ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

III

La început, micul convoi merse în tăcere; cavalerul şi tânăra fată se mai

gândeau încă la primejdia prin care trecuseră, iar în mintea tânărului arcaş

se ivea o lume întreagă de noi gânduri: pentru prima dată în viaţă admira

frumuseţea unei femei.

Mândru din fire, el nu voia să pară inferior celor care-i datorau viaţa, şi

de aceea, călăuzindu-i, se arăta plin de trufie şi de asprime. Ghicea că aceste

persoane îmbrăcate modest şi călătorind fără însoţitori aparţineau de fapt

nobilimii, dar aici, în pădurea Sherwood, el se considera deopotrivă cu ei, ba

chiar mai presus decât ei în faţa capcanelor întinse de tâlhari.

Cea mai mare ambiţie a lui Robin era să se remarce ca un arcaş iscusit

şi un pădurar îndrăzneţ. Primul titlu îl merita cu prisosinţă, dar pe al doilea

i-l dezminţea înfăţişarea lui tinerească. La toate aceste daruri fireşti, Robin

adăuga şi farmecul unui glas melodios: ştia acest lucru şi cânta oriunde şi

oricând avea chef, deci avu chef să le-arate şi călătorilor talentul său, aşa că

începu sprinţar o baladă veselă, dar, de la primele cuvinte, o emoţie

nemaiîntâlnită îi sugrumă vocea. Buzele i se închiseră tremurând. Încercă din

nou, dar nu fu în stare să scoată nici un sunet, ci doar un suspin adânc.

Încercă iar, acelaşi suspin, aceeaşi emoţie. Copil nevinovat, el încerca acum

sfiala dragostei, căci, fără să-şi dea seama, se îndrăgostise de frumoasa

necunoscută care venea călare în urma lui şi, visând la ochii ei negri, uitase

toate cântecele învăţate. În cele din urmă, înţelegând cauza tulburării sale, îşi

zise recăpătându-şi stăpânirea de sine: "Răbdare, în curând am s-o văd fără

glugă".

Cavalerul îl întrebă pe Robin, cu multă bunăvoinţă, despre gusturile,

deprinderile şi îndeletnicirile sale, dar tânărul îi răspunse cu răceală, fără să

schimbe tonul decât atunci când amorul său propriu fu în joc.

- Nu ţi-e teamă - îl întrebă străinul - că ticălosul acela va căuta să se

răzbune pe tine din pricină că a dat greş? Nu ţi-e teamă că ai putea să

greşeşti ţinta?

- Zău că nu, domnule, mi-e cu neputinţă să mă tem de aşa ceva.

- Cu neputinţă?

- Da, deprinderea face ca loviturile cele mai grele să fie pentru mine un

simplu joc.

Era prea multă bună credinţă şi nobilă mândrie în răspunsurile lui

Robin pentru ca străinul să-l ironizeze; de aceea necunoscutul continuă:

- Eşti oare într-atât de bun ochitor ca s-atingi, de la cincizeci de paşi,