ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XI

Noaptea era liniştită şi senină, razele lunii inundau pădurea, iar cei trei
fugari străbăteau în goană, pe rând, când zonele întunecate ale desişurilor,
când cele scăldate în lumină ale poienelor. Nepăsător, Robin Hood trimitea în
văzduh refrenele unei balade de dragoste; Allan Clare, trist şi tăcut,
deplângea rezultatele vizitei sale la castelul din Nottingham. În timp ce
călugărul făcea aprecieri foarte puţin vesele asupra nepăsării lui Maud faţă
de el şi asupra atenţiei pline de gingăşie pe care fata o arătase tânărului
pădurar.
— Pe sfânta liturghie! murmură înfundat călugărul. Pare-mi-se totuşi că
mi-s un bărbat frumos, bine înfipt pe picioarele mele şi nu prea urât la chip,
aşa cum mi s-a spus de atâtea ori; atunci de ce şi-o fi schimbat părerea
Maud? Ah! Pe sufletul meu! Dacă cocheta asta mică mă uită pe mine pentru
ăst băietan palid şi pirpiriu, asta dovedeşte că n-are gust şi atunci nu vreau
să-mi pierd timpul luptând împotriva unui rival atât de firav; n-are decât să-l
iubească până n-o mai putea! Puţin îmi pasă dacă-l iubeşte! Şi sărmanul călugăr suspină. Aş! reluă el deodată, cu chipul luminat de un zâmbet plin de
trufie. Nu. Nu-i cu putinţă! Maud nu poate iubi stârpitura asta care nu ştie
decât să gungurească balade; a vrut doar să mă facă gelos, să-mi pună la
încercare încrederea mea în ea şi să mă facă s-o iubesc şi mai mult. Ah,
femeile, femeile! Au mai multă viclenie într-un singur fir de păr din cap decât
avem noi, bărbaţii, în toate firele de păr din barbă.
Cititorii ne vor dezaproba, poate, că punem în gura acestui personaj
bisericesc un asemenea fel de a vorbi şi că-l lăsăm să joace rolul unui
cuceritor, ahtiat după plăceri lumeşti. Dar îi rugăm să se întoarcă cu gândul
la vremurile în care se petrece acţiunea povestirii noastre şi atunci vor
înţelege că nu avem nici pe departe intenţia de a calomnia ordinele religioase.
— Ei bine, vesele Gilles, cum îţi spune frumoasa Maud — îi strigă Robin
— unde-ţi fuge gândul? Pari la fel de trist ca un discurs funebru.
— Cei pe care... norocul îi favorizează au dreptul să fie veseli, jupân
Robin — răspunse călugărul — dar cei care sunt victimele nazurilor lui au şi
ei un drept: dreptul de a fi trişti.
— Dacă numeşti favoruri ale norocului privirile binevoitoare, surâsurile
strălucitoare, cuvintele dulci şi sărutările drăgăstoase ale unei fete frumoase
— replică Robin — pot să mă laud că sunt foarte bogat. Dar dumneata, frate
Tuck, care ai făcut jurământ de cumpătare, spune-mi, cu ce drept pretinzi că
eşti lovit de acest zeu năzuros?
— Te faci că nu ştii, băiete?
— Chiar nu ştiu. Dar mă gândesc dacă nu cumva Maud are vreun
amestec în tristeţea ta. Ah, nu, cu neputinţă! Dumneata eşti tatăl ei spiritual,
confesorul ei şi nimic altceva... nu-i aşa?
— Hai, arată-ne drumul spre casa ta — zise călugărul pe un ton posac —
şi nu mai îndruga verzi şi uscate, ca un zăpăcit ce eşti.
— Să nu ne supărăm, bunul meu Tuck — spuse Robin cu mâhnire. N-
am vrut să te jignesc, dar dacă Maud este pricina, să ştii că asta s-a
întâmplat fără voia mea, ţi-o jur! N-o iubesc pe Maud şi, mai înainte de a o fi
văzut azi pentru prima dată, mi-am dăruit inima unei tinere fete...
Călugărul se întoarse spre tânărul pădurar, îi strânse mâna cu multă
afecţiune şi-i spuse zâmbind:
— Păi, nu m-ai jignit, dragă Robin, sunt trist aşa din senin şi fără o
pricină anume. Maud n-are nici o înrâurire asupra caracterului meu, nici
asupra inimii mele. Maud este o copilă veselă şi încântătoare. Ia-o de nevastă
când ţi-o veni vremea să te-nsori şi-o să fii fericit.... Dar eşti sigur că ţi-ai
dăruit inima?
— Sigur... foarte sigur... mi-am dăruit-o pentru totdeauna. Călugărul
zâmbi din nou. Nu vă călăuzesc acasă la tata pe drumul cel mai scurt —
spuse Robin după o clipă de tăcere — ca să nu ne întâlnim cu soldaţii pe
care, de bună seamă, i-a trimis baronul pe urmele noastre când a aflat că am
evadat.
— Judeci ca un înţelept şi te porţi ca o vulpe, jupâne Robin — zise
călugărul. Sau eu nu-l mai cunosc pe bătrânul fanfaron, sau în mai puţin de
un ceas va fi pe urmele noastre, însoţit de o trupă de arbaletieri nepricepuţi.
Cei trei fugari, chinuiţi de oboseală, tocmai se pregăteau să străbată o
răscruce de drum, când, la lumina lunei, zăriră un călăreţ coborând în goană
mare povârnişul unei poteci.
— Prieteni, ascundeţi-vă în spatele copacilor — îi sfătui la iuţeală Robin.
Vreau să fac cunoştinţă cu drumeţul ăsta. Stai! Stai! strigă Robin, văzând că
vijeliosul călăreţ nu-i decât un băieţandru.
— Stai! repetă călugărul, cu o voce de stentor.
Călăreţul se întoarse din drum şi strigă:
— Ah, dacă ochii nu mă-nşală, iată-l pe părintele Tuck. Bună seara,
părinte Tuck!
— Vorbe de aur, copilul meu! răspunse călugărul. Bună seara şi spune-
ne cine eşti tu?
— Cum, părinte, cuvioşia voastră nu-şi mai aminteşte de Halbert, fratele
de lapte al frumoasei Maud, fiica lui Hubert Lindsay, portarul castelului din
Nottingham?
— A, tu eşti, jupâne Hal! Acum te recunosc. Şi pentru care pricină, mă
rog, galopezi astfel prin pădure, după miezul nopţii?
— Am să vă spun pentru că-mi veţi da o mână de ajutor să-mi duc la
îndeplinire misiunea: trebuie să înmânez lui messire Allan Clare un bilet scris
de mâna micuţă a lady-ei Christabel Fitz Alwine.
— Şi ca să-mi dai arcul şi săgeţile pe care le văd la spatele tău, dragă
băiete — adăugă Robin.
— Biletul! Unde-i biletul? întrebă Allan, grăbit.
— Oho! exclamă tânărul, râzând. Nu mai e nevoie să întreb de numele
acestor gentlemani. Ca să-i pot deosebi, Maud mi-a spus: "Sir Allan este cel
mai înalt, iar sir Robin cel mai tânăr; sir Allan este frumos, dar sir Robin este
şi mai frumos". Văd acum că Maud nu s-a înşelat; îmi dau seama, deşi nu mă
pricep la frumuseţea bărbaţilor. Ei, dacă ar fi vorba de frumuseţea femeilor,
acolo nu zic ba, acolo mă pricep şi Grace May ştie lucrul ăsta.
— Scrisoarea, vorbăreţule, dă-mi scrisoarea! strigă Allan.
Halbert îl privi lung şi plin de uimire pe tânărul bărbat, apoi spuse
liniştit:
— Iată, sir Robin, aveţi aici arcul şi săgeţile; sora mea vă roagă...
— La dracu! strigă din nou Allan. Dă-mi scrisoarea, băiete, căci altfel ţi-o
iau ou sila!
— După voia dumneavoastră, messire — răspunse liniştit Halbert.
— Îmi pierd cumpătul fără să vreau, copilul meu — continuă Allan, cu
blândeţe — însă scrisoarea aceasta este atât de însemnată...
— Nu mă îndoiesc, messire, căci Maud mi-a spus să n-o înmânez
nimănui decât numai dumneavoastră personal, dacă vă voi întâlni înainte de
a ajunge la casa lui Gilbert Head. Tot vorbind, Halbert se scotocea prin
buzunare, şi le întorcea pe dos; apoi după vreo cinci minute de căutare
prefăcută, răutăciosul glumeţ spuse pe un ton jalnic şi trist: Dumnezeule, am
pierdut-o! Am pierdut scrisoarea!
Allan, disperat şi furios, se repezi la Hal şi-l zvârli jos de pe cal. Din
fericire, băiatul se ridică teafăr.
— Caută la cingătoare! îi strigă Robin.
— Ah, da, am uitat de cingătoare — spuse Hal, jumătate râzând,
jumătate dojenindu-l cu privirea pe cavaler pentru brutalitatea lui de prisos.
— Ura! Ura! Pentru iubita mea Grace May! Am găsit biletul lady-ei
Christabel.
Cu braţul ridicat în aer, Hal ţinea hârtia în vârful degetelor, strigând
mereu "Ura!", aşa că Allan s-a văzut nevoit să facă un pas spre el şi să-i
smulgă preţioasa epistolă.
— Dar mesajul pentru mine l-ai pierdut, jupâne? întrebă Robin.
— Îl am pe limbă.
— Liberează-ţi limba, te-ascult.
— Iată-l, cuvânt cu cuvânt: "Dragă Hal, mi-a spus Maud, să-i spui lui messire Robin Hood că în curând o să i se dea de veste când va sosi clipa să
vină la castel fără nici o primejdie, căci aici este cineva care aşteaptă cu
nerăbdare întoarcerea lui". Asta e.
— Şi pentru mine ce-a spus? întrebă călugărul.
— Nimic, cuvioase părinte.
— Nici un cuvânt?
— Nici unul.
— Mulţumesc.
Şi fratele Tuck îi aruncă lui Robin o privire furioasă.
Fără a pierde o clipă, Allan rupse sigiliul scrisorii şi, la lumina lunei, citi
următoarele:
"Dragul meu Allan,
Atunci când m-ai rugat atât de drăgăstos şi de convingător să părăsesc
casa părintească, n-am vrut să-ţi ascult vorbele şi am respins propunerile
tale, deoarece eram încredinţată că prezenţa mea este necesară pentru a
asigura fericirea tatălui meu şi mi se părea că el n-ar putea trăi fără mine.
M-am înşelat amarnic. Am rămas ca trăsnită când, după plecarea ta, m-
a anunţat că, la sfârşitul săptămânii, voi deveni soţia altuia decât a
scumpului meu Allan. Lacrimile, rugăminţile mele au fost zadarnice. Sir
Tristram de Goldsborough va sosi peste patru zile.
Ei bine, deoarece tata vrea să se despartă de mine, deoarece prezenţa
mea îi este o povară, îl părăsesc.
Dragă Allan, ţi-am oferit inima, îţi ofer acum mâna. Maud, care va
pregăti totul în vederea fugii, îţi va spune cum trebuie să procedezi.
Sunt a ta
Christabel".
"P.S. Tânărul însărcinat să-ţi aducă biletul acesta îţi va înlesni o
întâlnire cu Maud".
— Robin — spuse de îndată Allan — mă-ntorc la Nottingham.
— Aşa aveţi de gând?
— M-aşteaptă Christabel.
— Asta-i altceva.
— Baronul Fitz Alwine vrea s-o mărite cu un ticălos bătrân, prieten cu
el. Ea n-are cum să scape de căsătorie decât fugind de-acasă şi m-aşteaptă ca
să fugă... Ai vrea să m-ajuţi în această încercare?
— Din toată inima, messire.
— Ei bine, ne întâlnim mâine de dimineaţă. O vei găsi pe Maud sau pe
unul din trimişii ei, poate chiar pe acest tânăr, la intrarea în oraş.
— Cred, messire, că ar fi mai înţelept să mergeţi întâi să vă vedeţi sora,
pe care lunga dumneavoastră absenţă a îngrijorat-o din cale afară. Vom pleca
împreună când se va crăpa de ziuă, însoţiţi de câţiva oameni voinici pentru al
căror curaj şi devotament mă pun chezaş. Dar ia tăceţi, aud zgomotul unei
trupe călare. Şi Robin îşi lipi urechea de pământ. Cavalcada asta vine dinspre
castel... sunt soldaţii baronului care ne caută. Messire, şi dumneata, frate
Tuck, ascundeţi-vă în mărăciniş, iar tu, Hal, tu să ne-arăţi că eşti vrednicul
frate al lui Maud.
— Şi vrednic de dragostea frumoasei Grace May — adăugă flăcăul.
— Da, băiatule. Încalecă pe cal, uită că ne-ai întâlnit şi încearcă să-i
lămureşti pe călăreţi că baronul le-a poruncit să se înapoieze la castel de
îndată. Înţelegi?
— Înţeleg, fiţi liniştit. Să mă lipsească pentru totdeauna Grace May de
privirile ei mângâietoare dacă n-am să îndeplinesc porunca dumneavoastră
cu toată dibăcia.
Halbert dădu pinteni calului, dar nu ajunse prea departe şi cavalcada îi
tăie drumul.
— Cine eşti? întrebă şeful grupului de călăreţi.
— Halbert, scutier novice în castelul din Nottingham.
— Ce cauţi în pădure la ceasul când cine nu-i de serviciu trebuie să
doarmă liniştit?
— Pe dumneavoastră vă caut; monseniorul baron m-a trimis după
dumneavoastră ca să vă spun să vă întoarceţi de îndată la castel. Şi-a pierdut
răbdarea, vă aşteaptă de o oră.
— Monseniorul era rău dispus când l-ai părăsit?
— Fără îndoială, misiunea pe care o aveaţi de îndeplinit nu cerea o
absenţă atât de îndelungată.
— Am ajuns până în satul Mansfeldwoodhaus fără să dăm peste fugari;
în schimb, când ne înapoiam, am pus, din fericire, gheara pe unul din ei.
— Adevărat? Şi pe care din ei l-aţi prins?
— Pe un oarecare Robin Hood. E aici legat fedeleş pe un cal, în mijlocul
oamenilor mei.
Ascuns în spatele unui copac la numai câţiva paşi depărtare, Robin
scoase puţin capul încercând să-l vadă pe necunoscutul care se folosea de
numele lui, dar nu izbuti să-i zărească faţa.
— Daţi-mi voie să-l văd şi eu pe prizonier — spuse Halbert, apropiindu-
se de grupul soldaţilor — eu îl cunosc pe Robin Hood din vedere.
— Aduceţi prizonierul! ordonă şeful.
Adevăratul Robin zări atunci un tânăr îmbrăcat la fel ca el, cu veşminte
de pădurar; picioarele îi erau legate pe sub burta calului, iar mâinile la spate.
Când o rază de lună lumină chipul prizonierului, Robin recunoscu pe cel mai
tânăr din fiii lui sir Guy de Gamwell, pe veselul William, sau Will Roşcovanul,
cum i se spunea de obicei.
— Păi ăsta nu-i Robin Hood! strigă Halbert, râzând în hohote.
— Dar atunci cine e? întrebă dezamăgit şeful.
— De unde ştii tu că eu nu sunt Robin Hood? Te înşală ochii, tânărul
meu prieten — zise Roşcovanul. Eu sunt Robin Hood, m-auzi?
— Fie! Atunci sunt doi arcaşi cu acelaşi nume în pădurea Sherwood —
replică Halbert. Unde l-aţi găsit, sergent?
— La câţiva paşi de o casă unde locuieşte un oarecare Gilbert Head.
— Era singur?
— Singur.
— Ar fi trebuit să fie însoţit de două persoane, căci Robin, care a evadat
din castel, a fugit împreună cu încă doi prizonieri; de altfel, n-aveau nici
arme, nici cai, fugeau pe jos, aşa că ar fi fost cu neputinţă să ajungă atât de
departe, numai dacă ar fi încălecat un cal iute ca ai noştri.
— Fii bun şi spune-mi, tinere scutier — i se adresă sergentul — de unde
ştii dumneata că erau trei fugari? Şi îţi poruncesc din nou să-mi spui de ce
hoinăreşti prin pădure în miez de noapte? Şi să-mi mai spui şi de când îl
cunoşti pe Robin Hood?
— Mi se pare, sergent, că vrei să-ţi schimbi haina de soldat cu o sutană
de preot.
— Lasă gluma, caraghios mic ce eşti! Răspunde fără greş la întrebările
mele.
— Nu glumesc deloc, sergent, şi ca dovadă am să răspund la întrebările
dumitale fără... cum ai zis?... A, da, fără greş! Am să încep cu ultima
întrebare, îţi convine, sergent?
— Dă-i drumul! strigă soldatul, nerăbdător. Altfel, îţi pun cătuşe.
— Fie, îi dau drumul! Îl cunosc pe Robin Hood fiindcă l-am văzut chiar
azi intrând în castel.
— Mai departe!
— Hoinăresc prin pădure, întâi din porunca baronului Fitz Alwine,
stăpânul nostru, al tuturor; porunca o cunoşti. În al doilea rând, din porunca
fiicei sale preaiubite, lady Christabel. Eşti mulţumit, sergent?
— Mai departe!
— Ştiu că erau trei prizonieri evadaţi pentru că mă vestise meşterul
Hubert Lindsay, păstrătorul cheilor castelului şi tatăl surorii mele de lapte,
frumoasa Maud; eşti mulţumit, sergent?
Sergentul turba din pricina calmului batjocoritor al răspunsurilor şi,
nemaiştiind ce să zică, strigă:
— Ce poruncă ai primit din partea lady-ei Christabel?
— Ohoho! exclamă băiatul, râzând. Sergentul se gândeşte să pătrundă
în tainele milady-ei... Ohoho! Este, într-adevăr, de necrezut. Dar nu te ruşina,
sergent; porunceşte-mi să mă-ntorc în mare grabă la castel şi-am să-i aduc la
cunoştinţă milady-ei dorinţa dumitale; fără doar şi poate că milady mă va
trimite să-ţi ies în cale, tot în mare grabă, ca dumneata să cumpăneşti
poruncile pe care mi le-a dat. Hai, frumosule căpitan, bâjbâi, te împotmoleşti,
dar eu te felicit pentru că l-ai prins pe Robin Hood. Nu mă-ndoiesc că baronul
Fitz Alwine te va răsplăti cu vârf şi îndesat când îl va vedea pe ăst Robin Hood
pe care i-l aduci drept cel adevărat.
— Ascultă, limbutule! strigă sergentul, plin de năduf. Te-aş strânge de
gât dacă aş avea timp!... La drum, copii!
— La drum — strigă şi prizonierul — şi ura pentru Nottingham!
Cavalcada tocmai dădea să plece, când Robin ţâşni în faţa calului
sergentului şi zise cu voce puternică:
— Stai! Eu sunt Robin Hood!
Înainte de a fi luat această hotărâre, curajosul băiat îi şoptise la ureche
lui Allan următoarele cuvinte:
— Messire, dacă ţii la viaţă şi la Christabel, rămâi nemişcat ca ăst
trunchi de copac şi lasă totul în seama mea — iar Allan îi îngăduise lui Robin
să vorbească, fără a înţelege însă ce urmăreşte băiatul.
— Mă trădezi, Robin! strigă Will Roşcovanul fără voie.
La aceste cuvinte, şeful grupului de călăreţi întinse braţul, îl apucă pe
Robin de gulerul hainei şi-l întrebă apoi pe Hal:
— Ăsta-i adevăratul Robin?
Prea viclean ca să răspundă fără greş, vorba sergentului, Hal ocoli
întrebarea şi zise:
— De când mă găseşti, messire, atât de pătrunzător, că ceri ajutorul
deşteptăciunii mele? Ce, eu mi-s ogar de vânătoare ca să adulmec vânatul
pentru dumneata? Ce sunt eu, pisică sălbatică, să văd ceea ce dumneata nu
vezi? Sau vrăjitor ca să ghicesc ce dumneata nu ştii? Ai obiceiul să mă-ntrebi
în fiece clipă: "Hal, ce-i asta?" "Hal, ce-i aia?"
— Nu face pe prostul şi spune-mi care din cei doi pierde-vară este Robin
Hood, altfel, îţi repet, te leg.
— Noul venit poate foarte bine să răspundă singur: întreabă-l.
— V-am mai spus că eu sunt Robin Hood, adevăratul Robin Hood! strigă tânărul crescut de Gilbert. Cel pe care l-aţi legat de cal este un bun prieten al
meu, e Robin Hood doar aşa, de formă.
— Atunci rolurile se schimbă — zise sergentul — şi, pentru început, ai
să-i iei tu locul gentlemanului cu părul roşu.
Slobozit din legături, Will se repezi spre Robin şi cei doi prieteni se
îmbrăţişară călduros, apoi Will se făcu nevăzut, după ce strânse cu putere
mâna lui Robin, spunându-i în şoaptă:
— Bizuie-te pe mine.
Fără îndoială, aceste cuvinte erau un răspuns la vorbele pe care Robin i
le şoptise la ureche în timp ce se îmbrăţişau. Soldaţii îl legară pe Robin pe
cal, iar grupul de călăreţi porni spre castel.
Iată acum în ce împrejurări a fost arestat William. Ieşind de la Gilbert
Head, Roşcovanul îl lăsase pe vărul său Micul-John să se întoarcă singur la
Gamwell Hall, iar el o apucă spre Nottingham, nădăjduind să-l întâlnească pe
Robin. După ce merse aproape un ceas, auzi tropot de cai şi, crezând că este
Robin şi tovarăşii lui, Will începu să cânte în gura mare, cu cea mai falsă voce
care s-a auzit vreodată, balada lui Gilbert ce se sfârşeşte astfel:
Vino cu mine, dragostea mea, dragul meu Robin Hood,
iar soldaţii baronului, înşelaţi de invocarea numelui de Robin Hood, l-au
înconjurat şi l-au legat fedeleş strigând: "Victorie!"
Will înţelese repede că prietenul său era ameninţat de primejdie şi de
aceea nu le-a spus soldaţilor cine este. Restul îl cunoaşteţi.
Grupul de călăreţi plecă cu Robin; Allan şi călugărul ieşiră din
ascunzătoare, iar Will, ridicându-se din mijlocul unui tufiş, le păru o
fantomă.
— Ce v-a spus Robin? îl întrebă Allan.
— Iată cuvânt cu cuvânt — răspunse Will. "Doi tovarăşi ai mei, un
cavaler şi un călugăr, sunt ascunşi pe-aici pe-aproape. Spune-le să vină
mâine, în revărsatul zorilor, în valea lui Robin Hood, pe care ei o cunosc. Să
vii şi tu cu fraţii tăi pentru că am nevoie de braţe puternice şi de inimi
îndrăzneţe ca să m-ajute în încercarea mea. Trebuie să ocrotim nişte femei."
Asta a fost tot. Prin urmare, domnule cavaler — adăugă Will — vă sfătuiesc
să mergem chiar acum la Gamwell Hall pentru că de aici avem mai puţin de
mers până acolo decât până la casa lui Gilbert Head.
— Aş vrea să-mi îmbrăţişez sora în seara asta; ea se află la Gilbert.
— Iertaţi-mă, messire; doamna care a sosit ieri la Gilbert, însoţită de un
gentilom, se găseşte acum la Gamwell Hall.
— La Gamwell Hall? Cu neputinţă!
— Iertaţi-mă, messire, miss Marianne este acum la tatăl meu şi pe drum
am să vă povestesc cum a ajuns acolo.
— N-a spus Robin că mâine va trebui să ocrotim nişte femei? întrebă
călugărul.
— Ba da, părinte.
— Fericit ştrengar! mormăi călugărul. O răpeşte pe Maud. Ah, femeile,
femeile! Cu adevărat au într-un fir de păr din cap mai multă viclenie decât au
bărbaţii în toate firele din barba lor.