reîncepu cu o nouă furie; însă victoria îşi schimbase faţa, ea trecuse
de partea lui Robin. Sir Guy, dezarmat şi atins în piept, căzu fără să scoată
un cuvânt: murise. După ce mulţumi lui Dumnezeu pentru victoria
dobândită, Robin se încredinţă că sir Guy îşi dăduse cu adevărat ultima
suflare şi, privind chipul normandului, îşi aminti că omul acesta nu venise
singur să-l caute, că adusese cu el o trupă de soldaţi şi că trupa aceasta,
ascunsă undeva în pădure, aştepta semnalul cornului de vânătoare. "Cred că
ar fi cuminte — îşi zise în gând Robin — să văd dacă vitejii ăştia nu sunt
cumva soldaţii baronului Fitz Alwine şi să-mi dau singur seama de negrăita
plăcere pe care i-ar pricinui-o vestea morţii mele. Am să mă-mbrac cu hainele
lui sir Guy, am să-i tai capul şi am să-i atrag aici pe răbdătorii lui tovarăşi."
Robin Hood îl dezbrăcă pe normand de o parte din veşminte, pe care şi le
puse el, cu toate că simţea un fel de silă. Când îşi aruncă pe umeri şi pielea
de cal, puteai să juri că este sir Guy de Gisborne în carne şi oase. După ce se
deghiză şi aşeză capul normandului în aşa fel ca să nu fie recunoscut la
prima vedere, Robin Hood sună din corn. Un strigăt de triumf răspunse che-
mării tânărului, care se repezi în grabă spre locul de unde se auzeau glasurile
vesele.
— Ascultaţi, ascultaţi cu luare-aminte! strigă Fitz Alwine, ridicându-se
de jos. Este oare într-adevăr cornul lui sir Guy?
— Da milord — răspunse un om care făcea parte din trupa cavalerului
— este cornul său, nu încape îndoială; cornul stăpânului meu are un sunet
deosebit.
— Atunci, victoria-i a noastră! izbucni seniorul. Viteazul şi mândrul sir
Guy l-a ucis pe Robin Hood.
— O sută de sir Guy n-ar fi în stare să-l lovească pe Robin Hood, dacă l-
ar ataca pe rând şi-n mod cinstit! răcni bietul John, deşi o cumplită nelinişte
îi strângea inima.
— Tacă-ţi gura, neghiob cu picioare lungi! se răsti baronul la ei. Şi dacă
ai ochi buni, uită-te colo în marginea luminişului şi-ai să-l vezi îndreptându-
se spre noi în goană pe învingătorul şefului tău ticălos, ai să-l vezi pe viteazul
sir Guy de Gisborne.
John se înălţă şi, după spusele baronului, văzu un om, pe jumătate
înfăşurat într-o piele de cal. Robin imita atât de bine mersul cavalerului,
încât John crezu că recunoaşte în el pe necunoscutul pe care-l lăsase stând
de vorbă cu prietenul său. Un strigat de furie neputincioasă ţâşni din pieptul
lui John.
— Ah, ticălosul! Nelegiuitul! strigă tânărul, disperat. L-a omorât pe
Robin Hood! L-a omorât pe cel mai viteaz saxon din toată Anglia! Răzbunare,
răzbunare, răzbunare! Robin Hood are prieteni, iar în comitatul Nottingham
se găsesc mii de mâini care vor izbuti să-l pedepsească pe ucigaş.
— Fă-ţi mai bine ultima rugăciune, câine, şi lasă-ne în pace! strigă
baronul. Stăpânul tău e mort şi curând ai să-i calci şi tu pe urme. Fă-ţi
rugăciunea ca să-ţi cruţi sufletul de chinurile la care îţi va fi supus trupul.
Crezi că ameninţând cu blestemele tale zadarnice pe nobilul cavaler care a
curăţat pământul de un ticălos, ai să dobândeşti vreun drept la mila noastră?
Apropie-te, viteazule sir Guy — continuă Fitz Alwine, adresându-se lui Robin
Hood, care se apropia repede. Meriţi toată lauda şi recunoştinţa noastră: ai
scăpat ţara de tâlhari, ai ucis un om, pe care poporul, îngrozit îl socotea de
neînvins, l-ai omorât, în sfârşit, pe faimosul Robin Hood! Cere-mi ce crezi că
ţi se cuvine pentru această faptă admirabilă; îţi pun la dispoziţie trecerea mea
la Curte, sprijinul veşnicei mele prietenii; cere-mi ce vrei, nobile cavaler, sunt
gata să-ţi îndeplinesc orice dorinţă! Robin cumpăni situaţia dintr-o
aruncătură de ochi şi privirile furioase pe care i le arunca John îl încredinţară
mai vârtos decât accesul de recunoştinţă al nobilului senior de reuşita
deghizării sale.
— Nu merit atâtea mulţumiri — răspunse Robin, imitând întocmai ca un
ecou vocea cavalerului. L-am ucis în luptă dreaptă pe cel care m-a atacat, şi
dacă-mi daţi voie, domnule baron, să vă cer preţul victoriei mele, vă cer, în
schimbul serviciului pe care l-am făcut, să mă bat cu ticălosul pe care l-aţi
arestat. Mă sfâşie din ochi şi privirea lui mă oboseşte; vreau să-l trimit pe
lumea cealaltă ca să-i ţină de urât drăgălaşului său tovarăş.
— Cum doriţi! răspunse lordul Fitz Alwine, frecându-şi bucuros mâinile.
Ucideţi-l dacă vă face plăcere. Viaţa lui vă aparţine.
Vocea lui Robin nu l-a putut înşela şi pe Micul-John, aşa că un oftat de
negrăită mulţumire îi înlătură de pe inimă povara îngrijorării pe care uriaşul
o încercase. Robin se apropie de John; baronul îl urmă.
— Milord — spuse Robin, râzând — binevoiţi să mă lăsaţi singur cu
ticălosul acesta. Sunt convins că teama de o moarte ruşinoasă îl va hotărî să-
mi încredinţeze taina ascunzătorii unde se găsesc oamenii care fac parte din
ceata lui. Îndepărtaţi-vă şi porunciţi şi oamenilor dumneavoastră să se
îndepărteze, căci, de nu, îi voi trata pe curioşi în acelaşi fel cum l-am tratat
pe omul al cărui cap iată-l aici.
Zicând aceste cuvinte, Robin arunca trofeul însângerat în braţele
lordului Fitz Alwine. Bătrânul scoase un strigăt de groază şi scăpă arcul şi
săgeţile pe care le ţinea în mână. Capul lui sir Guy se rostogoli la pământ şi
se opri cu fruntea în pulberea drumului. Soldaţii, înspăimântaţi, se
îndepărtară în grabă. Rămas singur cu Micul-John, Robin Hood îi tăie repede
legăturile, îi dădu arcul şi săgeţile lui sir Guy şi sună din cornul său. Abia se
stinse sunetul cornului, că din adâncul pădurii răzbătură strigăte
înfricoşătoare, iar crengile copacilor îndepărtate cu violenţă lăsară drum liber
mai întâi lui Will Roşcovanul, cu chipul atât de roşu, încât s-ar fi zis că e de
purpură, apoi unei mulţimi de oameni veseli, cu sabia în mână. Această
apariţie fulgerătoare i se păru şerifului mai mult vis decât realitate. El privea,
fără să vadă, asculta, fără să audă, iar trupul şi mintea îi erau paralizate de o
groază copleşitoare. Clipa aceasta de spaimă cumplită i se păru o veşnicie;
făcu un pas spre cel pe care-l luase drept cavalerul normand şi se găsi faţă în
faţă cu Robin Hood, care, după ce-şi lepădase pielea de cal de pe umeri, cu
spada în mână, îi ţinea la respect pe soldaţi, la fel de abătuţi ca şi şeful lor.
Scrâşnind din dinţi şi incapabil să spună vreun cuvânt, baronul se
întoarse brusc, încălecă şi, fără să dea trupei vreun ordin, porni în galop.
Soldaţii, ispitiţi de o pildă atât de puţin vrednică de laudă, îşi imitară şeful şi
se aruncară tot în galop pe urmele lui.
— Lua-te-ar dracu cât mai curând! strigă John, furios. Laşitatea ta n-o
să te mai scape; săgeţile mele ajung destul de departe ca să-ţi poată
străpunge ţeasta.
— Nu trage, John! spuse Robin, apucându-şi prietenul de braţ. Vezi bine
că, ţinând seama de legile firii, omul acesta nu mai are mult de trăit; la ce
bun să grăbeşti moartea bătrânului cu câteva zile? Las' să-l chinuie
remuşcarea, departe de orice legătură cu familia, numai cu ura lui
neputincioasă.
— Ascultă, Robin, nu pot să-l las pe tâlharul ăsta bătrân să scape aşa de
uşor; îngăduie-mi să-i dau o lecţie, o amintire, să ţină minte trecerea lui prin
pădure; nu-l omor, îţi dau cuvântul meu.
— Atunci, fie, ocheşte, dar ocheşte repede, că acum dispare la cotitura
drumului.
John trase şi, judecând după saltul baronului în şa şi după graba cu
care îşi scoase săgeata din locul unde fusese atins, nu mai încăpea nici o
îndoială că multă vreme Fitz Alwine n-avea să mai încalece, ci avea să stea
întins, liniştit, în jilţul său.
Micul-John strânse recunoscător mâna salvatorulul său, iar Will îi ceru
lui Robin să-i povestească întâmplările prin care trecuse în ultimele ore ale
acestei zile de neuitat.