ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

X

Aşa cum povestise Maud, aprigul baron, urmat de şase soldaţi înarmaţi,

coborî până la temniţa lui Allan Clare. Dar acolo, nici urmă de prizonier!

- Ha, ha! exclamă el, râzând ca un tigru, dacă vreodată tigrii ar putea

să râdă. Ha, ha, straşnic mai ascultă oamenii de ordinele mele! Sunt

încântat, într-adevăr! Atunci la ce-mi mai folosesc temnicerii şi donjonul? Pe

sfânta Griselda, am să-mi exercit singur, fără ei, dreptul meu de viaţă şi de

moarte pe care-l am şi voi închide prizonierii în colivia fiicei mele... Unde-i

Egbert Lanner, purtătorul de chei?

- Aici, monseniore îi răspunse un soldat. Îl ţin bine, căci altfel ar rupe-o

la fugă.

- Dacă ar fi fugit, te-aş fi spânzurat pe tine în locul lui. Apropie-te,

Egbert! Vezi uşa temniţei, este închisă; vezi ferestruica din uşă, este strâmtă;

ei bine, ai putea să-mi spui cum a putut prizonierul, care nu-i nici atât de

subţire ca să treacă prin această deschizătură, nici atât de uşor ca aerul ca

să se strecoare prin gaura cheii, ai putea să-mi spui cum a făcut de a şters-o?

Mai mult mort decât viu Egbert tăcea. Ai putea să-mi spui pentru ce câştig

murdar ai ajutat la evadarea acestui nemernic? Te-ntreb fără mânie,

răspunde-mi fără teamă. Sunt bun şi drept şi, poate, dacă-mi mărturiseşti

greşeala, am să te iert...

Zadarnic voia baronul să facă dovada bunătăţii sale; Egbert avea prea

multă experienţă ca să creadă în sinceritatea lui şi, mai mult mort decât viu,

continua să tacă.

- Ah, sclavi netrebnici! strigă deodată Fitz Alwine. Pun rămăşag că nici

unuia dintre voi nu i-a trecut prin minte să-l vestească pe portarul castelului

despre cele întâmplate, aşa este? Repede, repede, să meargă cineva şi să-i

poruncească din partea mea lui Hubert Lindsay să ridice podul mobil şi să

închidă toate porţile.

Un soldat porni numaidecât în fugă, dar se rătăci prin coridoarele

întunecoase ale temniţei şi căzu cu capul în jos pe treptele unei pivniţe.

Căzătura fu mortală, însă nimeni nu băgă de seamă, iar fugarii putură să

iasă din castel, mulţumită acestei nenorociri, neştiută de nimeni.

- Milord - vorbi unul din oameni - când veneam încoace, mi s-a părut

că zăresc lumina unei torţe în capătul galeriei ce duce la capelă.

- Şi ai aşteptat până acum ca să mi-o spui? zbieră baronul. Ah, s-au

jurat cu toţii să mă ucidă încetul cu încetul, ticăloşii! Dar vor muri toţi

înaintea mea, da, aşa! adăugă el, sufocat de turbare. Da, veţi muri înaintea