ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

XVI

La câteva zile după înmormântarea sărmanei Margaret, Allan Clare
povesti prietenilor săi împrejurările neaşteptate datorită cărora lady
Christabel fusese încă o dată smulsă dragostei sale. Halbert, care fusese
trimis la castel de nefericitul îndrăgostit atât de crunt dezamăgit în speranţele
sale, venise cu vestea că Fitz Alwine plecase cu fiică-sa la Londra şi că, de
acolo urma să se ducă în Normandia, unde treburi importante îi cereau să fie
prezent. Vestea acestei plecări atât de pripite şi de neaşteptate căzu ca un
trăsnet pricinuindu-i tânărului o adâncă durere; şi durerea lui era atât de
adâncă, încât Marianne, Robin şi feciorii lui sir Guy folosiră, spre a-l linişti,
toate mângâierile pe care dragostea şi devotamentul le pot inspira. O părere a
tânărului Hood, sprijinită cu căldură de toţi membrii familiei Gamwell, aduse
o licărire de speranţă în inima lui Allan.
Robin spusese:
— Allan trebuie să-l urmeze pe Fitz Alwine la Londra, de la Londra, în
Normandia, şi să nu se oprească decât acolo unde se va opri furiosul baron.
Părerea se transformă curând în plan şi planul fu dus la îndeplinire.
Allan se pregăti de plecare. La rugămintea lui, blânda şi resemnata Marianne
se învoi să-l aştepte, până se va înapoia, în încântătoarea singurătate de la
Gamwell Hall.
Să-l lăsăm pe messire Allan s-o urmeze la Londra şi în Normandia pe lady Christabel şi să ne ocupăm de Robin Hood, sau, mai bine zis, de tânărul
conte de Huntingdon.
Înainte de a începe urmărirea pe cale judecătorească a unei cereri atât
de dificile cum era aceea pe care avea s-o facă în interesul fiului său adoptiv,
Gilbert crezu de datoria lui să supună această problemă lui sir Guy de
Gamwell şi să-i relateze în cele mai mici amănunte ciudata povestire pe care
i-o mărturisise Ritson pe patul de moarte. După ce bătrânul sfârşi istorisirea
mârşavei uzurpări a drepturilor lui Robin, sir Guy îi spuse la rândul său lui
Gilbert că mama lui Robin era fiica fratelui său Guy de Coventry. Aşa că
Robin era nepot de frate al baronetului, şi nu nepot de fiu al acestuia, cum
înţelesese Gilbert din vorbele lui Ritson. Din nefericire, sir Guy de Coventry
murise, iar fiul său, singurul descendent al acestei ramure mai tinere a
familiei Gamwell, era plecat în cruciadă. "Însă — adăugase bunul baronet —
lipsa acestor două rude nu trebuie să fie o piedică în calea demersurilor la
care te gândeşti. viteazule Gilbert, inima mea şi braţul meu, averea mea şi
copiii mei sunt şi ai lui Robin. Vreau în chipul cel mai hotărât să-i fiu de
folos, vreau să-l văd ajungând, în faţa tuturor, posesorul unei averi care îi
aparţine în faţa lui Dumnezeu."
Cererea justă a lui Robin fu făcută în faţa tribunalului. Se porni un
proces. Abatele de Ramsay, adversarul tânărului, un membru foarte bogat al
atotputernicei biserici, respinse categoric cererea şi califică povestirea lui
Gilbert drept născocire, minciună şi impostură. Fu chemat dinaintea
judecătorilor şeriful căruia domnul de Beasant îi încredinţase banii necesari
pentru întreţinerea nepotului său; dar omul acesta, vândut cu trup şi suflet
îndrăzneţului deţinător al bunurilor contelui de Huntingdon, tăgădui faptul
că i se încredinţaseră banii şi refuză a-l recunoaşte pe Gilbert.
Singurul martor al tânărului, singurul său apărător, apărător socotit
drept nebun şi vizionar, era deci tatăl său adoptiv. Ce-i drept, slab sprijin ca
să poată lupta cu sorţi de izbândă împotriva unui adversar atât de bine situat
în societate, cum era abatele de Ramsay. Este adevărat că sir Guy de
Gamwell declară sub jurământ că fiica fratelui său dispăruse din Huntingdon
la vremea arătată de Ritson, dar numai la atât se mărginea, din cele ce se
cunoşteau, mărturia bătrânului. Dacă Robin reuşise să-i preocupe pe
judecători, dacă, de asemenea, reuşise să alunge din mintea lor orice îndoială
morală asupra legalităţii drepturilor sale, în schimb îi era foarte greu, ca să
nu spunem imposibil, să biruie obstacolele materiale ce se opuneau
triumfului cauzei sale.
Distanţa dintre Huntingdon şi Gamwell, lipsa unui sprijin militar îl
împiedicau pe Robin să-şi câştige drepturile prin forţa armelor, acţiune
îngăduită, sau cel puţin tolerată, în vremea aceea. El fu deci silit să îndure
răbdător sfidarea plină de obrăznicie a duşmanului său şi să-şi caute un
mijloc paşnic şi legal ca să intre fără luptă în folosinţa averii sale, deoarece
încă nu se dăduse nici o hotărâre judecătorească. Acest mijloc fu găsit de sir
Guy şi după sfatul bătrânului, Robin se adresă direct judecăţii regelui Henric
al II-lea. După ce îşi trimise jalba, începu să aştepte răspunsul binevoitor sau
nefavorabil al maiestăţii sale, înainte de a lua o nouă hotărâre.
Trecură şase ani, şase ani plini de grija unui proces părăsit şi reluat
după bunul plac al judecătorilor sau avocaţilor. Chinuiţi de neliniştile
aşteptării, cei şase ani trecură ca o zi pentru cei ce locuiau la Gamwell Hall.
Robin şi Gilbert n-au mai părăsit casa ospitalieră a lui sir Guy, dar, cu
toată căldura şi grija plină de dragoste a fiului său, Gilbert, veselul Gilbert de
altădată, ajunsese numai umbra celui ce fusese cândva. Margaret luase cu ea în mormânt şi sufletul, şi veselia bătrânului.
Marianne se număra şi ea printre oaspeţii de la Gamwell Hall. Gingaşa
fată, purtând pe frunte cununa de trandafiri înfloriţi ale celor douăzeci de
primăveri, era şi mai încântătoare decât în ziua când Robin, îndrăgostit, îşi
mărturisea cu glas tare şi cu naivitate admiraţia în faţa frumosului ei chip.
Iubită cu respect de oameni, îndrăgită de femei cu un sentiment de sinceră
afecţiune, gingaşei Marianne nu-i lipsea decât prezenţa fratelui său ca să se
bucure de o fericire deplină. Allan era în Franţa şi, în rarele scrisori pe care le
trimitea, nu-i vorbea niciodată nici de fericire, nici de o apropiată înapoiere.
Robin admira, aprecia şi îndrăgea, mai mult şi mai bine ca nimeni altul,
perfecţiunea fizică şi morală a Mariannei, însă această admiraţie, o adevărată
pasiune, nu se exprima nici prin priviri, nici prin vorbe, nici prin gesturi.
Singurătatea fetei o făcea în ochii lui Robin tot atât de demnă de respect ca o
mamă. Mai mult, viitorul său nesigur îl împiedica pe Robin, din delicateţă,
să-i declare dragostea pe care situaţia lui din acel moment nu îi îngăduia să o
consfinţească prin legăturile temeinice ale căsătoriei.
Oare nobila soră a lui Allan Clare s-ar fi putut ea coborî până la Robin
Hood?
Pe de altă parte, ar fi fost cu neputinţă, chiar pentru cel mai atent
observator, să-şi dea seama de gândurile tinerei fete; i-ar fi fost cu neputinţă
să descopere în purtarea Mariannei, în vorbele sau în privirile ei, nu numai
cât loc îi păstra lui Robin în inimă, dar nici măcar ca şi-ar da seama de
dragostea fierbinte cu care o înconjura tânărul tăcut şi devotat. Pentru toţi,
fără deosebire, glasul Mariannei avea aceleaşi modulaţii muzicale. Absenţa lui
Robin nici nu-i întuneca fruntea, nici nu făcea ca privirile-i să fie visătoare;
înapoierea lui neaşteptată n-o făcea să roşească; nu vorbea cu el între patru
ochi, nici nu se întâlnea cu el din întâmplare. Melancolică, dar nu mâhnită,
Marianne părea că trăieşte cu amintirea fratelui său, nădăjduind să afle într-
o zi că, iubit de Christabel, Allan va lăsa să i se citească pe frunte mândria şi
fericirea pe care i-o dăruiau această dragoste.
Locuitorii de la Gamwell Hall alcătuiau în jurul Mariannei mai degrabă o
curte decât un anturaj, căci, fără a se arăta faţă de nimeni nici rece, nici
mândră, nici trufaşă, tânăra fată se situase, fără voia ei, deasupra tuturor
celor din juru-i. Sora lui Allan Clare părea că este regina Gamwell Hall-ului.
Regină prin frumuseţe această apreciere i-o dădea incontestabila ei
superioritate recunoscută şi respectată de toţi. Purtările alese ale fetei,
conversaţia-i spirituală şi gravă o aşezau în mod evident deasupra gazdelor
sale, iar oamenii aceştia, în sinceritatea lor loială şi simplă, erau primii care
să-i recunoască acest merit.
Maud Lindsay, al cărui tată murise cu aproape cinci ani în urmă, nu
putuse nici să se întoarcă la castel, nici să-şi urmeze stăpâna în Franţa.
Locuia deci şi ea la Gamwell Hall şi căuta să fie de folos pe măsura puterilor
sale.
Tânărul Hal, fratele de lapte al lui Maud, era acum paznic la castel şi ne
grăbim să adăugăm că, de mai multe ori, avusese de gând să lepede livreaua
baronului, dar un motiv mai puternic decât această dorinţă, un motiv
puternic sprijinit pe sentiment, îl ţinea în lanţurile bătrânului baron: şi acest
motiv se numea Grace May, al cărei ochi expresivi, care străluceau la câţiva
paşi de Nottingham, nimiceau orice proiecte bărbăteşti de emancipare. Hal,
îndrăgostit cum era, îndura această robie cu un amestec de bucurie şi tristeţe
şi, drept mângâiere, făcea din timp în timp câte o lungă vizită la Gamwell.
Veselii fii ai lui sir Guy băgară de seamă că primele cuvinte pe care băiatul le rostea intrând în casă erau mereu aceleaşi:
— Dragă soră Maud, îţi aduc un sărut din partea frumoasei mele Grace.
Maud primea sărutul. Ziua se scurgea în jocuri, râsete, mese, discuţii,
apoi, în clipa plecării, Hal repeta:
— Dragă soră Maud, dă-mi un sărut cu buzele tale pentru Grace May.
Maud îi dădea sărutul de rămas bun, aşa cum ea primise unul la sosire,
şi Hal pleca mulţumit.
Ce mult îşi iubea logodnica băiatul acesta bun şi cinstit!
Prietenul nostru Gilles Sherbowne, veselul călugăr Tuck, înţelese în cele
din urmă indiferenţa inimii frumoasei Maud, din comportarea ei politicoasă şi
rece. Primele zile care au urmat acestei triste descoperiri le-a petrecut
plângându-se de nestatornicia femeilor, în general, şi de a lui Maud, în
special. Când vaietele, tânguirile şi regretele i-au potolit clocotul durerii, Tuck
a jurat să renunţe la dragoste. În schimb, a jurat să nu mai îndrăgească
altceva pe lume decât băutura, mâncarea şi straşnicele lovituri de ciomag, pe
care, adăuga el in petto6, i-ar fi plăcut întotdeauna să le dea, nu să le
primească. Jurământul lui Tuck a fost întărit de o masă îmbelşugată şi de o
cantitate zdravănă de bere dată pe gât, după care a simţit nevoia să mai
adauge vreo jumătate de duzină de pahare cu vin vechi. După ce isprăvi în
chip lăudabil această masă copioasă, Tuck părăsi sala unde fusese ospătat,
fără să ridice ochii spre Maud, care sta gânditoare, cu coatele pe fereastră, şi
fără să strângă mâna binevoitoare a gazdelor; înfăşurat în hotărârea sa ca
într-o pelerină, el părăsi Gamwell Hall-ul, plin de măreţie.
Maud îl iubise şi-l mai iubea încă pe Robin Hoood. Dar când biata fată o
cunoscu pe Marianne, când timpul şi contactul zilnic îi dezvăluiră rarele
calităţi ale sorei lui Allan Clare, înţelese dragostea lui Robin şi-i iertă
dispreţuitoarea-i indiferenţă. Nu numai că-l iertă, dar fata aceasta bună şi
devotată înţelese şi acceptă propria ei inferioritate, mulţumindu-se să joace
rolul de soră, fără nici un gând ascuns, fără nici o nădejde în viitor, dar nu şi
fără regret. Cu fineţea perspicace a femeii cu adevărat îndrăgostite, Maud
descoperi taina Mariannei. Taina aceasta, ţinută ascunsă chiar faţă de cel pe
care îl interesa, n-a rămas multă vreme un secret şi pentru Maud. Ea citi în
privirea calmă şi în aparenţă indiferentă a Mariannei gândul care cu patru
cuvinte, l-ar fi făcut fericit pe tânărul pădurar.
"Îl iubesc pe Robin".
Maud căută să-şi înăbuşe visul sub povara zdrobitoare a realităţii;
încercă să-şi alunge din inimă chipul scump şi atât de drăgăstos mângâiat
care se chema fericire şi al cărui nume era Robin Hood. Încerca să se arate în
ochii tuturor nepăsătoare şi fericită: vru să uite, dar nu putu decât să plângă
şi să-şi aducă aminte. Această necurmată luptă lăuntrică ce punea faţă în
faţă inima şi raţiunea obosi trăsăturile încântătoare ale frumoasei Maud.
Proaspăta şi zâmbitoarea fiică a bătrânului Lindsay arăta acum ca un portret
pe jumătate şters, în care te străduiai, cu o dureroasă uimire, să desluşeşti
frumosul şi surâzătorul ei chip de odinioară. Acţionând în exterior, această
suferinţă morală pusese pe obrajii fetei o înduioşătoare paliditate, iar această
aparentă de om bolnav fu atribuită durerii pe care i-o pricinuise moartea
tatălui său.
Printre cei care căutau s-o smulgă pe Maud din durerea ei, printre cei
care se arătau faţă de ea binevoitori şi buni, se număra şi un flăcău
îndatoritor, vesel şi plin de energie, cu purtări blânde şi prevenitoare şi care, singur, se străduia s-o distreze pe fată mai mult decât ar fi făcut un amfitrion
ca să-şi distreze şaizeci de musafiri. Cât era ziua de lungă îl vedeai pe acest
prieten devotat al sărmanei Maud, ieşind din casă în curte, pierind din curte
pe câmp, de pe câmp în pădure. Acest veşnic du-te-vino, aceste drumuri
neobosite nu aveau alt rost decât găsirea vreunui obiect nou sau de preţ care
să fie dăruit frumoasei Maud, descoperirea vreunei plăceri care să-i fie oferită,
a vreunei surprize pe care să i-o facă. Prietenul acesta atât de delicat, atât de
prevenitor era vechea noastră cunoştinţă Will Roşcovanul.
O dată pe săptămână, şi aceasta cu o regularitate şi o constanţă demne
de o soartă mai bună, William îi făcea lui Maud o declaraţie de dragoste. Cu o
regularitate şi o constanţă deopotrivă cu ale tânărului, Maud îi respingea
declaraţia.
Prea puţin intimidat şi, mai cu seamă, prea puţin descurajat de
refuzurile răbdătoare ale tinerei fete, Will o iubea în tăcere de luni până
duminică, însă în această zi, dragostea lui, mută timp de o săptămână,
nemaiputându-se stăpâni, ajungea la apogeu. Refuzurile calme ale fetei
vărsau puţină apă rece peste vâlvătaie şi Will tăcea până duminica
următoare, zi de odihnă care îi dădea posibilitatea să-şi descarce din nou tot
oful inimii, fără nici o oprelişte.
Tânărul Gamwell nu putea pricepe gingaşa delicateţe a sentimentului
care-l împiedica pe Robin să-i mărturisească Mariannei dragostea lui. William
socotea această delicateţe drept o neghiobie şi, departe de a-l imita, el nu
scăpa nici un prilej favorabil pentru a-şi mărturisi iubirea, lucru pe care-l
mai făcuse de o sută de ori, sau pentru a rosti un cuvânt din care Maud să
înţeleagă că este iubită, iubită cu duioşie de William de Gamwell.
Maud era pentru William farmecul vieţii, singura femeie pe care o iubea.
Maud era muza inspiratoare, bucuria şi fericirea, plăcerea, visul şi speranţa
lui. Will dăduse numele lui Maud câinelui său favorit de vânătoare; de
asemenea, armele preferate ale tânărului purtau numele ei; arcul lui se
numea Maud; lancea, blonda Maud; săgeţile, gingaşele Maud. Însetat în
dragostea lui de numele iubitei sale, William dorea cu ardoare să aibă calul
flăcăului îndrăgostit de Grace May, numai pentru că animalul purta numele
idolului său. Hall refuză categoric ofertele fabuloase pe care i le făcu William
ca să-i cumpere calul; atunci, prietenul nostru se repezi până la Mansfeld, de
unde cumpără o iapă, căreia îi dădu de îndată numele incomparabilei sale
Maud. Numele mic al lui miss Lindsay ajunse să fie bine cunoscut în
vecinătatea Gamwell-ului; numele ei era veşnic pe buzele lui Will; îl rostea de
douăzeci de ori pe oră şi din ce în ce cu un simţământ tot mai drăgăstos.
Nemulţumit să dea numele prietenei sale obiectelor de care se servea zilnic,
William boteza cu numele acesteia toate lucrurile care-i plăceau. Maud
ajunsese în aşa măsură să fie idealizată în inima acestui tânăr, încât ea nu-i
mai apărea sub forma unei femei, ci mai curând sub chipul unui înger, al
unei zeiţe, al unei fiinţe superioare tuturor celorlalte fiinţe, mai aproape de
cer decât de pământ; într-un cuvânt, miss Lindsay era cu adevărat icoana la
care se închina Will.
Dacă suntem obligaţi să recunoaştem că sălbaticul fiu al baronetului de
Gamwell o iubea pe Maud într-un fel, pe cât de primitiv, pe atât de sincer,
trebuie să recunoaştem că această dragoste, atât de ciudată în modul de a se
exprima, avusese o înrâurire asupra inimii lui miss Lindsay. Femeile detestă
rareori pe cel care le iubeşte, şi când întâlnesc o inimă într-adevăr devotată,
ele îi dăruiesc o parte din dragostea pe care le-a inspirat-o. Fiecare zi îi
aducea din partea lui Will o atenţie, o drăgălăşenie, o amabilitate, şi toate aveau drept scop sau recompensă bucuria lui Maud. În cele din urmă,
această afecţiune zgomotoasă, amestecată cu pasiune, cu respect şi cu dra-
goste platonică, sădi în inima fetei o vie recunoştinţă. Dacă dovezile de
dragoste din partea lui William nu erau însoţite de gingăşia acelei forme pe
care inimile sensibile o cred neapărat necesară în manifestarea lor, aceasta se
datora numai faptului că francheţea caracterului, a firii sale nu putea nici să
conceapă, nici să admită o asemenea gingăşie. Maud cunoştea firea năvalnică
şi iute la mânie a lui Will. De altfel, care-i femeia care nu înţelege numaidecât
forţa şi măreţia unei bunătăţi ce îşi are izvorul în inimă?
Din recunoştinţă, poate chiar dintr-un sentiment de generozitate, Maud
căută să merite dragostea lui Will. Ca să o obţină, ea nu folosi o cochetărie
dătătoare de speranţe. Nu, o asemenea purtare amăgitoare ar fi fost
nepotrivită cu firea tinerei fete; ea se arătă faţă de William grijulie ca o tânără
mamă, atentă ca o prietenă şi cu o purtare de soră. Din păcate, gingăşiile lui
Maud fură greşit înţelese de Will, care, la cei mai neînsemnat cuvânt
afectuos, la o simplă privire de cordială prietenie, cădea în extazul adorării, se
lăsa târât de o iubire nebunească.
După ce îi jura o dragoste veşnică, după ce-i oferea numele, inima şi
averea, Will îşi încheia întotdeauna declaraţiile sale pătimaşe cu o întrebare
perseverentă şi naivă:
— Ai să mă iubeşti, Maud? Ai să ajungi să mă iubeşti într-o zi?
Nevrând să-i dea vreo speranţă, Maud ocolea răspunsul. După cum am
mai spus, purtarea lui miss Lindsay nu izvora dintr-un sentiment de
cochetărie, şi mai puţin încă din dorinţa veşnic măgulitoare pentru vanitatea
unei femei, de a-şi păstra un adorator. Maud, care se ştia iubită cu patimă,
care cunoştea firea pripită a lui Will, se temea, pe bună dreptate, de
consecinţele primejdioase ale unui refuz serios şi irevocabil. În prima clipă,
Will ar fi putut să sufere cumplit din cauza înfrângerii sale în dragoste. De
altfel, trebuie să recunoaştem cu toată sinceritatea că teama de a întâmpina
un refuz, fără putinţa de revenire, nu tulburase niciodată inima şi gândul
acestui tânăr. Sărmanul băiat credea cu tărie că, dacă Maud îi refuza
dragostea astăzi, i-ar fi putut-o accepta a doua zi. De mai bine de trei sute de
ori o întrebase pe tânăra fată dacă o să-l iubească, de şase sute de ori îi
spusese că o adoră, de trei sute de ori Will fusese respins cu toată blândeţea.
Oricum ar fi fost, tânărul îşi propusese să-şi reînnoiască propunerile de încă
trei sute de ori.
Totuşi, inima lui Maud nu era în stare să reziste la un asediu atât de
prelungit, căci inima aceasta era bună, blândă şi devotată. William ştia toate
acestea şi spera că într-o bună zi. la o nouă declaraţie de dragoste, Maud îi va
întinde mâna ei mică şi albă, fruntea ei atât de senină şi-i va spune, în
sfârşit: "Te iubesc, William".
Am uitat să urmărim privirea lui Maud atunci când şi-o îndrepta, cu o
afectuoasă recunoştinţă, asupra pătimaşului ei admirator. Prietenul nostru
avea unele imperfecţiuni fizice şi morale care, de obicei, nu constituie apa-
najul unor eroi din romanele noastre moderne, totuşi aceste imperfecţiuni nu
aveau nici dreptul, nici puterea să îndepărteze dragostea. Will era înalt, bine
proporţionat; faţa ovală cu trăsături fine nu era urâţită de nuanţa aceea roză
de proaspătă tinereţe scoasă în relief de părul de un roşu cam aprins. Şi
totuşi trebuie să recunoaştem, culoarea aceasta ciudată care-i atrăsese
tânărului porecla de "Roşcovanul" era un cusur, un mare cusur. Trebuie să
adăugăm însă că părul lui William era ondulat de la natură şi-i cădea pe
ceafă cu o graţie demnă de admirat. Mângâind capul copilului, mama lui William se amăgise cu gândul că timpul avea să mai întunece ciudata culoare
a pletelor lui, însă, departe de a împlini nădejdea bunei femei, timpul îşi
făcuse plăcerea de a da părului o nuanţă roşie şi mai aprinsă, astfel că
William ajunse un al doilea Wilhelm cel Roşu.
În schimb, încântătoare frumuseţi fizice şi nepreţuite calităţi morale
compensau din plin acest capriciu al naturii, căci Will avea ochi albaştri,
migdalaţi, care exprimau când tandreţe, când scăpărau de şiretenie. La
privirea blândă a ochilor se adăuga o undă de bună dispoziţie, atât de
sinceră, de afectuoasă şi de binevoitoare, încât micşora considerabil aspectul
general, puţin cam colorat, al prietenului nostru.
Iubită de familia Gamwell, adorată de Will, dorind să placă tuturor,
Maud ajunse în cele din urmă să se ataşeze de tânărul ei adorator, însă,
pentru că îi respinsese de atâtea ori dragostea pe care i-o oferise, deşi dorea
să-i răspundă, nu mai ştia cum să procedeze.
Iată situaţia în care se găseau personajele noastre în anul 1182, la şase
ani după uciderea sărmanei Margaret. Într-o frumoasă noapte din primele zile
ale lunii iunie, Gilbert Head pregăti o expediţie nocturnă, cu scopul de a
prinde o bandă de oameni de-ai baronului Fitz Alwine. Izbânda expediţiei
trebuia să îndeplinească o mare dorinţă a bătrânului, căci soţul Margaretei
nu renunţase la planul lui de răzbunare. Informaţiile obţinute de Gilbert cu
privire la trecerea acestor oameni prin pădurea Sherwood lăsau să se creadă
că ei îşi însoţeau stăpânul spre castelul din Nottingham. Intenţia lui Gilbert
era să-şi îmbrace oamenii lui cu hainele soldaţilor baronului şi să pătrundă
astfel în castel. Acolo ar fi urmat represalii, represalii nemiloase, care plăteau
cu moarte pentru moarte, cu incendiu pentru incendiu.
Mai mult vorbăreţ decât prudent, Hal răspunsese la toate întrebările lui
Gilbert. Nevinovatul flăcău nu-şi dăduse seama că răspunsurile sale sincere
stârneau nori de furtună în ochii întunecaţi şi atenţi ai bătrânului.
Robin şi Micul-John îi juraseră lui Gilbert că-l vor ajuta să-l pedepsească
pe baron. Credincioşi jurământului făcut, şi unul şi celălalt se puseră la
dispoziţia lui. La cererea lui Gilbert, Micul-John înarmă o ceată de oameni
îndrăzneţi şi curajoşi, în care intraseră şi fiii lui sir Guy şi care astfel
alcătuită din luptători hotărâţi să învingă se puse la dispoziţia bătrânului
pădurar.
Gilbert voia să-l ucidă pe baron cu propriile-i mâini, căci în chinuitoarea
lui durere, el socotea această ucidere ca un tribut ce trebuia plătit
rămăşiţelor scumpe ale nefericitei sale soţii.
În această privinţă, Robin nu împărtăşea părerile tatălui său adoptiv şi,
fără a considera că-şi calcă jurământul făcut în faţa trupului neînsufleţit al
Margaretei, el se gândea să-l apere totuşi pe baron de furia bătrânului.
Aşadar, un gând de dragoste trebuia să se aşeze ca un scut între arma lui
Gilbert şi pieptul baronului Fitz Alwine.
"Doamne Dumnezeule! îşi spunea în gând Robin. Ajută-mă să-l feresc pe
omul acesta de loviturile tatălui meu; blânda fiinţă care stă alături de tine nu
cere răzbunare. Hărăzeşte-mi norocul să-i pot îmblânzi inima lui Fitz Alwine,
să aflu de la el de soarta lui Allan Clare, ca să pot aduce celei pe care o iubesc
o rază de fericire."
Cu câteva minute înainte de ora fixată pentru plecare, Robin se duse în
încăperile unde locuia Marianne ca să-şi ia rămas bun de la tânăra fată.
Deschizând încet uşa camerei, Robin o zări stând rezemată cu coatele pe
fereastră, vorbind cu ea însăşi, aşa cum se întâmplă câteodată celor care
trăiesc singuri, înconjuraţi numai de gândurile lor. Surprins şi tulburat, Robin rămase mut, cu pălăria în mână, în pragul uşii.
— Sfântă mamă a lui Isus — murmura fata, cu voce întretăiată — ajută-
mă, apără-mă, dă-mi putere să îndur zdrobitoarea monotonie a existenţei
mele! Allan, fratele meu, singurul meu ocrotitor, unicul meu prieten, de ce m-
ai părăsit! Speranţele tale de fericire erau pentru mine singura mea bucurie,
Christabel şi cu tine eraţi toată viaţa mea! De şase ani eşti plecat, frate drag,
iar eu am crescut departe de tine, ca o floare uitată în curtea unei case pustii.
Oamenii cărora le-ai încredinţat grija vieţii mele sunt prea buni şi mă
copleşesc cu bunătatea lor, dar asta mă face să simt şi mai mult singurătatea
mea, părăsirea mea. Sunt nefericită, Allan, foarte nefericită, şi ca o culme a
nenorocirii mele, o patimă mistuitoare îmi umple toată fiinţa: inima nu-mi
mai aparţine.
Când sfârşi aceste cuvinte dureroase, Marianne îşi prinse capul în
mâinile sale albe şi începu să plângă cu amărăciune.
— "Inima nu-mi mai aparţine" — repetă Robin, tresărind îngrijorat, în
timp ce o îmbujorare puternică îl făcea să înţeleagă că fusese martorul
indiscret al tânguirilor tinerei fete. Marianne — spuse el repede, înaintând
spre mijlocul camerei — îmi daţi voie să stau de vorbă cu dumneavoastră
câteva clipe?
Surprinsă, Marianne scose un strigăt uşor.
— Cu plăcere, messire — răspunse ea, cu blândeţe.
— Domnişoară — continuă Robin, cu ochii în pământ şi cu tremur în
glas — am săvârşit fără să vreau o greşeală de neiertat. Cer nemărginitei
dumneavoastre îngăduinţe să asculte mărturisirea fără mânie. Stau în pragul
uşii de câteva minute şi am auzit, fără să vreau, cuvintele atât de triste pe
care le-aţi rostit.
Marianne se aprinse la faţă.
— Am auzit fără să ascult, domnişoară — se grăbi să adauge Robin,
apropiindu-se sfios de tânăra fată. Un zâmbet blând întredeschise buzele
încântătoarei lady. Domnişoară — reluă Robin, încurajat de acest
dumnezeesc surâs — daţi-mi voie să răspund unora din cuvintele
dumneavoastră. Nu mai aveţi părinţi, Marianne, sunteţi departe de fratele
dumneavoastră şi aproape singură pe lume. N-am întâlnit şi eu în viaţa mea
aceleaşi dureri? Nu sunt şi eu orfan? Ca şi dumneavoastră, milady, pot să mă
plâng şi eu de soarta mea; ca şi dumneavoastră aş putea plânge şi eu, dar nu
pe cei absenţi, ci mai dureros, pe cei care nu mai sunt. Şi totuşi nu plâng,
pentru că nădăjduiesc în viitor şi în Dumnezeu. Curaj, Marianne, păstraţi-vă
încrederea şi speranţa: Allan se va întoarce şi, cu el, şi nobila şi frumoasa
Christabel. Aşteptând înapoierea lor, fără îndoială nu prea îndepărtată,
acordaţi-mi cinstea să vă ţin loc de frate. Nu mă refuzaţi, Marianne; veţi
înţelege curând că încrederea dumneavoastră se sprijină pe un om care şi-ar
da viaţa ca să vă facă fericită.
— Ce bun sunteţi, Robin! răspunse tânăra, emoţionată.
— Aveţi încredere în mine, scumpă lady. Şi mai ales, să nu credeţi că,
oferindu-vă inima, viaţa, toată grija mea, am făcut-o fără să mă gândesc...
Iată, Marianne — adăugă tânărul, cu o voce mai sigură şi mai puţin tremură-
toare — am să vă spun tot adevărul: vă iubesc de când v-am întâlnit prima
dată. O exclamaţie amestecată cu bucurie şi uimire scăpă de pe buzele
Mariannei. Dacă vă fac astăzi această mărturisire — reluă Robin, tulburat —
dacă vă deschid inima în care am închis chipul dumneavoastră de şase ani,
nu o fac în speranţa de a primi în schimb dragostea dumneavoastră, ci
pentru a vă face să înţelegeţi cât vă sunt de devotat. Cuvintele pe care le-aţi rostit şi pe care le-am auzit fără să vreau, mi-au zdrobit inima. Nu vă cer să-
mi spuneţi numele celui pe care-l iubiţi... când mă veţi socoti vrednic să-l
înlocuiesc pe fratele dumneavoastră, îmi veţi spune. Credeţi-mă, Marianne,
voi respecta această alegere demnă de invidiat... Mă cunoaşteţi de şase ani, şi
nu-i aşa că v-a fost uşor să mă judecaţi după faptele mele? Merit titlul scump
de ocrotitor al dumneavoastră. Nu plângeţi, Marianne, daţi-mi mâna şi
spuneţi-mi că într-o zi voi fi prietenul, confidentul dumneavoastră.
Marianne întinse amândouă mâinile tremurânde spre tânărul care se
înclinase spre ea.
— V-am ascultat cuvintele, Robin — spuse fata — cu un sentiment atât
de viu, care mă împiedică să vă exprim toată fericirea. Vă cunosc de mulţi ani
şi fiecare zi m-a învăţat să vă apreciez mai mult. În timpul absenţei lui Allan
aţi îndeplinit pe lângă mine rolul celui mai bun dintre fraţi, şi aceasta, în
umbră, în tăcere, aproape fără să vă mulţumesc. Sunt foarte mişcată, dragă
prietene, de sacrificiul generos pe care vreţi să-l faceţi în favoarea persoanei
necunoscute căreia îi aparţine inima mea. Ei bine, mi-ar fi greu să fiu
întrecută în nobleţe sufletească chiar de dumneavoastră, Robin. Vreau să mă
arăt tot atât de sinceră pe cât aţi fost dumneavoastră de devotat. O roşeaţă
puternică inundă obrajii Mariannei, care tăcu vreo câteva minute. Să nu vă
faceţi o părere proastă despre delicateţea mea de femeie — continuă tânăra,
tulburată — dacă în schimbul tuturor gingăşiilor pe care le-aţi avut pentru
mine eu vă dau dragostea mea! De altfel, nu cred deloc că trebuie să roşesc
din pricina acestei mărturisiri, pentru că ea reprezintă dovada recunoştinţei
şi sincerităţii mele.
Nu mai repetăm cuvintele înflăcărate care s-au pornit ca un torent din
inimile celor doi tineri; şase ani de dragoste în tăcere acumulaseră comori de
iubire.
Cu mâinile împreunate, cu ochii în lacrimi, cu surâsul pe buze, ei îşi
jurară unul altuia dragoste constantă, veşnică: dragostea aceasta nu trebuia
să zboare spre cer decât o dată cu ultima suflare a vieţii lor.