ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

VIII

Pe Robin l-am lăsat în capelă; se ascunsese după un stâlp şi se întreba
prin ce întâmplare fericită îşi redobândise Allan libertatea. "Fără doar şi poate
— se gândea Robin — datorită lui Maud, drăguţa de Maud, care-i joacă
asemenea feste baronului şi, pe legea mea, dacă ne va deschide toate porţile
castelului, îi făgăduiesc un milion de sărutări."
— Încă o dată, draga mea Christabel — spunea Allan, ducând la buze
mâinile tinerei fete — am fericirea, ca după doi ani de despărţire, să uit lângă
dumneata tot ce am suferit.
— Ai suferit, dragă Allan? întrebă Christabel, pe un ton uşor
neîncrezător.
— Cum, te-ndoieşti? Ah, da, am suferit, şi din ziua în care am fost
alungat din castel de tatăl dumitale, viaţa pentru mine a fost un adevărat iad.
În ziua aceea când am plecat din Nottingham, am mers privind înapoi până
când ochii mei n-au mai putut zări, din pricina depărtării, vălul pe care-l
fluturai de pe metereze, în semn de adio. Am crezut atunci că această
despărţire va fi veşnică, pentru că simţeam că mă sfârşesc de durere. Dar lui
Dumnezeu i s-a făcut milă de mine: mi-a îngăduit să plâng ca un copil care
şi-a pierdut mama. Am plâns şi am supravieţuit.
— Allan, martor mi-e cerul că, dacă mi-ar fi stat în putere să te fac
fericit, aş fi făcut-o!
— Aşadar, într-o zi voi fi fericit! strigă Allan, cu înflăcărare. Şi Dumnezeu
va vrea ceea ce vrei tu.
— Mi-ai fost credincios? întrebă Christabel, întrerupându-l pe tânăr cu o
cochetărie naivă. Şi-mi vei rămâne mereu?
— În gând, în vorbă, în faptă, am fost, sunt şi aşa voi rămâne mereu!
— Mulţumesc, Allan! Încrederea pe care o am în tine mă ajută să îndur
singurătatea în care mă aflu. Datorez supunere tatălui meu, însă la una din
dorinţele lui nu mă voi supune niciodată: poate să ne despartă din nou, cum
a mai făcut-o, dar niciodată nu mă va putea sili să iubesc pe altul în afară de
tine.
Pentru prima dată în viaţa lui, Robin auzea acum vorbindu-se de
dragoste; înţelegea totul din intuiţie, tresărea de fericire la sunetul acestor
cuvinte şi îşi spunea suspinând: "Oh, dacă şi frumoasa Marianne ar vrea să-
mi vorbească tot aşa!"
— Draga mea Christabel — continuă Allan — cum de ai descoperit
ascunzătoarea în care eram închis? Cine mi-a deschis uşa? Cine mi-a dat
acest veşmânt de călugăr? În întuneric n-am putut desluşi chipul salvatoru-
lui meu. Mi s-a spus doar în şoaptă: "Duceţi-vă în capelă!"
— În castel nu-i decât o singură fiinţă în care mă pot încrede: este o
tânără pe cât de bună, pe atât de iscusită; evadarea ta o datorăm lui Maud,
slujitoarea mea.
— Eram sigur... — murmură Robin.
— După ce tatăl meu ne-a despărţit cu atâta violenţă, iar pe tine te-a
azvârlit în temniţă, Maud, îndurerată de disperarea mea, mi-a spus: "Liniştiţi-
vă, milady, îl veţi revedea pe messire Allan foarte curând". Iar buna şi mica
Maud s-a ţinut de cuvânt; acum câteva clipe mi-a spus să vin şi să te-aştept
aici. Se pare că temnicerul însărcinat să te păzească n-a rămas nepăsător la
nazurile micuţei Maud. Maud i-a dat să bea, i-a cântat câteva balade şi l-a
ameţit atât de bine cu vinul şi cu privirile, încât bietul om a adormit buştean.
Şi-atunci ştrengărită i-a luat cheile. Printr-o fericită întâmplare, confesorul lui
Maud se găsea în castel şi preacuviosul nu s-a sfiit să-şi scoată rasa ca să ţi-
o dea ţie. Încă nu l-am văzut pe acest venerabil slujitor al Domnului, însă
vreau să-l cunosc ca să-i mulţumesc din suflet pentru sprijinul părintesc dat
lui Maud.
"Cu adevărat sprijin foarte părintesc" — se gândi Robin, continuând să
stea ascuns după stâlp.
— Călugărul acesta nu se numeşte cumva fratele Tuck? întrebă Allan.
— Ba da, dragă prietene. Îl cunoşti?
— Oarecum — răspunse tânărul, surâzând.
— Sunt sigură că trebuie să fie un bătrân cumsecade — adăugă
Christabel. Dar de ce râzi, Allan? Crezi oare că bunul părinte nu merită
respectul nostru?
— Nu pretind altceva, dragă Christabel.
— Atunci de ce râzi, dragul meu? Vreau să ştiu şi eu.
— De un fleac, draga mea. Pentru că acest bun călugăr bătrân, nu-i
chiar atât de bătrân pe cât crezi.
— Mă mir totuşi că greşeala mea te face să râzi atât. Bătrân sau tânăr,
n-are importanţă, eu îl iubesc pe acest călugăr. De altfel, mi se pare că şi
Maud îl iubeşte mult.
— Ah, despre asta n-am nimic de zis; însă aş fi deznădăjduit dacă şi tu l-
ai iubi pe cât îl iubeşte Maud.
— Ce vrei să spui? întrebă Christabel, cam supărată.
— Iartă-mă, dragostea mea, toate acestea nu sunt decât o glumă pe care
o vei înţelege mai târziu, când amândoi îi vom mulţumi călugărului pentru
bunătatea lui.
— Fie. Dar nu-mi spui nimic despre Marianne, sora ta! Ah, măcar pe ea
îmi vei îngădui s-o iubesc, nu-i aşa?
— Marianne ne-aşteaptă la un pădurar cumsecade care stă în pădurea
Sherwood; ea a părăsit Huntingdon-ul ca să stea cu noi, deoarece speram că
tatăl tău îmi va acorda mâna ta. Cum însă nu e mulţumit că doar m-a
îndepărtat, încearcă acum să-mi răpească şi libertatea iar mai târziu, desigur,
şi viaţa; deci nu ne mai rămâne decât o singură şansă de fericire: fuga...
— Ah, nu, Allan, niciodată nu-l voi părăsi pe tata!
— Dar bine, mânia lui va cădea asupra ta, cum a căzut asupra mea.
Marianne, tu şi eu vom fi atât de fericiţi când vom fi departe de lume, oriunde
vei vrea să trăieşti, în pădure, în oraş, oriunde Christabel. Oh, vino, vino cu
mine, nu vreau să plec fără tine din iadul ăsta!
Christabel disperată, plângea cu capul în mâini şi nu putea rosti decât
un singur cuvânt: "Nu! nu!" ori de câte ori Allan îi vorbea de fugă. Ah, dacă
Allan Clare s-ar fi aflat undeva, în public, cum ar mai fi demascat el crimele
baronului Fitz Alwine şi cum l-ar mai fi zdrobit pe acest om crud şi îngâmfat!
În timp ce tânărul gentilom şi Christabel, strânşi unul lângă altul, îşi
mărturiseau durerile şi speranţele, Robin, în faţa căruia se juca pentru prima
dată o adevărată scenă de dragoste, se simţea transportat într-o lume cu
totul nouă.
Uşa prin care pătrunseseră în capelă prizonierii evadaţi se deschise încet
şi Maud, cu o torţă în mână, se ivi însoţită de fratele Tuck, dezbrăcat de rasa
de călugăr.
— Oh. oh, oh, stăpâna mea! strigă Maud suspinând. Totul e pierdut! O
să murim cu toţii, este un măcel cumplit! Oh, oh, oh!...
— Ce s-a întâmplat, Maud? strigă Christabel, îngrozită.
— Am spus eu c-o să murim: baronul trece totul prin foc şi sânge; nu
cruţă pe nimeni, nici pe dumneavoastră, nici pe mine! Ah, este înfiorător să
mori atât de tânăr! Nu, nu, de o mie de ori, nu, milady, nu vreau să mor!
Biata Maud tremura şi plângea cu adevărat, însă în curând avea să
zâmbească din nou.
— Ce-nseamnă vorbăria asta? întrebă Allan, cu asprime. Ai înnebunit?
Şi dumneata, jupâne Tuck, ai putea să-mi spui ce se-ntâmplă?
— Cu neputinţă, domnule cavaler — răspunse călugărul, cu un aer uşor
ironic — pentru că tot ce ştiu se rezumă doar la atât: şedeam... ba nu, eram
în genunchi..
— Ba şedeai — îl întrerupse Maud.
— Ba eram în genunchi... — ripostă călugărul.
— Ba şedeai — repetă Maud.
— Ba eram în genunchi, îţi spun! Eram în genunchi... Îmi făceam
rugăciunea...
— Beai bere — îl întrerupse din nou Maud, cu dispreţ — ba chiar beai
prea mult.
— Blândeţea şi politeţea sunt calităţi alese, frumoasa mea Maud, dar îmi
face impresia că astăzi eşti înclinată să le uiţi.
— Fără morală şi, mai ales, fără vorbe de prisos...- reluă Allan, cu voce
poruncitoare. Explicaţi-mi ce v-a adus aici pe neaşteptate şi ce primejdie ne
ameninţă.
— Întrebaţi-l pe cuviosul părinte — zise Maud, şăgalnică, scuturându-şi căpşorul frumos — lui v-aţi adresat adineauri, domnule cavaler, drept e ca tot
el să vă răspundă.
— Maud, priveşti cu uşurinţă teama care m-a cuprins — adăugă
Christabel. Spune-mi de ce trebuie să ne temem, le rog, îţi poruncesc.
Intimidată, tânăra cameristă se roşi la faţă şi, apropiindu-se de stăpâna
sa, începu:
— Iată ce este, milady. Ştiţi că i-am dat lui Egbert, temnicerul, mai mult
vin decât putea să rabde capul lui, aşa că a adormit. În toiul somnului, somn
greu de beţiv, Egbert a fost chemat de milord; milord voia să facă o vizită
iubi... lui messire Allan. Sărmanul temnicer, aflându-se încă sub influenţa
vinului pe care i l-am turnat şi uitând de respectul pe care-l datorează
înălţimii sale, s-a înfăţişat cu mâinile în şold şi i-a cerut cu necuviinţă să-i
spună cine a îndrăznit să-i tulbure lui somnul, el, un tânăr viteaz şi cinstit.
Domnul baron a fost atât de surprins auzind această neobişnuită întrebare,
încât a rămas mut câteva clipe, cu ochii ţintă la Egbert. Încurajat de această
tăcere, temnicerul s-a apropiat de domnul baron şi i-a strigat pe un ton vesel:
"Ia spune-mi, hodorog bătrân, cum îţi mai merge cu sănătatea? Sper că la
noapte guta o să te lase să dormi liniştit..." Ştiţi că înălţimea sa nu prea era
în toane bune. Închipuiţi-vă ce furie l-a cuprins, după vorbele şi gesturile lui
Egbert... Ah, milady, dacă l-aţi fi văzut atunci pe monsenior, aţi fi tremurat şi
dumneavoastră cum tremur eu acum, căci v-aţi fi temut de un măcel:
monseniorul era turbat şi răgea mai tare decât un leu rănit; se zguduia sala
când bătea din picior sau când umbla de colo-colo să găsească ceva să
sfarme în mâini. Deodată înhăţă inelul cu chei agăţat la cingătoarea lui
Egbert şi începu să caute printre ele cheia temniţei unde se găsea iubi...
domnul cavaler. Cheia nu mai era. "Ce-ai făcut cu ea?" a strigat stăpânul, cu
glas ca de tunet. La această întrebare, Egbert se trezi deodată şi se îngălbeni
de spaimă. Monseniorul nu mai avea putere să strige, dar tremurul convulsiv
care-i înfiora trupul prevestea răzbunarea. A poruncit să vină o grupă de
soldaţi cu care s-a îndreptat spre temniţa domnului, spunând că, dacă nu-l
va găsi acolo pe prizonier, Egbert va fi spânzurat... Messire — continuă Maud,
adresându-se lui Allan — trebuie să fugiţi cât mai repede cu putinţă, să fugiţi
mai înainte ca tatăl meu, informat de cele întâmplate, să închidă porţile
castelului şi să ridice podul mobil.
— Pleacă, pleacă, dragă Allan! strigă Christabel. Dacă tatăl meu ne-ar
găsi împreună, am fi despărţiţi pentru totdeauna.
— Dar tu, Christabel, tu? întrebă deznădăjduit Allan.
— Eu, eu rămân... ca să potolesc mânia tatălui meu.
— Atunci rămân şi eu!
— Nu, nu, fugi, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă mă iubeşti, fugi... o
să ne revedem.
— Juri c-o să ne revedem, Christabel?
— Jur!
— Ei bine, Christabel, mă supun.
— Adio, pe curând!
— Şi acum urmaţi-mă, domnule cavaler, împreună cu acest venerabil
călugăr.
— Eşti sigură, Maud, că tatăl dumitale ne va lăsa să ieşim din castel?
întrebă fratele Tuck.
— Da, numai să nu-i fi adus cineva la cunoştinţă cele petrecute în
timpul serii. Hai, veniţi, nu mai avem timp de pierdut.
— Numai că în castel am intrat trei — spuse călugărul.
— Aşa este — zise Allan. Ce s-o fi întâmplat cu Robin?
— Prezent! strigă tânărul pădurar, ieşind din ascunzătoare.
Christabel scoase un uşor strigăt de spaimă, iar Maud îl salută pe Robin
cu atâta grabă, încât călugărul se încruntă.
— Isteţ băiat! exclamă Maud, zâmbind şi atingând cu gingăşie braţul lui
Robin. A evadat dintr-o temniţă pe care o supravegheau două santinele.
— Şi dumneata ai fost închis? strigă Allan.
— Am să vă povestesc aventura mea când o să fim departe de aici —
răspunse tânărul pădurar. Să plecăm mai repede. Haideţi odată, messire!
Pare-mi-se că ar trebui să ţineţi la viaţă... mai mult decât mine — adăugă
tânărul, cu tristeţe — căci moartea dumneavoastră o va plânge sora
dumneavoastră şi alte persoane, în timp ce pe mine... Dar haideţi, veniţi
repede, să profităm de ajutorul frumoasei Maud; să plecăm odată, zidurile
castelului din Nottingham îmi apasă sufletul. Să mergem!
La aceste ultime cuvinte, Maud aruncă spre tânăr o privire ciudată.
Deodată se auzi un zgomot de paşi pe coridorul ce ducea la capelă.
— Doamne, ai milă de noi! strigă Maud. Vine baronul; pentru numele lui
Dumnezeu, plecaţi!
Dezbrăcându-şi în grabă rasa de călugăr, Allan i-o dădu lui Tuck şi se
repezi apoi spre Christabel ca să-şi ia rămas bun.
— Pe aici, cavalere! strigă Maud, autoritară, deschizând una din uşi.
Allan depuse pe buzele Christabelei un sărut fierbinte, apoi răspunse
chemării lui Maud.
— Sfântul Benedict să te apere, dulcea mea prietenă! zise călugărul,
vrând s-o îmbrăţişeze şi el pe Maud.
— Obraznicule! strigă tânăra. Hai treceţi, treceţi odată!
Robin, încă de pe acum expert în galanterii, se înclină în faţa
Christabelei şi-i sărută respectuos mâna, spunându-i:
— Sfânta Fecioară să vă fie sprijin, mângâiere şi călăuză!
— Mulţumesc! răspunse Christabel, uimită de atâta nobleţe în purtarea
unui simplu pădurar.
— Milady — zise Maud — în timp ce noi fugim, aşezaţi-vă în genunchi ca
pentru rugăciune şi prefăceţi-vă că nu ştiţi nimic, aşa încât baronul să nu
bănuiască nici pe departe că aţi putea cunoaşte pricina mâniei sale.
Abia se închise uşa în urma fugarilor, că în capelă năvăli baronul, urmat
de soldaţi.
Să-l părăsim pentru o clipă şi să-i însoţim mai întâi pe cei trei prieteni ai
noştri, cărora buna Maud le este înger păzitor.
Micul grup se strecură astfel printr-o galerie lungă şi îngustă: în frunte
mergea Maud, cu o torţă în mână; după ea Robin; fratele Tuck păşea aproape
alături de Robin; ultimul venea Allan. Maud grăbea pasul, ca să se depărteze
de Robin şi să ajungă cât mai repede la poarta castelului. Nu râdea, tăcea, iar
cu mâna rămasă liberă înlătura mâna lui Robin, care încerca zadarnic să-i
prindă din zbor câteva cute ale rochiei.
— Vasăzică eşti supărată pe mine? o întrebă tânărul, pe un ton rugător.
— Da — răspunse scurt Maud.
— Ce-am făcut de nu-ţi mai sunt pe plac?
— N-ai făcut nimic.
— Atunci, am spus ceva?
— Nu mă-ntreba, messire, asta nici nu poate, nici nu trebuie să te
intereseze.
— Dar mă mâhneşte.
— Ce importanţă are? Te vei consola repede. Nu vei fi în curând departe
de castelul din Nottingham, ale căror ziduri îţi apasă sufletul?
"Aha, înţeleg" — îşi spuse Robin şi adăugă:
— Dacă m-a obosit baronul, zidurile castelului şi zăvoarele temniţelor
lui, în schimb nu m-a obosit nici chipul dumitale atât de încântător, nici
zâmbetul, nici cuvintele dumitale frumoase, draga mea Maud.
— Adevărat? întrebă Maud, întorcând capul pe jumătate.
— Foarte adevărat, dragă Maud.
— Atunci să facem pace...
Şi Maud se lăsă îmbrăţişată de tânărul pădurar. Această mică mişcare
produse o întârziere în înaintarea fugarilor, iar călugărul, a cărui ureche
fusese neplăcut impresionată de zgomotul sărutului, strigă pe un ton
morocănos:
— Hei! Mai repede! Pe unde trebuie s-o luăm?
Ajunseseră la o întretăiere de coridoare.
— La dreapta — răspunse Maud, şi douăzeci de paşi mai departe se
pomeniră la poartă.
Tânăra îşi chemă tatăl.
— Cum? strigă bătrânul Lindsay, care, din fericire, nu aflase încă despre
întâmplările din seara aceea. Cum? Ne şi părăsiţi, în plină noapte? Tocmai
voiam să ciocnesc un pahar cu dumneata înainte de culcare, frate Tuck;
trebuie, într-adevăr, să plecaţi chiar în seara asta?
— Da, fiule — răspunse Tuck.
— Adio deci, veselul meu Gilles, iar dumneavoastră, bravi gentlemeni, la
revedere!
Podul mobil fu coborât. Allan se repezi cel dintâi afară din castel.
Călugărul îl urmă, după ce schimbă câteva vorbe cu tânăra fată, care, de astă
dată, nu-i mai îngădui s-o sărute, ceea ce el numea binecuvântarea, căci,
profitând de o clipă de neatenţie din partea călugărului, ea îşi lipi buzele
fierbinţi de mâna lui Robin. Sărutul acesta, care-l săgetă pe tânăr până în
adâncul sufletului, îl întristă în acelaşi timp nespus de mult.
— O să ne revedem curând, nu-i aşa? zise Maud în şoaptă.
— Sper — răspunse Robin — dar până mă voi întoarce, fii bună, copilă
dragă, să-mi iei arcul şi săgeţile pe care le-am lăsat în camera baronului şi să
le dai celui care o să ţi le ceară din partea mea.
— Vino dumneata.
— Bine, am să vin eu. Maud. Adio, Maud!
— Adio Robin, adio!
Suspinele care înecau glasul fetei nu îngăduiau să se înţeleagă dacă ea
mai spusese şi: "Adio, Allan! Adio, Tuck!"
Fugarii coborâră repede dealul, străbătură oraşul fără să se oprească şi
nu-şi încetiniră pasul decât sub umbra ocrotitoare a pădurii Sherwood.