ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

III

După ce s-a convins că Robin Hood n-are de gând să asedieze castelul,
lordul Fitz Alwine, cu trupul prăpădit şi cu mintea muncită de mii de planuri
care de care mai nesăbuit, se retrase în apartamentul săiu. Acolo, baronul
începu să se gândească la nemaipomenita îndrăzneală a lui Robin Hood, care,
ziua în amiaza mare, înarmat doar cu o simplă sabie inofensivă, căci n-o
scosese din teacă decât ca să taie legăturile prizonierului, avusese
extraordinara prezenţă de spirit să ţină la respect o mulţime de oameni
înarmaţi. Îşi aduse aminte de fuga ruşinoasă a soldaţilor săi şi, uitând că el
fusese primul care dăduse pilda, luând-o la fugă, le blestemă laşitatea.
— Ce spaimă josnică! strigă el. Ce teamă ridicolă! Ce-or să creadă locuitorii din Nottingham? Lor le-ar fi fost îngăduit să fugă, pentru că n-aveau
cu ce să se apere, dar soldaţii înarmaţi până-n dinţi şi disciplinaţi? Din cauza
acestui fapt nemaiauzit, faima mea de om viteaz şi curajos s-a năruit pentru
totdeauna.
De la această reflecţie, jalnică pentru amorul său propriu, baronul trecu
la altă ordine de idei. El exageră atât de mult ruşinea înfrângerii, încât ajunse
să arunce toată vina asupra soldaţilor. Îşi închipui că el le acoperise fuga
nesăbuită, nicidecum că le deschisese calea dezertării, şi că, fără altă pavăză
decât propriul său curaj, îşi croise singur drum prin mulţimea proscrişilor.
Concluzia aceasta bizară care-l făcea pe baron să confunde închipuirea cu
realitatea aţâţă la culme furia-i lăuntrică; el se repezi afară din cameră şi se
năpusti în curte, unde oamenii lui, strânşi grupuri-grupuri, vorbeau cu năduf
de ruşinoasa lor înfrângere, învinuindu-l de aceasta pe nobilul lor senior.
Baronul căzu ca un trăsnet în mijlocul trupei, le porunci să se adune în cerc
şi le ţinu un lung discurs despre frica lor dezonorantă. Cită apoi cazuri
imaginare de panică nechibzuită, adăugând că nimeni nu auzise vorbindu-se
vreodată despre o laşitate comparabilă cu aceea pentru care ei trebuiau să se
dojenească. Baronul vorbi cu atâta vehemenţă şi indignare şi-şi dădu
asemenea ifose de om curajos, neînfrânt, încât soldaţii, stăpâniţi de respectul
pe care-l datorau suzeranului lor, sfârşiră prin a crede că ei sunt cu adevărat
singurii vinovaţi. Furia baronului li se păru o nobilă şi firească mânie, aşa că-
şi plecară capetele, zicându-şi în sinea lor că sunt nişte fricoşi care se tem şi
de umbra lor. Când baronul îşi sfârşi discursul său pompos, unul din oameni
propuse să fie urmăriţi proscrişii până în ascunzătoarea lor din pădure.
Propunerea fu primită cu strigăte de bucurie de întreaga trupă, iar soldatul
care avusese această idee belicoasă îl rugă pe viteazul flecar să se pună în
fruntea lor. Numai că viteazul nostru, prea puţin dornic să răspundă la
asemenea cerere neaşteptată, spuse că este foarte recunoscător pentru
această dovadă de aleasă preţuire, dar că, deocamdată, i se pare mult mai
plăcut să rămână acasă.
— Vitejii mei — adăugă baronul — prudenţa ne cere să aşteptăm un
prilej fericit ca să punem mâna pe Robin Hood; cred că este mai înţelept să ne
abţinem, măcar pentru moment, de la orice încercare nesocotită. Răbdare azi,
curaj în timpul luptei, iată ce vă cer!
După ce isprăvi, temându-se ca nu cumva soldaţii să înceapă iar cu
rugăminţile, baronul se grăbi să-i lase cu planurile lor de izbândă. Liniştit
sufleteşte cu privire la faima lui de războinic viteaz, baronul uită de Robin
Hood şi se ocupă numai de interesele-i personale şi de pretendenţii la mâna
lady-ei Christabel. Se înţelege de la sine că pentru a-şi realiza cele mai
scumpe dorinţe ale sale, lordul Fitz Alwine se bizuia pe de-a-ntregul pe is-
cusinţa încercată a lui Peter cel Negru şi pe faptul că, în ochii lui, Allan Clare
nu mai era printre cei vii. Este adevărat că Robin Hood îi anunţase moartea
sângerosului său emisar, dar puţin îi păsa baronului că Peter ar fi plătit cu
viaţa serviciul făcut stăpânului şi seniorului său. Descotorosit de Allan Clare,
nici o piedică nu mai stătea între Christabel şi sir Tristram, iar acesta se afla
atât de aproape de mormânt, încât tânăra soţie putea să-şi schimbe de la o zi
la alta rochia de mireasă cu vălul negru al văduvelor. Tânără şi frumoasă ca o
adevărată minune, liberă de orice obligaţii şi într-atât de bogată, că stârnea
invidii, lady Christabel ar fi putut să contracteze o căsătorie potrivită cu
frumuseţea ei şi cu imensa-i avere. Dar cu cine? se întreba Fitz Alwine şi, cu
ochii scăpărând de ambiţie, căuta un soţ la înălţimea speranţelor sale.
Vanitosul bătrân întrezări îndată splendorile curţii regale şi se gândi la fiii lui Henric al II-lea. În vremea aceea de necontenită luptă între diferitele partide
care-şi împărţiseră regatul Angliei, nevoia făcuse ca banul să devină o mare
putere, iar ridicarea lady-ei Christabel la rangul de prinţesă regală nu era
câtuşi de puţin un lucru cu neputinţă de atins. Tulburătoarea speranţă a
lordului Fitz Alwine începu să prindă în mintea lui conturul unui plan aflat în
ajunul înfăptuirii sale. Se şi vedea bunicul unui rege al Angliei şi se întreba
cu care naţiune ar fi mai avantajos să-şi unească nepoţii şi strănepoţii, când
în minte îi răsunară vorbele lui Robin Hood, năruindu-i tot acest eşafodaj
aerian. Şi dacă Allan Clare trăieşte?
— Trebuie să mă încredinţez pe dată! strigă baronul, scos din fire numai
la această simplă bănuială.
Scutură nervos clopoţelul aşezat zi şi noapte la îndemâna lui şi îndată se
înfăţişă un slujitor.
— Peter cel Negru este la castel?
— Nu, milord, a plecat ieri însoţit de doi oameni. Numai aceştia s-au
înapoiat, unul grav rănit, celălalt pe jumătate mort.
— Trimile-mi-l pe cel care se mai ţine pe picioare.
— Da, milord.
Omul chemat sosi curând; era bandajat la cap, iar braţul stâng susţinut
de o eşarfă.
— Unde-i Peter cel Negru? întrebă baronul, fără a-i arăta nenorocitului
nici un dram de compătimire.
— Nu ştiu, milord; l-am lăsat în pădure; săpa o groapă ca să ascundă
acolo trupul tânărului senior pe care l-a omorât.
O undă de roşeaţă coloră chipul baronului. Încercă să vorbească, dar din
gură îi ieşeau cuvinte fără noimă; întoarse capul şi-i făcu semn ucigaşului să
plece. Acesta, care atâta aştepta, se îndepărtă sprijinindu-se de pereţi.
— Mort! murmură baronul, cu un sentiment greu de precizat. Mort!
repetă el. Şi, palid la faţă, încât te puteai îndoi dacă el însuşi mai trăieşte,
îngăima întruna cu voce slabă: Mort! Mort!...
Să-l lăsăm pe Fitz Alwine pradă tainicei nelinişti a unei conştiinţe
revoltate şi să plecăm în căutarea soţului pe care-l hărăzise fiicei sale.
Sir Tristram nu părăsise castelul şi şederea lui acolo trebuia să se
prelungească până la sfârşitul săptămânii. Baronul dorea să celebreze
căsătoria în capela castelului, dar sir Tristram, care se temea de vreo
fărădelege pusă la cale împotriva lui, voia, dimpotrivă, ca nunta să aibă loc
ziua în amiaza mare, în abaţia din Linton, aflată cam la o milă de oraşul
Nottingham.
— Dragă prietene — îi spuse lordul Fitz Alwine, pe un ton hotărât, când
se ridică această problemă — eşti un prost şi un încăpăţânat, fiindcă nu
înţelegi nici bunele mele intenţii, nici interesul dumitale. Să nu-ţi închipui că
fata mea ar fi prea fericită că-ţi aparţine şi că va merge veselă la altar. N-aş
şti să-ţi spun de ce, însă presimt că la abaţia din Linton se va petrece ceva
foarte neplăcut pentru proiectele noastre comune. Ne aflăm în vecinătatea
unei cete de tâihari care, comandată de un şef îndrăzneţ, este în stare să ne
împresoare şi să ne jefuiască.
— Am să fiu escortat de slujitorii mei — răspunse sir Tristram. Sunt
mulţi şi foarte curajoşi.
— Cum vrei — zise baronul. Dacă o să se întâmple ceva rău, nu vei avea
dreptul să te plângi.
— Fii fără grijă, iau asupră-mi răspunderea greşelii mele, în cazul că
săvârşesc o greşeală alegând locul unde se va desfăşura celebrarea căsătoriei.
— Fiindcă veni vorba — zise baronul — nu uita, te rog, că în ajunul
acestei zile importante trebuie să-mi înmânezi milionul de galbeni.
— Lada care conţine această mare sumă se află în camera mea, Fitz
Alwine — spuse sir Tristram, lăsând să-i scape un suspin dureros. Ea va fi
transportată în apartamentul dumitale în ziua căsătoriei.
— În ajun — preciză baronul — în ajun, aşa ne-am înţeles.
— Fie, în ajun.
Şi cu aceasta, cei doi bătrâni se despărţiră. Unul se duse la Christabel
pentru a-i face curte, celălalt se cufundă din nou în visurile sale iluzorii de
mărire.
La castelul din Barnsdale tristeţea era nemărginită; bătrânul sir Guy,
soţia sa şi sărmanele surori ale lui William îşi petreceau ziua îndemnându-se
unul pe altul la resemnare, iar noaptea, ca să plângă pierderea sărmanului
Will. A doua zi după miraculoasa salvare a flăcăului, familia Gamwell,
adunată în sala mare, vorbea cu mâhnire despre ciudata dispariţie a lui Will,
când la poarta castelului răsună vesel sunetul cornului de vânătoare.
— E Robin! strigă Marianne, repezindu-se la fereastră.
— Cu siguranţă că aduce veşti bune — spuse Barbara. Hai, dragă Maud,
curaj, nu pierde nădejdea, William o să se întoarcă.
— Ah, Doamne! De ce nu-i adevărat ce-mi spui, soră dragă?! zise Maud,
plângând.
— Ba-i adevărat, ba-i adevărat! strigă Barbara. E Will, e Robin şi un
tânăr, de bună seamă vreun prieten de-al lor.
Maud se repezi la uşă; Marianne, care îşi recunoscuse fratele (Allan
Clare, care zăcuse în nesimţire câteva ceasuri din cauza durerii, se simţea
acum minunat), căzu împreună cu Maud în braţele întinse ale celor doi tineri.
Maud, emoţionată, repeta nebuneşte:
— Will! Will! Dragul meu Will!
În schimb, Marianne, cu braţele înnodate în jurul gâtului fratelui său,
nu era în stare să scoată un cuvânt.
Nu vom încerca să descriem bucuria acestei fericite familii. Râsul şterse
până şi amintirea lacrimilor, sărutările şi gingaşele strângeri de mână reuniră
la sânul matern, sub aceeaşi mângâiere şi într-o singură îmbrăţişare, pe
aceşti copii iubiţi. Sir Guy dădu binecuvântarea lui Will şi salvatorului fiului
său, iar lady Gamwell, veselă şi surâzătoare, o strânse la piept pe
încântătoarea Maud.
— N-am avut eu dreptate când v-am spus că Robin ne-aduce veşti bune?
zise Barbara, îmbrăţişându-l pe Will.
— Da, ai avut dreptate, dragă Barbara — răspunse Marianne, strângând
mâna fratelui său.
— Tare aş avea chef să zic că Robin e Will şi să-l îmbrăţişez cu foc —
spuse zburdalnica Barbara.
— Acest mod de a-ţi exprima recunoştinţa ar fi un rău exemplu, dragă
Barby! strigă Marianne, râzând. Ne-am vedea silite să facem ca dumneata şi
Robin ar muri sub povara unei atât de mari fericiri.
— În asemenea împrejurări, moartea mea ar fi foarte dulce, nu credeţi,
lady Marianne?
Tânăra se roşi. Un zâmbet imperceptibil flutură pe buzele lui Allan Clare.
— Cavalere — spuse Will, îndreptându-se spre tânărul bărbat — vedeţi,
dar, ce afecţiune a inspirat Robin surorilor mele, dar merită această afecţiune. Povestindu-vă nenorocirile noastre, Robin nu v-a spus că el i-a
smuls din ghearele morţii pe tatăl şi pe mama mea; el nu v-a vorbit despre
neobositul său devotament faţă de Winifred şi Barbara şi nici nu v-a pomenit
că i-a purtat de grijă lui Maud, viitoarea mea soţie, ca un foarte bun prieten
ce este. Dându-vă veşti despre preaiubita dumneavoastră lady Marianne,
Robin nu a adăugat: "Am vegheat la fericirea aceleia care se găsea departe de
dumneavoastră; ea are în mine un prieten credincios, un frate veşnic devotat;
el nu..."
— Te rog, William — îl întrerupse Robin — cruţă-mi modestia, şi deşi
lady Marianne spune că nu mai ştiu să roşesc, simt cum mi se aprinde
fruntea.
— Dragă Robin — spuse cavalerul, strângându-i mâna, vădit mişcat —
îţi datorez de mult o infinită recunoştinţă şi sunt fericit să ţi-o mărturisesc
astăzi: n-aveam nevoie să fiu asigurat de Will că ţi-ai îndeplinit cu nobleţe de-
licata misiune încredinţată onoarei dumitale; loialitatea tuturor faptelor
dumitale mi-o garanta cu prisosinţă.
— Oh, dragă frate — interveni Marianne — dacă ai şti cât a fost de bun
şi de generos cu noi toţi! Dacă ai şti cât de demnă de laudă este purtarea lui
faţă de mine, l-ai cinsti, dragul meu, şi l-ai iubi, cum îl... cum îl...
— Cum îl iubeşti tu, nu-i aşa? spuse Allan, cu un zâmbet binevoitor.
— Da, cum îl iubesc eu — rosti Marianne, cu chipul luminat de o
negrăită mândrie, în timp ce glasul ei melodios tremura de emoţie. Nu mă
sfiesc să-mi mărturisesc dragostea pentru omul generos care a luat parte la
doliul inimii mele. Robin mă iubeşte, dragă Allan. Şi mă iubeşte cu aceeaşi
dragoste puternică şi veşnică pe care o nutresc şi eu pentru el. I-am făgăduit
mâna mea lui Robin Hood şi aşteptam să te întorci pentru a-i cere Domnului
sfânta lui binecuvântare.
— Egoismul meu mă face să roşesc, Marianne, şi ruşinea pe care o
încerc mă face să preţuiesc de două ori mai mult admirabila purtare a lui
Robin. Protectorul tău firesc era departe de tine, te uitase, dar, credincioasă
amintirii lui, dragă soră, tu l-aşteptai să se întoarcă pentru a avea dreptul să
te crezi fericită. Iertaţi-mi amândoi această uitare de neiertat. Christabel mă
va apăra în faţa inimilor voastre atât de înţelegătoare. Mulţumesc, Robin —
spuse cavalerul — mulţumesc, n-am cuvinte ca să-ţi exprim sincera mea
recunoştinţă... O iubeşti pe Marianne şi Marianne te iubeşte, îţi dau mâna ei,
bucuros şi mândru.
Apoi cavalerul luă mâna sorei sale şi o puse în mâna tânărului bărbat.
Acesta, cu inima îmbătată de bucurie, o strânse pe Marianne la pieptul său şi
o sărută cu patimă.
William părea nebun de fericirea ce domnea în jurul lui şi, dorind să-şi
mai potolească niţel emoţiile violente, o luă pe Maud de mijloc, o sărută de
mai multe ori pe gât, rosti câteva cuvinte fără noimă şi, în cele din urmă,
reuşi să scoată un "ura" puternic.
— Vom face nunta în aceeaşi zi, nu-i aşa, Robin? strigă voios Will. Sau
mai bine zis vom face nunta mâine. A, nu, nu mâine, când amâi un lucru
care se poate face chiar acum, îţi poartă ghinion. Ne căsătorim azi? Ei? Ce
spui, Maud?
Fata izbucni în râs.
— Eşti prea grăbit, William — spuse cavalerul.
— Prea grăbit?! Ce uşor ţi-e dumitale, Allan, să judeci dorinţa mea; însă
dacă dumneata ai fi fost smuls din braţele celei pe care o iubeşti în clipa când
te pregăteai să-i dai numele, n-ai mai spune acum că sunt prea grăbit. N-am dreptate, Maud?
— Ba da, William, ai dreptate, totuşi căsătoria noastră nu poate avea loc
azi.
— Şi de ce, mă rog? Te-ntreb de ce? repetă băiatul, nerăbdător.
— Pentru că trebuie să plec din Barnsdale peste câteva ceasuri, prietene
Will — răspunse cavalerul — şi pentru că mi-ar plăcea foarte mult să fiu şi eu
de faţă la nunta dumitale şi a surorii mele. Pe de altă parte, sper să am şi eu
fericirea să mă căsătoresc cu lady Christabel, aşa că cele trei nunţi ar putea
avea loc în aceeaşi zi. Mai aşteaptă, William; până într-o săptămână, totul se
va aranja, spre mulţumirea noastră a tuturor.
— S-aştept o săptămână?! strigă Will. Cu neputinţă!
— Ascultă, William — interveni Robin — o săptămână trece repede şi
inima ta o să te-nveţe să fii răbdător.
— Fie! Mă resemnez — spuse flăcăul, descurajat. Sunteţi toţi împotriva
mea, eu sunt singur ca să mă apăr. Maud, care ar trebui să m-ajute cu vorba
ei dulce, stă mută. Iaca tac. Ascultă, Maud, pare-mi-se că noi doi avem ceva
de vorbit despre viitorul nostru cămin. Hai să ne plimbăm în grădină, măcar
două ceasuri şi tot înseamnă un câştig faţă de veşnicia unei săptămâni.
Fără să aştepte consimţământul fetei, Will o luă de mână şi o trase
râzând sub frunzişul verde din parc.
După vreo şapte zile de la întrevederea care-i pusese faţă în faţă pe Allan
Clare şi pe lordul Fitz Alwine, lady Christabel era singură în cameră, stând
aşezată, sau mai bine zis pe jumătate întinsă pe un jilţ. Purta o splendidă
rochie din saten alb care cădea în cute mătăsoase în jurul trupului ei
prăbuşit, iar un voal prins de cosiţele-i bălaie o acoperea în întregime. Chipul
Christabelei atât de pur şi de frumos era foarte palid, gura cu buzele lipsite
de culoare era închisă, iar ochii mari, fără viaţă, se aţinteau, rătăciţi, spre
uşa din faţă. Din când în când, o lacrimă fierbinte aluneca pe obrajii fetei, şi
lacrima aceasta, perlă a durerii, era singura dovadă că acest trup prăbuşit de
durere trăieşte.
Două ceasuri se scurseră într-o aşteptare de moarte. Christabel încetase
să mai trăiască; sufletul ei, copleşit de amintirile ameţitoare ale unui trecut
fără întoarcere, vedea cu groază apropiindu-se clipa sacrificiului.
— M-a uitat! spuse deodată fata, împreunându-şi mâinile mai albe decât
mătasea rochiei. A uitat-o pe cea pe care spunea că o iubeşte, că este singura
fiinţă pe care o iubeşte, şi-a călcat făgăduiala, s-a căsătorit. Ah, Doamne
Dumnezeule! Ai milă de mine, puterile mă părăsesc, inima mi-e zdrobită. Am
suferit atâta! Pentru el am îndurat cuvintele amare şi privirile lipsite de
dragoste ale celui pe care trebuie să-l iubesc şi să-l respect! Pentru el am su-
ferit fără să mă plâng, am răbdat singurătatea posomorâtă a mânăstirii! Mi-
am pus nădejdea în el, dar el m-a înşelat! Un suspin îi zgudui pieptul şi
lacrimi din belşug ţâşniră din ochii ei. Deodată un ciocănit uşor în uşă o
smulse pe lady Christabel din visarea-i dureroasă. Intră — spuse ea — cu
voce stinsă.
Uşa se deschise şi în faţa ochilor sărmanei făpturi deznădăjduite se ivi
chipul brăzdat de zbârcituri al lui sir Tristram.
— Draga mea lady — spuse bătrânul, cu un rânjet pe care el îl credea un
surâs frumos — ora plecării a sosit, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer mâna;
escorta ne aşteaptă; vom fi perechea cea mai fericită din Anglia.
— Milord — se bâlbâi Christabel — nu mă simt în stare să cobor.
— Cum puteţi spune, draga mea, că nu puteţi coborî? Nu pricep nimic,
sunteţi îmbrăcată, lumea ne aşteaptă. Haideţi! Daţi-mi mâna.
— Sir Tristram — zise Christabel, ridicându-se, cu ochii aprinşi şi cu
buzele tremurânde — ascultaţi-mă, vă conjur, dacă aţi avea în suflet o
scânteie de milă, aţi cruţa o biată fată care vă imploră, de această groaznică
ceremonie.
— Groaznică ceremonie? repetă sir Tristram, foarte mirat. Ce vreţi să
spuneţi, milady? Nu vă înţeleg.
— Cruţaţi-mi durerea de a vă da o explicaţie — răspunse Christabel,
suspinând — şi vă voi binecuvânta, milord, şi mă voi ruga pentru
dumneavoastră.
— Îmi păreţi foarte tulburată, mica mea porumbiţă — spuse bătrânul
mieros. Liniştiţi-vă, dragostea mea, şi astă-seară, sau mâine, dacă veţi socoti
că-i mai bine, îmi veţi împărtăşi nevinovatele dumneavoastră taine. Acum
timpul e scurt, însă după ce ne vom căsători, nu va mai fi la fel, vom avea
destul răgaz şi atunci am să v-ascult de dimineaţă până seara.
— Pentru numele lui Dumnezeu, milord, ascultaţi-mă acum: dacă tatăl
meu vă înşală, eu nu vă pot da speranţe deşarte. Milord, eu nu vă iubesc,
inima mea aparţine unui tânăr senior, care a fost primul meu prieten din
copilărie; mă gândesc la el în clipa când vă dau mâna; îi iubesc, milord, îl
iubesc şi inima mea îi aparţine în întregime.
— Îl veţi uita pe acest tânăr, milady, iar când veţi fi soţia mea, credeţi-
mă că nu vă veţi mai gândi deloc la el.
— Nu-l voi uita niciodată, amintirea lui îmi este adânc săpată în inimă şi
nu poate fi ştearsă de acolo.
— La vârsta dumneavoastră, credem că iubim pentru veşnicie, draga
mea, apoi timpul trece şi şterge sub paşii lui imaginea atât de îndrăgită.
Haideţi, veniţi! Vom vorbi despre toate astea mai târziu şi am să vă ajut să
puneţi între trecut şi prezent speranţa în viitor.
— Sunteţi fără milă, milord!
— Vă iubesc, Christabel.
— Doamne Dumnezeule, îndură-te de mine! şopti fata, suspinând.
— Nu-ncape îndoială că Dumnezeu se va îndura — spuse bătrânul,
luând-o pe Christabel de mână. El vă va trimite resemnarea şi uitarea. Sir
Tristram sărută cu respect amestecat cu afecţiune şi cu o compătimire plină
de simpatie mâna rece pe care-o ţinea în mâinile sale. Veţi fi fericită, milady
— spuse el.
Christabel zâmbi trist. "Am să mor" — se gândi ea.
La mânăstirea din Linton se făceau intense pregătiri pentru celebrarea
căsătoriei dintre lady Christabel şi bătrânul sir Tristram. Încă de dimineaţă,
capela fusese împodobită cu minunate ţesături, iar fiori înmiresmate,
răspândeau în sanctuar cele mai suave parfumuri. Episcopul de Herford, care
trebuia să-i unească pe cei doi soţi, înconjurat de călugări purtând stihare
albe, aştepta sosirea alaiului în pragul bisericii. Cu câteva clipe înainte de
sosirea lui sir Tristram şi a lady-ei Christabel, un om ţinând în mână o mică
harfă, păşi în faţa episcopului.
— Monseniore — spuse noul venit, închinându-se cu respect — veţi face
o slujbă mare în cinstea viitorilor soţi, nu-i aşa?
— Da, prietene — răspunse episcopul — dar de ce-mi pui această
întrebare?
— Monseniore — răspunse străinul — eu sunt cel mal bun harfist din
Franţa şi din Anglia şi, de obicei, arta mea este căutată la serbările care se desfăşoară cu fast şi strălucire. Am auzit vorbindu-se de căsătoria lui sir
Tristram cel bogat cu unica fiică a baronului Fitz Alwine şi am venit să-mi
ofer serviciile înălţimii sale.
— Dacă ai talent pe cât ai, pare-mi-se, siguranţă de sine şi mândrie, fii
binevenit.
— Vă mulţumesc, monseniore!
— Îmi place foarte mult sunetul harfei — adăugă episcopul — şi mi-ar
face plăcere să-mi cânţi ceva înainte de sosirea alaiului de nuntă.
— Monseniore — răspunse străinul, semeţ, înfăşurându-se maiestuos în
faldurii veşmântului său lung până în pământ — dacă aş fi un scripcar
vagabond, ca cei pe care îi ascultaţi de obicei, v-aş împlini dorinţa, însă eu nu
cânt decât la ore fixe şi în locuri corespunzătoare. În curând voi avea
posibilitatea să vă satisfac pe de-a-ntregul fireasca dumneavoastră cerere.
— Eşti obraznic — replică episcopul, mânios — îţi poruncesc să cânţi
chiar acum.
— N-am s-ating măcar o coardă înainte de sosirea alaiului — spuse
străinul, cu un desăvârşit sânge rece — însă în clipa aceea, monseniore, veţi
asculta un sunet care, fiţi sigur, vă va uimi din cale afară.
— Vom fi în măsură să-ţi preţuim talentul foarte curând — zise
episcopul — căci iată se apropie mirii.
Străinul se îndepărtă câţiva paşi, iar episcopul ieşi în întâmpinarea
cortegiului.
În clipa când să treacă pragul bisericii, lady Christabel, pe jumătate
leşinată, se întoarse spre baronul Fitz Alwine.
— Tată — murmură ea, cu voce şovăielnică — ai milă de mine, căsătoria
aceasta înseamnă moartea mea. O privire aspră a baronului o sili să tacă.
Milord — continuă Christabel, punând o mână crispată pe braţul lui sir
Tristram — fiţi îndurător; mai puteţi încă să-mi redaţi viaţa, fie-vă milă de
mine!
— Despre asta vom vorbi mai târziu — răspunse sir Tristram. Şi, făcând
un semn episcopului, se pregăti să intre în biserică.
Baronul luă mâna fetei şi tocmai se pregătea s-o conducă la altar, când o
voce puternică strigă deadată:
— Staţi!
Lordul Fitz Alwine scoase un strigăt, iar sir Tristram se sprijini de
portalul bisericii, gata să leşine. Străinul o luase de mână pe lady Christabel.
— Nemernic îngâmfat! îl apostrofă episcopul, recunoscându-l pe harfist.
Cine ţi-a dat voie să pui mâna ta de mercenar pe această nobilă domnişoară?
— Providenţa care mă trimite în ajutorul neputinţei sale — răspunse
străinul, semeţ.
Baronul se repezi spre harfist.
— Cine eşti tu — îl întrebă el — şi de ce tulburi o ceremonie sfântă?
— Nefericitule! strigă străinul. Numeşti ceremonie sfântă ruşinoasa unire
dintre o tânără fată şi un bătrân? Milady — adăugă el, înclinându-se cu
respect în faţa Christabelei, pe jumătate moartă de spaimă — aţi venit în casa
Domnului ca să primiţi numele unui om cinstit; îl veţi primi... Curaj,
bunătatea Domnului veghează asupra inocenţei dumneavoastră.
Harfistul desfăcu repede cu o mână cingătoarea care-i ţinea strâns
veşmântul, iar cu cealaltă duse la gură un corn de vânătoare.
— Robin Hood! strigă baronul.
— Robin Hood, prietenul lui Allan Clare! murmură lady Christabel.
— Da, Robin Hood şi oamenii lui veseli — răspunse eroul nostru, arătând din ochi numeroasa ceată de pădurari care se strecurase fără
zgomot, împresurând escorta.
În aceeaşi clipă, un tânăr cavaler, elegant îmbrăcat, se apropie de
Christabel şi îngenunche.
— Allan Clare! Dragul meu Allan Clare! strigă fata împreunându-şi
mâinile. Fii binecuvântat, pentru că nu m-ai dat uitării!
— Monseniore — zise Robin Hood, apropiindu-se de episcop, cu capul
descoperit şi cu un aer respectuos — eraţi gata să uniţi, împotriva tuturor
legilor omeneşti şi ale societăţii, două fiinţe care n-au fost hărăzite de cer să
trăiască sub acelaşi acoperiş. Priviţi la această tânără, priviţi şi soţul pe care
voia să i-l dea zgârcenia veşnic flămândă a tatălui său. Lady Christabel este
logodită din fragedă copilărie cu cavalerul Allan Clare. Asemenea ei, el este
tânăr, bogat, nobil şi o iubeşte, de aceea vă rugăm, preaplecaţi, să consfinţiţi
unirea lor.
— Mă împotrivesc din toate puterile la această căsătorie! strigă baronul,
căutând să se desprindă din strânsoarea Micului-John, căruia îi revenise
grija de a-l păzi pe bătrân.
— Fii pe pace, om lipsit de suflet! răspunse Robin Hood. Îndrăzneşti oare
să ridici glasul în pragul sfintei biserici, venind aici ca să calci în picioare
făgăduiala pe care ai făcut-o?
— N-am făcut nici o făgăduială! urlă lordul Fitz Alwine, înroşindu-se la
faţă.
— Monseniore — reluă Robin Hood — vreţi să uniţi aceştii doi tineri?
— Nu pot s-o fac fără consimţământul lordului Fitz Alwine — răspunse
episcopul de Herford.
— Nu-mi voi da niciodată consimţământul! strigă baronul.
— Monseniore — continuă Robin, fără a lua în seamă vociferările
batonului — aştept hotărârea dumneavoastră cea din urmă.
— Nu pot să-ţi îndeplinesc cererea — răspunse episcopul — strigările n-
au fost făcute şi legea cere...
— Ne vom supune legii — spuse Robin. Prietene John, încredinţează pe
înălţimea sa unui om de-ai noştri şi fă strigările. Micul-John se supuse. El
vesti de trei ori căsătoria dintre Allan Clare şi lady Christabel Fitz Alwine.
Însă episcopul refuză şi după aceea să dea celor doi tineri binecuvântarea
nupţială. Hotărârea domniei voastre este definitivă, monseniore? întrebă
Robin.
— Da — răspunse episcopul.
— Fie. Am ştiut că aşa se va întâmpla şi de aceea am fost însoţit de un
om sfânt care are dreptul să oficieze serviciul divin. Părinte — continuă
Robin, adresându-se bătrânului care stătea deoparte, nebăgat în seamă —
binevoiţi să intraţi în biserică, soţii vă vor urma.
Pelerinul, care dăduse o mână de ajutor la eliberarea lui Will, înaintă
încet.
— Iată-mă, fiule — spuse el. Mă voi ruga pentru cei care suferă şi voi
cere lui Dumnezeu iertarea pentru cei răi.
Ţinut în frâu de prezenţa oamenilor veseli, cortegiul intră fără larmă în
biserică şi curând ceremonia începu. Episcopul se retrăsese; sir Tristram
gemea de-ţi era mai mare mila, iar lordul Fitz Alwine mormăia surd tot felul
de ameninţări.
— Cine o încredinţează pe această tânără soţului ei? întrebă bătrânul,
întinzându-şi mâinile tremurânde deasupra capului Christabelei,
îngenuncheată în faţa lui.
— Binevoiţi să răspundeţi, milord! zise Robin Hood.
— Tată, fie-ţi milă! se rugă fata.
— Nu, nu, de o mie de ori nu! strigă baronul, ieşit din minţi.
— Pentru că tatăl acestei nobile copile refuză să-şi ţină făgăduiala sfântă
pe care a făcut-o — spuse Robin — îi iau eu locul. Eu, Robin Hood, dau de
soţie cavalerului Allan Clare pe lady Christabel Fitz Alwine.
Ceremonia căsătoriei se sfârşi fără nici o piedică.
De-abia se sfârşi cununia dintre Allan Clare şi Christabel, că în uşa
bisericii se ivi familia Gamwell. Robin Hood merse în întâmpinarea Mariannei
şi o conduse la altar; William şi Maud veneau în urma tânărului. Trecând pe
lângă Robin, cucernic îngenuncheat alături de Marianne, Will murmură:
— În sfârşit, Rob, prietenul meu, a sosit ziua fericită. Priveşte cât de
frumoasă e Maud! Te-asigur că inimioara ei bate foarte tare.
— Linişte, Will, roagă-te, Dumnezeu ne-ascultă în clipa asta.
— Bine, am să mă rog, şi chiar din tot sufletul — răspunse vesel flăcăul.
Pelerinul binecuvântă noile perechi, ridicând spre cer mâinile-i tremurânde.
Maud, scumpa mea Maud — spuse Will de îndată ce ieşi cu tânăra fată din
biserică — în sfârşit, eşti soţia mea, scumpa mea soţie. Am fost atât de
nefericit de toate întârzierile pe care împrejurările ni le-au pus în calea
fericirii noastre, încât acum mi-e greu să mă pătrund de toată însemnătatea
acestui fapt. Sunt nebun de fericire, eşti a mea, numai a mea! Te-ai rugat,
Maud, draga mea? I-ai cerut Fecioarei să ne dea întotdeauna bucuria
strălucitoare pe care ne-a dat-o astăzi?
Maud zâmbea şi plângea în acelaşi timp, într-atât inima ei era plină de
dragoste şi de recunoştinţă faţă de William,
Căsătoria lui Robin stârni o bucurie nestăvilită în rândul oamenilor
veseli, care, după ce ieşiră din biserică, strigară "ura" în gura mare.
— Nemernici zgomotoşi! mormăi lordul Fitz Alwine, urmându-l de voie de
nevoie pe uriaşul Micul-John, care-l poftise cuviincios să iasă din biserică.
Câteva clipe mai târziu, biserica se goli de lume. Lordul Fitz Alwine şi sir
Tristram, fără cal, sprijinindu-se melancolic, unul de braţul celuilalt şi într-o
stare de spirit cu neputinţă de zugrăvit, o luară încet pe drumul, ce ducea la
castel.
— Fitz Alwine — spuse bătrânul, poticnindu-se — trebuie să-mi
înapoiezi milionul de galbeni pe care ţi l-am încredinţat.
— Pe legea mea, nu, sir Tristram, căci eu nu sunt vinovat cu nimic de
nenorocirea care ţi s-a întâmplat: Dacă mi-ai fi ascultat sfatul, dezastrul
acesta n-ar fi avut loc. Cununându-te în capela din Nottingham, aş fi asigurat
fericirea noastră comună; însă dumneata ai preferat strălucirea în locul
tainei, ziua în locul întunericului, şi poftim rezultatul! Priveşte, ticălosul acela
mi-a luat fata; îmi trebuie o despăgubire: aşa că păstrez milionul.
Trimişi la Nottingham într-o trăsură la fel de prăpădită ca şi trăsura
stăpânilor lor, servitorii celor doi lorzi îi urmau la distanţă, râzând în ascuns
de ciudata întâmplare.
Cei care luaseră parte la nuntă, însoţiţi de oamenii veseli, ajunseră
repede în inima pădurii. Bătrânul codru se pregătise să primească perechile
fericite, iar copacii, răcoriţi de roua dimineţii, îşi aplecau crengile verzi către
oaspeţi. Lungi ghirlande împletite din flori şi frunze se prindeau unele de
altele şi legau între ei stejari seculari, ulmi scunzi, plopi cu tulpini zvelte. Din
când în când se ivea câte un cerb încoronat cu flori asemenea unui zeu mito-
logic; un pui de cerb împodobit cu panglici ţâşnea în mijlocul drumului, ba
uneori şi o căprioară purtând de asemenea un colan de flori străbătea ca o săgeată vreo pajişte înverzită. În mijlocul unei largi răscruci de drumuri se
întinsese o masă, fusese pregătită o sală de dans, se organizaseră jocuri şi tot
felul de distracţii care să contribuie la bucuria generală.
Multe fete din Nottingham veniseră să împodobească, cu făptura lor
gingaşă, serbarea dată de Robin Hood; întreaga adunare era stăpânită de un
simţământ de sinceră prietenie.
Maud şi William, la braţ, cu zâmbetul pe buze şi cu inima plină de
bucurie, se plimbau singuri pe o cărare în apropierea locului unde se dansa,
când călugărul Tuck le apăru în cale.
— Ia te uită! Viteazul Tuck, veselul Gilles, fratele meu mai mare! strigă
Will, râzând. Ai venit mânat de gândul cel bun să te plimbi împreună cu noi?
Fii binevenit, Gilles, scump prieten, şi fă-mi plăcerea să priveşti la comoara
sufletului meu, soţia mea scumpă, bunul meu cel mai de preţ! Priveşte
îngerul acesta, Gilles, şi spune-mi dacă mai există pe lume o fiinţă mai
încântătoare decât frumoasa mea Maud! Mi se pare însă, prietene Tuck —
adăugă tânărul, uitându-se cu luare-aminte la faţa îngrijorată a călugărului
— mi se pare că eşti trist. Ce ai? Împărtăşeşte-ne şi nouă necazurile tale, voi
încerca să te alin. Maud, micuţa mea, să-i vorbim prieteneşte. Hai vino cu
noi, Gilles, mai întâi am să-ţi ascult păsul, apoi îţi voi vorbi despre soţia mea,
iar inima-ţi îmbătrânită va întineri întâlnindu-se eu inima mea.
— N-am ce să-ţi spun, Will — răspunse călugărul, cu glas întretăiat —
sunt fericit să te ştiu pe tine în culmea fericirii.
— Asta nu mă-mpiedică, dragă Tuck, să privesc cu o sinceră mâhnire
faţa ta întunecată. Spune, ce ai?
— Nimic — răspunse călugărul — nimic, afară, poate, de un gând care-
mi trece prin minte, o flacără trecătoare care-mi aprinde bietul meu creier, un
spiriduş care-mi hărţuieşte inima. În sfârşit, Will, nu ştiu dacă ar trebui să-ţi
spun toate astea: acum câţiva ani, credeam că mica vrăjitoare care se strânge
atât de drăgăstos lângă tine, este raza mea de soare, bucuria vieţii mele, cel
mai scump şi mai preţios giuvaer al meu.
— Cum, sărmane —Tuek, atât de mult ai iubit-o pe frumoasa mea
Maud?
— Da, William.
— Ai cunoscut-o înaintea lui Robin, dacă nu mă-nşel?
— Da, înaintea lui Robin.
— Şi ai iubit-o?
— Din păcate — suspină călugărul.
— S-ar fi putut altfel?! adăugă Will, drăgăstos, sărutând mâinile soţiei
sale. Robin a iubit-o de cum a văzut-o, eu am adorat-o de la prima vedere, şi
acum? Acum, Maud, eşti a mea! În tăcerea care urmă acestei exclamaţii
pătimaşe a lui Will, călugărul îşi plecă privirea, iar Maud, cu fruntea
împurpurată, îşi privi soţul, zâmbind. Sper, prietene Tuck — continuă
William, cu simpatie — că fericirea mea nu te face să suferi. Dacă astăzi sunt
fericit, să ştii că am câştigat cu mare trudă dreptul de a o numi pe Maud
scumpa mea soţie. Tu n-ai cunoscut deznădejdea dragostei respinse, n-ai
cunoscut exilul, n-ai tânjit departe de cea pe care o iubeai, nu ţi-ai pierdut
puterea, sănătatea sau liniştea.
Făcând această înşiruire a durerilor, Will îşi aruncă privirea spre faţa
rotofeie a călugărului şi izbucni într-un hohot de râs. Tuck cântărea cel puţin
două sute zece livre, iar faţa lui veselă semăna cu o lună plină. Maud, care
pricepuse ce anume stârnise râsul lui William, îi împărtăşi veselia şi, în cele
din urmă, însuşi Tuck începu să râdă cu naivitate.
— Sunt sănătos — zise el, cu o încântătoare bunătate — dar asta nu mă
împiedică... În sfârşit, asta este. Mulţumită Maicii Domnului, bunii mei
prieteni — spuse el, luând în mâinile lui mari mâinile unite ale celor doi tineri
— vă doresc şi unuia, şi altuia fericire deplină. Ce-i drept, dulce Maud, ochii
dumitale de gazelă mi-au sucit capul multă vreme. În sfârşit, să nu ne mai
gândim la asta; am acum o morală a mea plină de înţelepciune în aceasta
privinţă şi, căutând o alinare, am gasit-o.
— Ai găsit-o? strigară într-un glas şi William, şi Maud.
— Da — răspunse Tuck, zâmbind.
— O fată tânără cu ochii negri? întrebă cocheta Maud. O fată care a ştiut
să pună preţ pe frumoasele dumitale virtuţi, Gilles?
Călugărul începu să râdă.
— Da, într-adevăr — răspunse el — alinarea mea este o doamnă cu ochi
strălucitori şi buze trandafirii. Mă-ntrebi, dulce Maud, dacă a ştiut să mă
preţuiască? Asta-i o treabă greu de rezolvat; scumpa mea consolatoare este o
adevărată zăpăcită, iar eu nu sunt singurul căruia îi primeşte sărutările.
— Şi o iubeşti? spuse Will, cu un glas în care mila se împletea cu
dezaprobarea.
— Da, o iubesc — răspunse călugărul — şi totuşi, cum v-am spus, îşi
împarte favorurile cu prea mare uşurinţă.
— Atunci este o femeie nevrednică! strigă Maud, roşindu-se.
— Cum se poate, Tuck — zise şi Will — ca o inimă vitează, un om cinstit
ca tine să se lase prins de un simţământ atât de oarecare? Eu, decât să
iubesc o asemenea femeie, mai bine...
— St! St! îl întrerupse blând călugărul Tuck — fii prudent, Will!
— Prudent? De ce?
— Pentru că nu-i frumos să vorbeşti de rău o persoană pe care ai
îmbrăţişat-o adesea.
— Ai îmbrăţişat-o pe femeia aceea? strigă Maud, cu dojană în glas.
— Maud! Maud! E o minciună! izbucni Will.
— Ba nu-i minciună — zise liniştit călugărul — ai îmbrăţişat-o, şi nu o
dată, de zece ori, de douăzeci de ori...
— Oh, Will! Will!...
— Nu-l asculta, Maud, minte! Ascultă, Tuck, spune adevărul! Am
îmbrăţişat-o eu pe aceea pe care o iubeşti?
— Da, şi pot să-ţi fac şi dovada.
— Îl auzi, Will? zise Maud gata să plângă.
— Îl aud, dar nu pricep nimica — răspunse tânărul. Gilles, în numele
prieteniei noastre, te rog să mă pui faţă-n faţă cu fata aceea, vom vedea noi
dacă o să aibă neobrăzarea să repete minciuna pe care o spui tu.
— Asta vreau şi eu, Will, şi pun rămăşag cu tine, nu numai că vei fi silit
să recunoşti dragostea pe care i-o porţi, dar îi vei da şi alte dovezi de
dragoste, sărutând-o.
— Nu vreau — spuse Maud, agăţându-se de braţul lui Will — nu vreau
să-i vorbească acelei femei.
— Ba o să-i vorbească şi o s-o îmbrăţişeze — o ţinea una şi bună
călugărul, cu o ciudată încăpăţânare.
— Cu neputinţă — spuse Will.
— Pe de-a-ntregul cu neputinţă — întări Maud.
— Arată-ne-o pe iubita ta, jupâne Gilles. Unde este?
— Ce-ţi pasă, Will? spuse Maud. Doar nu doreşti ca ea să vină aici şi-
apoi... şi-apoi, William, pare-mi-se că persoana de care este vorba n-ar fi o cunoştinţă potrivită pentru soţia ta, dragul meu.
— Ai dreptate, dragă soţioară — spuse Will, sărutând-o pe Maud pe
frunte — nu-i vrednică să te privească nici măcar o clipă. Dragă Tuck —
continuă William — să ştii că-ţi rămân îndatorat dacă pui capăt unei glume
care lui Maud nu-i e pe plac; nu doresc şi nici nu sunt curios s-o văd pe
aceea pe care o iubeşti, aşa că să nu mai vorbim.
— Şi totuşi trebuie negreşit să fii pus faţă-n faţă cu ea, pe cuvântul meu
de onoare, Will!
— Nu, nu! se împotrivi Maud, William nu ţine deloc la această întâlnire,
iar pentru mine ar fi foarte stânjenitoare.
— Totuşi am să v-o arăt — zise încăpăţânatul Gilles, Iat-o! Spunând
aceste cuvinte, Tuck scoase de sub rasă o carafă de argint şi, ridicând-o până
la înălţimea ochilor lui William, îi spuse: Priveşte frumoasa mea butelcuţă,
scumpa mea alinare! Mai îndrăzneşti să spui că n-ai îmbrăţişat-o niciodată?
Cei doi tineri izbucniră veseli în râs.
— Mărturisesc că am greşit, bunul meu Tuck — recunoscu Will, luând
carafa — şi cer voie soţiei mele dragi să depun un sărut prietenesc pe buzele
roşii ale acestei vechi prietene.
— Te las, Will, bea în sănătatea noastră şi-n sănătatea acestui călugăr
vesel!
Will îşi umezi doar buzele cu lichidul roşu, apoi îi dădu carafa înapoi lui
Tuck, care, în entuziasmul său, o goli dintr-o înghiţitură. Apoi cei trei prieteni
ai noştri, braţ la braţ, porniră la plimbare împreună, dar, la chemarea lui
Robin, se întoarseră la oaspeţi.
Robin îl prezentase Barbarei pe Much, spunându-i că acesta era tânărul
soţ pe care i-l anunţase de multă vreme, însă fata îşi scutură buclele-i
blonde, răspunzând că încă nu se gândeşte la măritiş.
Micul-John, care nu era prea vorbăreţ din fire, s-a arătat nespus de
curtenitor în ziua aceea. O copleşi cu tot soiul de atenţii pe verişoara lui,
Winifred, şi nu era greu să vezi că cei doi aveau să-şi spună lucruri foarte
secrete, căci vorbeau pe şoptite, dansau mereu împreună şi părea că nu văd
nimic în jurul lor.
Cât despre Christabel, chipul ei strălucea de fericire, dar fata era atât de
tulburată de brusca despărţire de tatăl său, atât de slăbită din pricina
suferinţelor îndurate, încât nu putea să ia parte la jocuri. Stând lângă Allan
Clare, pe o moviliţă acoperită cu stofe şi flori, ea părea o tânără regină
prezidând o sărbătoare regească dată în cinstea supuşilor ei.
Marianne, ţinându-l drăgăstos de braţ pe soţul ei, străbătea sala de bal.
— Voi veni să stau cu tine, Robin — spunea ea — şi până când regele te
va ierta, voi împărţi cu tine oboseala şi singurătatea vieţii pe care o duci.
— Ar fi mai cuminte să locuieşti la Barnsdale, draga mea.
— Nu, Robin, inima mea este cu tine şi nu vreau să-mi părăsesc inima.
— Primesc cu mândrie devotamentul tău plin de curaj, soţia mea dragă,
dragostea mea — răspunse tânărul, profund mişcat. Voi face tot ce-mi stă în
putinţă ca să fii mulţumită şi fericită în noua ta viaţă.
Într-adevăr, ziua căsătoriei lui Robin Hood a fost o zi de fericire şi de
bucurie.