ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

VIII

VIII
La o lună după întâmplările pe care le-am povestit, Robin Hood, soţia lui
şi toată ceata oamenilor veseli se întorseseră din nou sub copacii uriaşi ai
pădurii Sherwood. Cam în aceeaşi vreme, mulţi normanzi, plătiţi cu dărnicie
de regele Henric al II-lea pentru serviciile lor militare, îşi luară în primire
domeniile ce le fuseseră dăruite de generozitatea regală. Unii din aceşti
normanzi, obligaţi să treacă prin pădurea Sherwood pentru a ajunge la noile
lor proprietăţi, au fost siliţi de ceata oamenilor veseli să plătească scump
această trecere. Noii veniţi au protestat şi s-au plâns judecătorilor din oraşul
Nottingham, însă plângerile, considerate drept exagerări, au rămas fără
răspuns. Dar iată de ce şerifii şi alte personalităţi cu vază din oraş păstrau o
tăcere prudentă.
Mulţi din membrii cetei lui Robin Hood se înrudeau cu locuitorii din
Nottingham şi, cum era şi firesc, aceştia din urmă se foloseau de trecerea lor
asupra şefilor civili sau militari pentru a preîntâmpina orice măsură aspră ce
s-ar fi putut lua împotriva oaspeţilor pădurii. Tare se mai temeau oamenii
aceştia de treaba ca nu cumva, în caz că un atac victorios i-ar fi alungat pe
oamenii veseli din adăpostul lor verde, într-o dimineaţă să aibă trista
mulţumire de a vedea pe vreuna din rudele lor legănându-se cu ştreangul de
gât în spânzurătoarea oraşului.
Totuşi, pentru că era necesar în ochii reclamanţilor, să se facă paradă de
indignare şi de justiţie, răsplata făgăduită celui care ar fi izbutit să-l răpească
pe Robin Hood fu dublată. Oricine se prezenta obţinea pe loc autorizaţia de a-
l aresta pe faimosul proscris. Mulţi oameni înzestraţi cu o forţă fizică
remarcabilă sau foarte hotărâţi s-au încumetat să pornească în această
aventură, dar se petrecea un lucru cu totul neaşteptat: intrau şi ei, de bună
voie, în ceata pădurarilor veseli.
Într-o dimineaţă, Robin şi Will Roşcovanul se plimbau prin pădure, când
deodată îl văzură pe Much apărând în faţa lor, gâfâind şi leoarcă de
năduşeală.
— Ce-i cu tine, Much? îl întrebă, îngrijorat, Robin. Te-a urmărit cineva?
Eşti tot o apă.
— Nu te speria, Robin — spuse tânărul, ştergându-şi faţa aprinsă. Slavă
Domnului, n-am întâlnit nici o primejdie. M-am luptat cu ciomagul cu Arthur
cel paşnic. Să mă bată Dumnezeu, dar băiatul ăsta are în braţe o putere de
uriaş.
— Este adevărat, dragă Much, şi e foarte greu să te baţi cu Arthur când
el ia lupta în serios.
— Arthur nu-şi pierde o clipă sângele rece — adăugă Much. Însă cum nu
cunoaşte adevăratele reguli ale artei, îşi datoreşte izbânda numai forţei
nemărginite a muşchilor săi.
— Te-a silit să-i ceri îndurare?
— Te cred, căci altfel m-ar fi lăsat lat, fără suflare; acum s-a încăierat cu
Micul-John, însă cu un asemenea potrivnic, înfrângerea lui Arthur nu poate fi
pusă la îndoială, fiindcă de îndată ce începe să lovească prea tare, Micul-
John îi zvârle ciomagul din mână şi-l croieşte zdravăn pe spinare ca să-l
înveţe minte să-şi domolească puterea.
— Cum de te-ai prins în luptă cu neîmblânzitul Arthur? întrebă Robin.
— Fără nici o pricină, doar aşa ca să petrec un ceas plăcut şi să ne
punem în mişcare trupurile într-un exerciţiu sănătos.
— Arthur este un luptător grozav — reluă Robin — într-o zi m-a biruit şi pe mine în lupta cu ciomagul.
— Pe dumneata? întrebă Will.
— Da, vere dragă, m-a tratat cam la fel cum l-a tratat pe Much: flăcăul
se slujeşte de ciomagul lui de lemn ca de un drug de fier.
— Cum s-a făcut de te-a biruit? Şi în ce loc anume? întrebă Will, plin de
curiozitate.
— Lupta a avut loc în pădure şi am să vă spun cum am făcut cunoştinţă
cu Arthur. Eram singur; mă plimbam pe o cărare pustie, când, deodată, l-am
zărit pe uriaşul Arthur, sprijinit în ciomagul lui ferecat, cu gura şi ochii
căscaţi, uitându-se ţintă la o turmă de cerbi ce trecea liniştită la vreo sută de
paşi de el. Înfăţişarea lui de uriaş şi expresia de naivă candoare ce-i lumina
chipul m-au îndemnat să-mi bat joc de el. M-am strecurat tiptil în spatele lui
şi, când am fost aproape, i-am ars un pumn zdravăn între spete. Arthur a
tresărit, a întors capul şi m-a privit furios.
"— Cine eşti tu — l-am întrebat eu — şi de ce hoinăreşti prin pădure?
Semeni foarte bine cu un hoţ care se pregăteşte să fure un cerb. Fă-mi
plăcerea şi şterge-o chiar acum! Eu sunt paznicul pădurii şi nu sufăr să văd
pe aici vlăjgani de teapa ta."
"— Zău? îmi răspunse el, nepăsător nevoie mare. Încearcă să mă goneşti
dacă vrei să-mi iau tălpăşiţa, că eu nu vreau să plec. N-ai decât să-ţi chemi şi
niscai ajutoare, dacă-ţi place, eu nu mă împotrivesc."
"— N-am nevoie de nimeni ca să te fac să respecţi legea şi voinţa mea,
frumosule! i-am răspuns. Sunt obişnuit să mă folosesc de propriile mele
puteri, care, după cum vezi, sunt vrednice de respect. Am două mâini, o
sabie, un arc şi săgeţi."
"— Micuţul meu pădurar — zise Arthur măsurându-mă din cap până în
picioare, cu o privire plină de dispreţ — dacă am să-ţi trag o singură lovitură
de ciomag peste degete, n-ai să te mai poţi sluji nici de sabie, nici de arc."
"— Vorbeşte cuviincios, băiete — m-am stropşit eu — dacă nu vrei să-
ncasezi o ploaie de lovituri."
"— Adică să biciuieşti un stejar cu o trestie! Ai, micuţule? Cin' te crezi că
eşti, înfumuratule? Află că nu mă sinchisesc de tine nici cât negru sub
unghie. Însă, dacă vrei să te lupţi, sunt omul tău."
"— N-ai sabie" — i-am spus.
"— N-am nevoie de sabie, căci am ciomag."
"— Atunci să-mi caut şi eu un ciomag la fel cu al tău."
"— Fie"! spuse el. Şi Arthur se puse în gardă.
Prima lovitură i-am dat-o eu; am văzut cum îi ţâşneşte sângele din
frunte şi cum i se prelinge pe obraji. Năucit, se trase înapoi. Eu am lăsat
arma jos, însă el, văzându-mi gestul, care de bună seamă i se păru a fi
victorios, începu să mânuiască ciomagul cu o forţă şi cu o dibăcie
nemaipomenite. Şi lovea atât de virtos, încât abia puteam să fac faţă
loviturilor şi să ţin ciomagul cu mâinile încleştate. Sărind înapoi pentru a mă
feri de o lovitură puternică, am pierdut din vedere să mă apăr, iar el,
profitând de împrejurare, îmi trase una în cap, cea mai grozavă lovitură pe
care am încasat-o vreodată! Am căzut pe spate ca străpuns de o săgeată,
totuşi nu mi-am pierdut cunoştinţa şi am sărit repede în picioare. Lupta,
întreruptă o clipă, începu din nou. Loviturile curgeau cu nemiluita şi atât de
înspăimântătoare, încât abia-abia de puteam să mă apăr. Ne-am bătut aşa
vreo patru ceasuri; ecoul loviturilor noastre răsuna în bătrâna pădure, iar noi
ne învârteam unul în jurul celuilalt întocmai ca doi mistreţi care s-au
încăierat. În cele din urmă, socotind că e de prisos să continui o luptă în care n-aveam nimic de câştigat, nici măcar mulţumirea de a-mi fi ciomăgit
potrivnicul, am aruncat ciomagul.
"— Ei, destul! am spus eu. Să punem capăt încăierării. Putem să ne
croim aşa până mâine şi să ne facem praf unul pe celălalt fără nici un folos.
Eşti liber să umbli prin pădure fiindcă eşti un băiat viteaz."
"— Foarte mulţumesc pentru marea cinste — îmi răspunse dispreţuitor.
Datorită ciomagului meu mi-am câştigat dreptul de a face ce vreau, aşa că lui
trebuie să-i mulţumesc, nu dumitale."
"— Ai dreptate, viteazule, însă o să-ţi fie cam greu să-ţi aperi acest drept
dacă n-ai decât ciomagul ca să ţi-l valorifici. În pădurea verde mai sunt destui
luptători pricepuţi şi n-ai să-ţi poţi păstra libertatea decât cu preţul unor
capete sparte sau mădulare învineţite. Crede-mă, traiul la oraş este mai bun
decât viaţa pe care ai duce-o aici."
"— Şi totuşi aş vrea să trăiesc în pădure" — răspunse Arthur.
Răspunsul viteazului meu adversar îmi dădu de gândit — continuă
Robin. I-am cercetat din priviri statura înaltă, chipul prietenos şi sincer şi mi-
am zis în sinea mea că un asemenea flăcău ar fi un mare noroc pentru mica
noastră comunitate.
"— Nu-ţi place să stai la oraş?" l-am întrebat.
"— Nu — mi-a răspuns el — m-am săturat să mai fiu sclavul
blestemaţilor de normanzi şi să-i aud că mă strigă mereu ba câine, ba sclav,
ba slugă. Stăpânul meu m-a cinstit azi-dimineaţă cu cele mai josnice vorbe
şi, nemulţumit să mă sâcâie cu limba lui de viperă, a vrut să mă lovească. N-
am aşteptat să dea; un ciomag se găsea la îndemână, l-am înhăţat şi i-am
trăsnit una pe spinare că şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi am fugit."
"— Cu ce te-ndeletniceşti?" l-am întrebat.
"— Sunt tăbăcar — mi-a răspuns — şi locuiesc de câţiva ani în comitatul
Nottingham."
"— Ei bine, viteazul meu amic — i-am spus eu — dacă n-ai o slăbiciune
deosebită pentru meşteşugul dumitale, ai putea să-i spui adio şi să e
stabileşti aici. Eu sunt Robin Hood. Ai auzit de mine?"
,,- Cum să nu. Dar oare eşti cu adevărat Robin Hood? Adineauri mi-ai
spus că eşti unul din paznicii pădurii."
"— Pe cuvântul meu de cinste că sunt Robin Hood!" i-am răspuns eu,
întinzându-i mâna bietului băiat, uluit cum nu se mai poate.
"— Adevărat?" bâigui el.
"— Pe sufletul şi pe conştiinţa mea!"
— Atunci sunt într-adevăr foarte fericit că te-am întâlnit — adăugă
Arthur, cu o expresie în care se citea bucuria — căci şi eu venisem în
căutarea dumitale, generosule Robin Hood. Când mi-ai spus că eşti paznicul
pădurii, te-am crezut şi n-am mai îndrăznit să-ţi mărturisesc ce vânt m-
aducea la Sherwood. Vreau să intru în ceata voastră, şi dacă mă primiţi, nu
veţi avea alt slujitor mai devotat şi mai credincios decât Arthur cel Paşnic,
tăbăcar din Nottingham."
"— Îmi place sinceritatea ta, Arthur — i-am spus eu — şi mă-nvoiesc să
intri în ceata noastră, a oamenilor veseli. Legile noastre sunt simple şi puţine,
însă ele trebuie respectate. În afară de asta, libertate desăvârşită. O să fii bine
îmbrăcat, bine plătit şi bine tratat."
"— Inima îmi tresaltă în piept când te-aud, Robin Hood, iar la gândul că
o să fac parte dintre ai voştri mă simt tare fericit. De altfel, eu nu sunt pentru
dumneata chiar străin cu totul, aşa cum ai putea să crezi: Micul-John mi-e
rudă. Unchiul meu din partea mamei s-a însurat cu mama Micului-John, care era soră cu sir Guy de Gamwell. Nu-i aşa că am să-l văd în curând pe
Micul John? Ard de dorinţa să-l îmbrăţişez."
"— Am să-l chem repede aici" — i-am spus lui Arthur şi am sunat din
corn.
Câteva clipe mai târziu, Micul-John se ivi în luminişul din pădure. La
vederea sângelui care ne mânjise feţele cu pete îngrozitoare, Micul-John se
opri brusc.
"— Ce s-a-ntâmplat Robin? strigă el, înspăimântat. Faţa ţi-e într-un hal
făr' de hal!"
"— Fiindcă am fost ciomăgit — i-am răspuns eu, calm — iar vinovatul se
află în faţa dumitale."
"— Dacă vlăjganul ăsta te-a bătut, înseamnă că mânuieşte frumuşel
ciomagul! strigă Micul-John. Ei bine, am să-i plătesc cu vârî şi îndesat
loviturile cu care te-a pricopsit. Ia vino încoace, băiete!"
"— Opreşte-ţi braţul, prietene John, şi întinde-i mâna unui aliat
credincios, unei rude; tânărul acesta se numeşte Arthur."
"— Arthur din Nottingham, poreclit cel Paşnic?" întrebă John.
"— Chiar el — răspunse Arthur. Nu ne-am mai văzut din copilărie, dar
totuşi te recunosc, vere John."
"— Eu nu pot să spun acelaşi lucru — zise John, cu sinceritatea lui
naivă. Nu-mi amimesc nici o trăsătură de a ta; dar asta n-are mare
însemnătate, fie cum spui, vere, şi fii binevenit. Vei găsi în pădurea verde din
Sherwood inimi şi chipuri binevoitoare."
Arthur şi John se îmbrăţişară, iar restul zilei îl petrecură în veselie.
— De atunci te-ai mai luptat vreodată cu Arthur? îl întrebă Will pe
Robin.
— N-am mai avut prilejul; de altfel, cred că m-ar birui iar, şi asta ar fi
pentru a treia oară.
— Cum? Pentru a treia oară? strigă Will.
— Da, am mai mâncat o bătaie zdravănă de la Gaspard spoitorul de
vase.
— Adevărat? Când asta? Fără îndoială că înainte de a intra în ceată.
— Da — răspunse Robin — m-am deprins să încerc eu însumi curajul şi
forţa unui om înainte de a-i acorda încrederea. Nu vreau să am drept tovarăşi
nişte inimi slabe şi nişte capete uşor de doborât. Într-o zi l-am întâlnit pe
Gaspard spoitorul pe drumul spre Nottingham. Ştiţi ce bărbat voinic şi lat în
spate este, nu-i nevoie să vi-l mai descriu. De cum l-am văzut, mi-a plăcut
înfăţişarea lui; mergea cu pas hotărât, fluierând un cântec vesel. I-am ieşit în
cale.
"— Bună ziua, viteaz prieten — i-am spus eu — după cum văd, eşti
drumeţ. Cică umblă un zvon despre niscai veşti proaste; or fi adevărate?"
"— Despre ce veşti anume vorbeşti? mă întrebă el. Nu ştiu nici una care
să merite să fie povestită; de altfel, vin de la Bamburg, sunt de meserie
arămar şi nu mă interesează decât meşteşugul meu."
"— Şi totuşi vestea despre care-i vorba trebuie să te intereseze, viteazule.
Am auzit că zece spoitori au fost puşi în lanţuri fiindcă s-au îmbătat."
"— Vestea dumitale nu face doi bani — îmi răspunse el. Dacă ar fi puşi
în lanţuri toţi cei care beau, fii sigur că locul dumitale s-ar afla în primele
rânduri ale osândiţilor, căci nu s-ar zice că dispreţuieşti un vin bun."
"— Aşa-i, nu sunt duşmanul unei sticle de vin roşu şi nu cred că se
găseşte în lume un om vesel căruia să nu-i placă vinul. Ce te-a adus de la
Bamburg pe meleagurile astea? Că, de bună seamă, nu te-a adus numai meşteşugul."
"— Ce-i drept, nu m-a adus meşteşugul — răspunse Gaspard. Am pornit
pe urmele unui tâlhar, îl cheamă Robin Hood. Se dă o răsplată de o sută de
scuzi de aur celui care va izbuti să pună mâna pe tâlhar, iar eu ţin foarte
mult să câştig banii ăştia."
"— Cum, ai de gând să pui mâna pe el?" l-am întrebat eu pe arămar, căci
eram nespus de mirat de felul grav şi liniştit în care îmi făcuse această
ciudată mărturisire.
"— Am un ordin de arestare semnat de rege" — mă lămuri Gaspard.
"— Ordinul este în regulă?"
"— În perfectă regulă: îmi dă dreptul să-l arestez pe Robin şi-mi
făgăduieşte recompensa."
"— Vorbeşti de arestarea asta, încercată zadarnic de atâtea ori, ca şi cum
ar fi cel mai uşor lucru din lume."
"— Pentru mine n-o să fie greu — zise arămarul; sunt puternic, am
muşchi de oţel, un curaj fără pereche şi multă răbdare. După cum vezi, pot
să sper să-l înhaţ."
"— Dar dacă l-ai întâlni din întâmplare, l-ai cunoaşte?"
"— Nu l-am văzut niciodată; dacă aş şti cum arată la faţă, treaba ar fi pe
jumătate făcută. În privinţa asta, dumneata eşti mai câştigat?
"— Da, l-am întâlnit de două ori pe Robin Hood şi poate aş putea să te-
ajut."
"— Frumosule, dacă faci asta — îmi spuse el — am să-ţi dau o parte
bunicică din banii pe care-i voi câştiga."
"— Am să-ţi arăt un loc unde ai să-l poţi întâlni — i-am răspuns. Însă
înainte de a merge mai departe cu învoiala noastră, aş vrea să văd şi eu
ordinul de arestare; ca să fie bun, trebuie să fie bine întocmit."
"— Îţi rămân îndatorat pentru prevedere — îmi răspunse arămarul,
neîncrezător — dar n-am să dau nimănui hârtia din mână. Nu mă-ndoiesc că
este bună şi întocmită cum trebuie, eu sunt pe deplin încredinţat şi asta mi-
ajunge, puţin îmi pasă dacă dumneata crezi sau nu. Robin Hood o să vadă
ordinul regelui când o să-l am în mână, legat fedeleş de mâini şi de picioare."
"— Poate că ai dreptate, viteazule — i-am răspuns eu, nepăsător. La
urma urmei, nici nu ţin morţiş, cum ţi s-ar părea, să mă-ncredinţez dacă
ordinu-i bun au ba. Mă duc la Nottingham nu numai din curiozitate, dar şi
din lipsă de treabă, căci am auzit azi-dimineaţă că Robin Hood o să vină în
oraş. Dacă vrei să mă-nsoţeşti, am să ţi-l arăt pe faimosul proscris."
"— Te cred pe cuvânt, băiete — zise cu însufleţire arămarul — dar dacă,
după ce-om ajunge la destinaţie, o să observ din partea ta vreo şmecherie, ai
să faci cunoştinţă cu ciomagul meu."
Am ridicat dispreţuitor din umeri. Văzând gestul meu, izbucni în râs.
"— N-o să-ţi pară rău că m-ai ajutat — spuse el — căci eu nu sunt om
nerecunoscător."
Când am ajuns la Nottingham, ne-am oprit la hanul lui Pat, iar eu am
cerut stăpânului o sticlă cu bere specială. Arămarul, care umbla pe drum de
dimineaţă, era mort de sete, aşa că berea dispăru repede. După bere, am
cerut să ni se aducă vin, după vin iar bere şi aşa mereu vreme de un ceas
încheiat. Arămarul golise, fără să-şi dea seama, toate sticlele care-i fuseseră
puse dinainte, căci eu, prea puţin înclinat din fire să beau fără măsură, m-
am mulţumit doar cu câteva pahare. Nu mai e nevoie să vă apun că omul
meu s-a îmbătat turtă. Beat cum era, mi-a povestit în chip pompos cam în ce
fel avea să facă şi să dreagă pentru a pune mâna pe Robin Hood; ajunse până acolo, încât, după ce-l făcea prizonier pe căpetenia oamenilor veseli, aresta
întreaga ceată şi o ducea la Londra. Regele răsplătea vitejia lui Gaspard,
dându-i bogăţii şi mare slujbă în stat, dar în clipa când ilustrul învingător era
să se însoare cu o prinţesă din Anglia, alunecă de pe scaun şi, dormind
buştean, se rostogoli sub masă. I-am luat punga arămarului: conţinea
ordinul de arestare şi câţiva bani. Am plătit hangiului tot ce s-a băut şi i-am
spus:
"— Când omul ăsta s-o trezi, să-i ceri să-ţi plătească ce-a dat de duşcă;
apoi, dacă întreabă cine sunt eu şi unde mă poate găsi, spune-i că locuiesc în
pădure şi că mă numesc Robin Hood."
Hangiul, un om foarte cumsecade în care am toată încrederea începu să
râdă vesel.
— "Fiţi liniştit, messire Robin — îmi spuse el — am să vă-ndeplinesc
întocmai porunca, şi dacă vrea să vă vadă, n-are decât să vă caute."
"— Ai înţeles, bravul meu — am răspuns eu, luând cu mine punga
căldărarului. De altfel, fără doar şi poate că omul n-o să mă lase multă vreme
să-l aştept."
Zicând acestea, l-am salutat prieteneşte pe hangiu şi am plecat. Gaspard
se trezi după vreo câteva ore de somn. Îşi dădu repede seama şi de absenţa
mea, şi de pierderea pungii.
"— Hangiu! strigă cu o voce de tunet. Am fost jefuit, sunt ruinat! Unde-i
tâlharul?"
"— Despre ce tâlhar vorbiţi?" întrebă hangiul, cu sânge rece.
"— De tovarăşul meu. M-a jefuit."
"— Iată un lucru care nu-mi face nici o plăcere — spuse hangiul, foarte
nemulţumit — căci aveţi de plată o sumă frumuşică."
"— De plată?! repetă Gaspard, gemând. Nu mai am nimic, nimic,
ticălosul mi-a luat tot. Aveam în pungă un ordin de arestare dat de rege. Cu
această hârtie puteam să mă-mbogăţesc, puteam să pun mâna pe Robin
Hood. Tâlharul ăsta necunoscut mi-a făgăduit că-mi dă ajutor, trebuia să mă
ducă la căpetenia proscrişilor. Ah, nemernicul! A profitat de buna mea
credinţă şi mi-a furat hârtia asta atât de preţioasă."
"— Ce?! izbucni hangiul. I-ai mărturisit acelui tânăr gândurile rele care
te-au adus la Nottingham?"
Arămarul se uită chiorâş la hangiu.
"— S-ar zice că dumneata n-ai da o mână de ajutor tânărului îndrăzneţ
care ar vrea să-l aresteze pe Robin Hood, nu-i aşa?"
"— Pe legea mea! răspunse hangiul. Robin Hood nu mi-a făcut nici un
rău şi treburile lui cu autorităţile statului nu mă privesc. Dar cum dracu se
face — continuă el — că ai băut cu el şi i-ai dat hârtia aceea, în loc să-l
înhaţi.?"
Arămarul îl privi uluit.
"— Ce vrei să spui?"
"— Vreau să spun că ai pierdut prilejul să-l înhaţi pe Robin Hood."
"— Cum adică?"
"— A, că neghiob eşti! Robin Hood a fost adineauri aici; aţi intrat
împreună, aţi băut împreună, iar eu am crezut că eşti din ceata lui."
"— Am băut eu cu Robin Hood?! Am ciocnit eu cu Robin Hood?!" strigă
arămarul, înmărmurit.
"— Da, da! De o mie de ori da!"
"— Asta-i nemaipomenit ! exclamă nenorocitul, căzând pe scaun. Ah, dar
las' pe mine, nu se va putea spune că şi-a bătut joc de Gaspard spoitorul şi a rămas nepedepsit. Ah, nemernicul! Ah, tâlharul! începu el să urle. Aşteaptă
tu, aşteaptă, pornesc eu în urmărirea ta."
"— Aş vrea să-mi plăteşti înainte de a te lăsa să pleci" — spuse hangiul.
"— La cât se ridică suma?" întrebă furios Gaspard.
"— Zece şilingi" — spuse gazda, încântat de chipul furios al nefericitului
arămar.
"— Nu pot să plătesc nici măcar un penny — zise Gaspard, întorcându-şi
buzunarele pe dos. În schimb, am să-ţi las sculele mele pentru această
nefericită datorie; face de trei sau de patru ori mai mult decât îmi ceri. Ai
putea să-mi spui unde îl pot găsi pe Robin Hood?"
"— Astă-seară, nu ştiu; dar mâine îl vei găsi pe omul dumitale vânând
căprioarele regelui."
"— Bun, atunci amân pe mâine prinderea tâlharului" — răspunse
arămarul, cu o siguranţă care-l puse pe gânduri pe hangiu. Căci — adăugă
Robin — povestindu-mi toate acestea, hangiul mi-a mărturisit că, văzând
furia lui Gaspard, s-a temut pentru mine. A doua zi de dimineaţă am început
să caut nu căprioare, ci să-l întâlnesc pe arămar, dar n-a trebuit să caut
multă vreme. Îndată ce m-a zărit, a tras un răcnet şi s-a repezit spre mine,
ameninţându-mă cu ciomagul.
"— Cine-i bădăranul care îndrăzneşte să apară în faţa mea, într-un chip
atât de puţin cuviincios?" am strigat eu.
"— Nu-i nici un bădăran — răspunse arămarul — este păgubaşul, foarte
hotărât să se răzbune."
Spunând acestea, începu să mă atace cu ciomagul; m-am ferit din calea
lui şi am tras sabia din teacă.
"— Opreşte-te — i-am spus eu — nu ne batem cu arme asemănătoare;
îmi trebuie şi mie un ciomag."
Gaspard mă lasă să-mi pregătesc în linişte o cracă de stejar, apoi se
năpusti din nou. Ţinea ciomagul cu amândouă mâinile şi trăgea în mine ca
un tăietor de lemne într-un copac. Braţele şi pumnii începură să-mi
slăbească şi-atunci am cerut încetarea luptei, căci nu era nici o cinste să
câştigi într-o asemenea luptă.
"— Vreau să te spânzur de primul copac din drum" — îmi spuse el,
furios, aruncând ciomagul.
Am făcut un salt înapoi şi am sunat din corn; vlăjganul ăsta avea putere
să mă trimită pe lumea cealaltă. Micul-John şi ceata oamenilor veseli alergară
la chemarea mea. Mă aşezasem la rădăcina unui copac, frânt de oboseală, şi,
fără să scot un cuvânt, i-am arătat, cu un gest, lui Gaspard întăririle care
sosiseră în ajutorul meu.
"— Ce s-a întâmplat?" întrebă John.
"— Dragul meu — am răspuns — iată un om care m-a ciomăgit zdravăn
şi pe care ţi-l recomand pentru că merită stima noastră. Şi, întorcându-mă
spre Gaspard, am adăugat: Dacă vrei să intri în ceata mea, vei fi binevenit."
Arămarul a primit şi de atunci face parte din ceata noastră, după cum
ştii.
— Eu, unul, prefer arcul şi săgeţile în locul tuturor ciomegelor din lume
— spuse William — fie că le socoteşti un joc, fie arme de atac sau de apărare.
După părerea mea, mi-ar plăcea să fiu trimis pe lumea cealaltă dintr-o
singură lovitură decât să plec pe bucăţele, şi-apoi prefer de o mie de ori rana
pricinuită de săgeată decât durerile pe care le înduri după o lovitură de
ciomag.
— Dragul meu — răspunse Robin — ciomagul aduce mari servicii acolo unde arcul este neputincios. Rezultatele sale nu depind de o tolbă plină, şi
când nu vrei moartea duşmanului, o ploaie de lovituri lasă amintiri mai du-
reroase decât rana făcută de o săgeată.
Vorbind aşa, cei trei prieteni se îndreptară spre drumul ce duce la
Nottingham, când, deodată, le ieşi în cale o tânără cu ochii în lacrimi. Robin
se repezi spre tânăra înlăcrimată.
— De ce plângi, copila mea? o întrebă el prietenos.
Fata izbucni în hohote.
— Vreau să-l văd pe Robin Hood — spuse ea. Fie-vă milă, messire, şi
duceţi-mă la el.
— Eu sunt Robin Hood, frumoasă copilă — răspunse tânărul, cu
blândeţe — oamenii mei s-au purtat urât cu cei şaisprezece ani ai tăi? Ţi-e
mama bolnavă? Vii să-mi ceri ajutor? Vorbeşte, sunt cu totul la dispoziţia ta.
— Messire, ne-a lovit o mare nenorocire. Trei din fraţii mei, care fac parte
din ceata dumneavoastră, au fost făcuţi prizonieri de şeriful din Nottingham.
— Spune-mi, copilă, cum îi cheamă pe fraţii tăi?
— Adalbert, Edelbert şi Edroin, inimi vesele — răspunse fata printre
suspine.
Un strigăt de durere scăpă de pe buzele lui Robin.
— Dragi tovarăşi — zise el — sunt cei mai viteji şi mai îndrăzneţi din
toată ceata mea. Cum de-au căzut în mâna şerifului, mica mea prietenă?
întrebă Robin.
— Sărind să-l scape pe un tânăr, care era târât la închisoare fiindcă-şi
apărase mama împotriva silniciei mai multor soldaţi. În clipa asta se înalţă
spânzurătoarea la poarta oraşului, seniore Robin Hood; fraţii mei or să fie
spânzuraţi acolo.
— Şterge-ţi lacrimile, frumoasă fată — răspunse Robin cu bunătate,
fraţii tăi n-au de ce să se teamă, nu există nici un om din pădurea Sherwood
care să nu fie gata să-şi dea viaţa pentru a-i salva pe cei trei viteji. Plecăm
spre Nottingham; tu, întoarce-te acasă şi, cu glasu-ţi dulce, linişteşte inima
întristată a tatălui tău, iar mamei tale spune-i că Robin Hood îi va înapoia
copiii.
— Cerul să vă binecuvânteze, messire — murmură fata, surâzând
printre lacrimi. Am auzit eu că totdeauna sunteţi gata să-i ajutaţi pe cei
nenorociţi, să-i apăraţi pe cei săraci. Însă, seniore Robin, grăbiţi-vă căci fraţii
mei sunt în primejdie de moarte.
— Încrede-te în mine, copilă dragă, voi ajunge la vreme. Întoarce-te
degrabă la Nottingham şi nu sufla nimănui nici un cuvânt despre drumul pe
care l-ai făcut la noi.
Tânăra îi apucă mâinile lui Robin Hood şi i le sărută cu căldură.
— Mă voi ruga toată viaţa pentru fericirea dumneavoastră, messire —
spuse ea, emoţionată.
— Dumnezeu să te aibă în pază, copila mea! La revedere!
Copila porni în fugă pe drumul spre oraş şi dispăru curând sub frunzişul
copacilor.
— Ura! strigă Will. O s-avem ceva de făcut şi-am să mă distrez puţin.
Acum, Robin, porunceşte!
— Du-te la Micul-John şi spune-i să adune toţi oamenii care-i sunt la
îndemână şi să-i ducă la marginea pădurii dinspre Nottingham, dar să aibă
grijă să nu fie văzuţi. Apoi, de îndată ce veţi auzi sunetul cornului meu, să vă
croiţi drum până la mine, cu arcul întins sau cu sabia în mână.
— Ce-ai de gând să faci? întrebă Will.
— Să mă duc în oraş şi să văd dacă pot găsi vreun mijloc ca să întârzii
execuţia. Nu uitaţi, prieteni, că trebuie să acţionăm cu cea mai mare
prudenţă, căci dacă ar afla şeriful că eu cunosc situaţia nefericită în care se
găsesc oamenii mei, ar împiedica orice încercare de eliberare din partea mea
şi ar porunci să-i spânzure pe tovarăşii noştri în interiorul castelului. Asta,
cu privire la prizonieri. În ce ne priveşte pe noi, ştiţi bine că baronul s-a
lăudat în gura mare că, dacă-i vom pica vreodată în mână, ne va atârna în
spânzurătoarea oraşului. De astă dată şeriful a procedat bine şi repede, aşa
că nu se teme că aş fi avut timp să fiu încunoştinţat de soarta ce li se
pregăteşte celor trei. Aşa stând lucrurile şi pentru a băga frica în locuitorii
din Nottingham, îi va spânzura în public pe tovarăşii noştri. Eu plec îndată la
oraş; tu du-te chiar acum, întâlneşte-ţi oamenii şi urmaţi întocmai sfaturile
mele.
Acestea fiind zise, Robin Hood se îndepărtă în mare grabă. Abia se
despărţi de tovarăşii lui, că întâlni în cale un pelerin cerşetor.
— Ce noutăţi mai sunt prin oraş, bunul meu bătrân? întrebă Robin.
— Noutăţile din oraş vestesc lacrimi şi gemete, tinere — răspunse
pelerinul. Trei tovarăşi de-ai lui Robin Hood urmează să fie spânzuraţi din
porunca baronului Fitz Alwine.
Pe Robin îl fulgeră deodată un gând.
— Părinte — zise el — aş vrea să iau şi eu parte la executarea acestor
tâlhari, dar fără să fiu recunoscut căci sunt paznic al bătrânei păduri. Vrei
să-ţi schimbi hainele cu mine?
— Glumeşti, tinere?
— Nu, părinte, vreau să-ţi dau hainele mele şi eu să mă-mbrac cu ale
dumitale. Dacă te-nvoieşti, am să-ţi dau patruzeci de şilingi pe care să-i
foloseşti după plac.
Bătrânul cercetă plin de curiozitate pe acela care îi făcea o asemenea
cerere.
— Hainele dumitale sunt frumoase — spuse el — veşmântul meu e rupt.
E de necrezut că vrei să-ţi schimbi îmbrăcămintea dumitale nou-nouţă cu
nişte biete zdrenţe. Cine insultă un bătrân săvârşeşte un mare păcat; îl
insultă chiar pe Dumnezeu şi-l paşte nenorocirea.
— Părinte — zise Robin — respect părul dumitale alb şi rog pe Sfânta
Fecioară să te ia sub ocrotirea ei. Eu nu ţi-am cerut acest lucru cu gând să te
jignesc, ci pentru a face o faptă bună. Ţine — adăugă Robin, dându-i
bătrânului vreo douăzeci de monede de aur — iată preţul înţelegerii noastre.
Pelerinul aruncă asupra banilor o privire lacomă.
— Tinerii au adesea idei trăsnite — spuse el — şi dacă eşti într-o clipă de
veselă fantezie, nu văd de ce n-aş vrea să te mulţumesc.
— Aşadar — replică Robin — te rog să te dezbraci... Nădragii ăştia au
fost meşteşugiţi de vreme — spuse Robin, vesel — căci dacă ar fi să judec
după puzderia de petice din care sunt alcătuiţi, găseşti pe ei postavuri din
toate cele patru anotimpuri.
Pelerinul râse.
— Veşmântul meu seamănă cu conştiinţa unui normand — răspunse el
— este alcătuit din bucăţi şi bucăţele, pe când hainele dumitale sunt ca o
inimă de saxon; puternică şi fără pată.
— Cuvintele dumitale sunt de aur, părinte — spuse Robin, îmbrăcând
zdrenţele bătrânului, cu toată îndemânarea de care era în stare — şi dacă
trebuie să-ţi laud spiritul, este de datoria mea să laud deopotrivă dispreţul
vădit pe care ţi-l insuflă bogăţia, căci veşmântul dumitale este de o adevărată
simplitate creştină.
— E nevoie să las blazonul pe haină? întrebă pelerinul.
— Nu, părinte, căci nu-mi mai trebuie. Acum, după ce ne-am schimbat,
dă-mi voie să-ţi dau un sfat. Îndepărtează-te grabnic de această parte a
pădurii şi, mai ales, spre binele dumitale, fereşte-te să mă urmăreşti. Porţi
hainele mele, ai banii mei în buzunar, eşti bogat şi bine îmbrăcat, caută-ţi
norocul la câteva mile departe de Nottingham.
— Îţi mulţumesc pentru sfat tinere, este întru totul pe potriva dorinţei
mele tainice. Primeşte binecuvântarea unui bătrân, şi dacă-i cinstit ceea ce ai
de gând să faci, îţi doresc grabnică izbândă.
Robin îl salută curtenitor pe pelerin şi porni în grabă spre oraş. În clipa
în care tânărul arcaş, astfel deghizat şi neavând drept armă decât un ciomag
de stejar, ajungea la Nottingham, un pâlc de soldaţi călări ieşea din castel,
îndreptându-se către marginea oraşului unde se ridicaseră trei spânzurători.
Deodată prin mulţime se răspândi o veste: călăul era atât de bolnav, încât sta
gata-gata să dea ortul popii, aşa că nu mai putea trimite pe nimeni pe lumea
cealaltă. Din ordinul şerifului se făcu o strigare: se căuta un om care, în
schimbul unei recompense corespunzătoare, să primească a îndeplini slujba
gâdelui.
Robin, care se strecurase în fruntea cortegiului, făcu un pas înfăţişându-
se baronului Fitz Alwine.
— Nobile şerif — spuse el, vorbind pe nas — ce-mi daţi dacă mă-nvoiesc
a-l înlocui pe călău?
Baronul se trase înapoi câţiva paşi, ca un om care se teme de o atingere
primejdioasă.
— Socotesc că dacă ţi-aş da mai multe rânduri de haine, ai putea primi
această recompensă — răspunse nobilul senior, măsurându-l pe Robin din
creştet până în tălpi. Aşa că, cerşetorule, dacă vrei să ne scoţi din
încurcătură, am să poruncesc să ţi se dea şase rânduri noi de haine, şi pe
deasupra, drepturile băneşti ale călăului, adică 13 soli.
— Şi cât îmi mai daţi, monseniore, dacă vă mai spânzur şi pe
dumneavoastră? întrebă Robin, apropiindu-se de baron.
— Păstrează o distanţă cuviincioasă, cerşetorule, şi repetă ce mi-ai spus
că n-am auzit.
— Mi-aţi oferit şase rânduri noi de haine şi 13 soli — reluă Robin — ca
să-i spânzur pe ăşti bieţi flăcăi. Întreb ce mai adăugaţi la răsplata mea dacă
mă însărcinez să vă spânzur şi pe dumneavoastră împreună cu o duzină de
câini normanzi.
— Ticălos neruşinat! Ce-nseamnă cuvintele astea? strigă şeriful, foarte
uimit de îndrăzneala pelerinului. Ştii tu cu cine vorbeşti? Slugoi obraznic,
încă un cuvânt şi vei fi a patra pasăre ce se va legăna de braţul spânzurătorii.
— Cred că aţi băgat de seamă, seniore — replică Robin — că nu mi-s
decât un biet om îmbrăcat ca vai de lume, nu?
— Da, ce-i drept, îmbrăcat ca vai de lume... — răspunse şeriful, făcând
un gest de silă.
— Ei bine! zise eroul nostru. Mizeria asta exterioară ascunde o inimă
mare, o fire tare gingaşă. Sunt foarte simţitor la insultă şi simt dispreţul şi
ocara la fel ca şi domnia voastră, nobile baron. Dumneavoastră n-aţi avut nici
un scrupul ca să-mi primiţi serviciile şi, totuşi vă bateţi joc de sărăcia în care
mă aflu.
— Tacă-ţi gura, cerşetor palavragiu! îndrăzneşti să te compari cu mine,
eu, lordul Fitz Alwine? Ce, eşti nebun?!
— Eu sunt un biet om — spuse Robin — un biet om tare nenorocit.
— N-am venit aici ca s-ascult trăncănelile unuia de teapa ta — zise
baronul, nerăbdător. Dacă refuzi propunerea pe care ţi-o fac, pleacă! Dacă o
primeşti, treci la treabă!
— La drept vorbind, nu ştiu în ce constă slujba mea — răspunse Robin,
încercând să câştige timp pentru a îngădui oamenilor săi să ajungă la
marginea pădurii. N-am făcut niciodată meseria de călău, şi mulţumesc
Sfintei Fecioare că n-am făcut-o. Blestemată fie îndeletnicirea asta şi ticălosul
care o exercită!
— Ah, bădăranule, îţi baţi joc de mine? zbieră baronul, scos din fire de
obrăznicia lui Robin. Ascultă, dacă nu te-apuci numaidecât de treabă, am să
pun oamenii să te snopească în bătaie.
— Şi cu asta aţi făcut vreun pas mai 'nainte, monseniore? spuse Robin.
Credeţi că veţi găsi pe altcineva care să se învoiască acum pe loc a se supune
poruncilor dumneavoastră? Nu. S-a făcut o strigare care a fost auzită de toţi,
şi totuşi eu sunt singurul care m-am înfăţişat să vă îndeplinesc dorinţa.
— Înţeleg eu unde vrei s-ajungi, ticălos netrebnic! strigă şeriful, turbat
de furie. Vrei să ţi se mărească suma făgăduită pentru a-i trimite pe lumea
cealaltă pe cei trei bădărani.
Robin ridică din umeri.
— N-aveţi decât să puneţi pe cine vreţi să-i spânzure — răspunse el,
arătând o totală nepăsare.
— Ba nicidecum, nicidecum — replică şeriful, cu glasul îndulcit — tu ai
să te-apuci de treabă. Îţi îndoiesc răsplata, şi dacă n-ai să-ţi faci bine
meseria, am să am dreptul să spun că eşti cel mai puţin conştiincios călău
din lume.
— Dacă aş vrea să-i ucid pe nenorociţii ăştia — răspunse Robin — m-aş
mulţumi cu plata pe care mi-aţi oferit-o; dar nu vreau câtuşi de puţin să-mi
mânjesc mâinile atingând spânzurătoarea.
— Ce spui, ticălosule? răcni baronul.
— Aşteptaţi, monseniore, am să chem nişte oameni care, la porunca
mea, or să vă scape pentru totdeauna de neplăcerea de a-i mai vedea pe
aceşti fioroşi vinovaţi. Sfârşindu-şi vorba, el îşi scoase cornul: o cascadă de
sunete ca o fanfară se revărsa în văzduh în timp ce Robin îl apucă cu
amândouă mâinile pe baronul înspăimântat. Monseniore — spuse el — viaţa
dumneavoastră atârnă de un singur gest; dacă faceţi o mişcare, vă înfig
cuţitul în inimă. Interziceţi servitorilor dumneavoastră să vă dea ajutor —
adaugă Robin, ridicând deasupra capului bătrânului ditamai cuţitul de
vânătoare.
— Soldaţi, rămâneţi pe locurile voastre! strigă baronul cu voce puternică.
Soarele sclipea în lama strălucitoare a cuţitului şi acest reflex luminos îl
ameţea pe bătrânul senior, făcându-l să aprecieze puterea adversarului său.
De aceea, în loc să opună o rezistenţă imposibilă, se supuse gemând.
— Ce vrei de la mine, cinstite pelerin? îngăimă baronul, încercând să dea
glasului său o blândeţe binevoitoare.
— Viaţa celor trei oameni pe care vreţi să-i spânzuraţi, milord — spuse
Robin Hood.
— Nu pot să-ţi acord această favoare, viteazul meu drag — răspunse
bătrânul. Nefericiţii ăştia au omorât cerbii care aparţin regelui şi vina asta se
pedepseşte cu moartea. Tot Nottingham-ul ştie de fărădelegea pe care au
săvârşit-o şi de osândirea lor, aşa că, dacă dintr-o slăbiciune condamnabilă,
aş pleca urechea la rugăminţile tale, regelui i s-ar aduce la cunoştinţă această bunătate a mea de neiertat.
În acel moment se iscă în mulţime o mare agitaţie şi se auziră şuierând
săgeţile. Robin, văzând că oamenii săi sosiseră, scoase un strigăt.
— Ah, dumneata eşti, Robin Hood! strigă baronul, cu un aer vrednic de
milă.
— Da, milord — răspunse eroul nostru — sunt într-adevăr Robin Hood.
Ocrotiţi prieteneşte de locuitorii oraşului, oamenii veseli se iviră din toate
părţile. Will Roşcovanul şi oamenii lui se amestecară repede cu cei trei
tovarăşi ai lor. După eliberarea prizonierilor, baronul Fitz Alwine înţelese că
singurul mijloc de a scăpa teafăr dintr-o situaţie atât de critică era de a se
înţelge cu Robin Hood.
— Duceţi-i repede pe osândiţi de aici — îi zise el — soldaţii mei, mânioşi
din pricina unei înfrângeri suferite de curând pe care n-au uitat-o, ar putea
să se împotrivească, zădărnicindu-ţi planul.
— Curtenia de care daţi dovadă este pornită din teamă — zise Robin
Hood, râzând. Nu mi-e frică de împotrivirea soldaţilor dumneavoastră.
Datorită numărului şi vitejiei lor, oamenii mei sunt de neînvins.
Apoi, Robin Hood îl salută cu ironie pe bătrân, îi întoarse spatele şi
porunci oamenilor săi să se întoarcă în pădure. Chipul palid ca de ceară al
baronului exprima în acelaşi timp şi furie, şi spaimă; el îşi adună trupa, în-
călecă şi se îndepărtă în grabă.
Locuitorii oraşului Nottingham, care nu osândeau câtuşi de puţin
braconajul, îi înconjurară pe oamenii veseli, strigând "ura" şi copleşindu-i de
laude. Apoi, notabilităţile oraşului, la largul lor după fuga baronului, îşi
dădură în vileag dovezile lor de simpatie faţă de Robin Hood, în timp ce
părinţii tinerilor prizonieri îmbrăţişau genunchii eliberatorului fiilor lor.
Mulţumirile modeste, dar sincere ale acestor oameni sărmani îi mergeau la
inimă lui Robin mai mult decât ar fi putut s-o facă nişte sentimente
exprimate într-o retorică înflorită.