ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

IX

Pe la ora zece seara, Gilbert, care aştepta cu nerăbdare înapoierea

călătorilor, îl lăsă pe părintele Eldred în odaia lui Ritson şi coborî la Margaret,

care se îndeletnicea cu treburi gospodăreşti. Voia să afle dacă miss Marianne

este îngrijorată de preaîndelungata absenţă a fratelui său.

- Miss Marianne? zise Margaret, care, absorbită de durerea ei, nu băgase de seamă că tânăra fată lipsea. Miss Marianne? De bună seamă că-i

în odaia ei.

Gilbert se repezi acolo, dar camera era goală.

- Este zece, Maggie, zece şi fata încă nu s-a întors acasă.

- Adineauri se plimba cu Lance pe drumul din faţa casei.

- Te pomeneşti că s-o fi rătăcit. Ah, Maggie, tremur de spaimă că i s-o fi

întâmplat vreo nenorocire. E zece trecute! În pădure, la ceasul ăsta, numai

lupii şi tâlharii sunt treji.

Gilbert îşi luă arcul, săgeţile, un pumnal foarte ascuţit şi se repezi în

pădure în căutarea Mariannei. Cunoştea toate hăţişurile, toate desişurile,

toate boschetele, toate luminişurile şi voia să cerceteze pe rând toate locurile

acestea pe care el le ştia atât de bine, dar care erau atât de primejdioase

pentru o femeie. "Trebuie s-o găsesc pe fată - îşi spunea Gilbert. Pe sfântul

Petru! Trebuie s-o găsesc!"

Din instinct sau mai degrabă datorită acelui simţ deosebit pe care

pădurarii îl dobândesc cu timpul tot bătând codrii în lung şi-n lat, Gilbert

urmă acelaşi drum străbătut de Marianne, până la locul unde fata se aşezase

să se odihnească. Ajuns acolo, pădurarului i se păru că aude un geamăt surd

la marginea unei poteci din apropiere unde razele lunii nu răzbeau prin

frunzişul des. Ciuli urechea şi recunoscu îndată că gemetele sunt însoţite de

strigăte slabe, ascuţite şi tânguitoare semănând cu cele pe care le scoate un

animal în suferinţă. Era întuneric beznă şi Gilbert se îndreptă dibuind spre

locul de unde veneau gemetele, care, pe măsură ce pădurarul se apropia,

deveneau tot mai desluşite; deodată, picioarele omului se loviră de o masă

inertă zăcând la pământ. Se aplecă, întinse mâna şi atinse blana unui

animal, udă de sudoare rece. Animalul, înviorat parcă de atingerea acestei

mâini, făcu o mişcare, iar gemetele se preschimbară într-un slab lătrat de

recunoştinţă.

- Lance, bietul meu Lance! strigă Gilbert.

Lance încercă sa se ridice, dar, istovit de efort, se prăbuşi gemând.

"Trebuie să i se fi întâmplat o nenorocire înfiorătoare nefericitei fete şi

desigur că Lance a fost doborât în timp ce se lupta s-o apere - se gândi