ROBIN HOOD - Alexandre Dumas

I - ROBIN HOOD, PROSCRISUL

În primele ore ale unei frumoase dimineţi de august, Robin Hood, cu
inima plină de bucurie şi cu cântecul pe buze, se plimba singur pe o potecă
îngustă din pădurea Sherwood. Deodată auzi un glas puternic cântând o
baladă de-a lui, însă cu nişte intonaţii atât de ciudate încât cel care o cânta
dovedea o totală necunoaştere a regulilor muzicale.
— Pe Maica Precistă! murmură tânărul, ascultând atent cântecul
necunoscutului. Iată un lucru care mi se pare foarte ciudat. Cuvintele pe care
le-am auzit sunt făcute de mine încă de pe vremea când eram un copilandru,
dar nu le-am dat nimănui să le înveţe.
Tot gândindu-se astfel, Robin se strecură în spatele unui copac ca să
aştepte acolo trecerea călătorului necunoscut. Acesta se arătă curând. Ajuns
în dreptul stejarului la rădăcina căruia se aşezase Robin, el îşi aruncă
privirea înspre adâncul pădurii.
— Oho! exclamă necunoscutul, zărind prin desiş o minunată turmă de
cerbi. Iată nişte cunoştinţe vechi, ia să vedem dacă mai am încă ochiul bun şi
mâna sigură. Pe sfântul Pavel, o să-mi facă plăcere să trag o săgeată în
voinicul acela care păşeşte agale.
Zicând acestea, străinul luă o săgeată din tolbă, o potrivi în arc şi ochi
cerbul, care căzu lovit de moarte.
— Bravo! strigă o voce glumeaţă. Lovitura vădeşte o mare iscusinţă!...
Surprins, străinul se întoarse brusc:
— Credeţi, messire? zise el, cereetându-l pe Robin din cap până în
picioare.
— Desigur, sunteţi foarte îndemânatic.
— Ce-i drept e drept — rosti necunoscutul, cu glas dispreţuitor.
— Fără îndoială, şi mai cu seamă pentru un om care nu-i obişnuit să
vâneze cerbi.
— De unde ştiţi că nu-s obişnuit cu asemenea exerciţii?
— După felul cum ţineţi arcul. Pun rămăşag pe ce vreţi, domnule
necunoscut, că vă pricepeţi mai bine să doborâţi un om pe câmpul de luptă
decât să culcaţi la pământ un cerb, în desiş.
— Straşnic răspuns! strigă străinul, râzând. Mi-e oare îngăduit să aflu
numele unui om cu privirea atât de ageră, încât poate să judece, după o
singură lovitură, care-i deosebirea dintre un soldat şi un pădurar?
— În treburile de faţă, numele meu este de mică însemnătate, domnule.
Pot să vă înşir însă calităţile mele. Sunt unul din paznicii principali ai acestei păduri şi n-am poftă să las cerbii fără apărare, la bunul plac al celor care se
gândesc să tragă în ei numai ca să-şi încerce dibăcia.
— Prea puţin îmi pasă de pofta dumitale, frumosule pădurar — răspunse
necunoscutul, cu hotărâre — şi să ştii că n-ai să mă-mpiedici dumneata să
trag cu săgeţile mele unde am chef; am să omor cerbi, pui de căprioară, tot
ce-mi place.
— Asta nu v-ar fi greu, dacă eu nu m-aş împotrivi, însă pentru că
sunteţi un straşnic vânător — zise Robin — vă fac o propunere. Ascultaţi:
sunt şeful unei cete de oameni hotărâţi, isteţi şi foarte îndemânatici în tot
felul de exerciţii potrivite cu îndeletnicirea lor. Cred că sunteţi un băiat
cumsecade. Dacă aveţi o inimă cinstită şi o fire paşnică şi împăciuitoare, m-
aş bucura să vă primesc în ceata mea. Odată intrat, veţi putea să vânaţi; dar
dacă nu primiţi propunerea mea, vă poftesc să părăsiţi pădurea fără
întârziere.
— Într-adevăr, domniile paznic, vorba vă e plină de îngâmfare. Ei bine,
luaţi acum aminte la ce vă spun şi eu. Dacă nu vă grăbiţi să-mi întoarceţi
spatele, o să vă dau un sfat care, fără vorbă multă, o să vă-nveţe să vă
măsuraţi cuvintele; acest sfat, drăguţule, o să fie o ploaie de lovituri de
ciomag trase fără a sta mult pe gânduri.
— Tu să mă loveşti pe mine? strigă dispreţuitor Robin.
— Da, eu.
— Măi băiete — zise Robin — nu vreau să mă-nfurii, căci ar fi vai de
tine, însă dacă n-o iei numaidecât din loc, mai întâi o să fii straşnic pedepsit,
apoi să-ţi luăm măsura gâtului şi-o să vedem cât de greu ţi-atârnă trupul sus
pe craca cea mai înaltă din pădure.
Străinul izbucni în râs.
— Să fiu bătut şi spânzurat! spuse el. Iată un lucru ciudat, dacă n-ar fi
cu neputinţă. Hai, încearcă, te-aştept.
— Nu-mi dau osteneala să ciomăgesc cu mâna mea pe toţi fanfaronii
întâlniţi în drum, dragă prietene — răspunse Robin. Am oameni care fac în
numele meu această slujbă necesară. Am să-i chem şi tu ai să te lămureşti
cu ei.
Robin Hood duse cornul la gură şi era gata să-şi slobozească chemarea,
când străinul puse o săgeată în arc şi strigă cu asprime:
— Opreşte-te sau te omor!
Robin lasă cornul să-i cadă din mână, luă arcul şi, repezându-se spre
străin cu o nebănuită sprinteneală, strigă la rându-i:
— Nesăbuitule! Nu-ţi dai seama cu cine te pui? Înainte de a mă fi atins
tu, te-aş fi lovit eu, iar moartea pe care mi-ai fi trimis-o te lua întâi pe tine. Fii
om cu judecată! Suntem străini şi unul, şi celălalt, şi ne purtăm ca nişte
duşmani fără a avea o pricină cu temei. Arcul este o armă sângeroasă. Pune-
ţi săgeata în tolbă, şi fiindcă vrei să te joci cu ciomagul, fie ciomagul! Primesc
lupta!
— Fie ciomagul! repetă străinul, iar cel ce va avea îndemânarea să
lovească la cap, va fi nu numai învingător, dar va putea să hotărască soarta
potrivnicului său după cum îi va fi voia.
— Mă-nvoiesc — răspunse Robin — dar bagă de seamă la urmările pe
care singur le-ai vrut, căci dacă te fac să-mi ceri îndurare, am dreptul să te
iau în ceata mea. Primeşti?
— Da.
— Prea bine, şi fie ca cel mai îndemânatic să învingă!
— Amin! încheie străinul.
Lupta începu. Loviturile date la nimereală de cei doi adversari îl copleşiră
pe străin, care nu izbuti să-l atingă pe Robin nici măcar o singură dată.
Mânios şi răsuflând din greu, bietul băiat aruncă arma.
— Stai, opreşte-te! zise el. Sunt frânt de oboseală.
— Te recunoşti învins? întrebă Robin.
— Nu, însă recunosc că eşti cu mult mai presus decât mine. Te pricepi
de minune să mânuieşti ciomagul şi asta-i spre folosul tău; cât de cât, trebuie
ca lupta să fie pe măsura amândurora. Ştii să mânuieşti sabia?
— Da — răspunse Robin.
— Vrei să ne luptăm mai departe cu sabia?
— Cum de nu.
Îşi luară săbiile. Îndemânatici şi unul, şi celălalt, se luptară un sfert de
ceas fără să poată să se rănească.
— Opreşte-te! strigă Robin deodată.
— Eşti obosit? întrebă străinul, cu un surâs triumfător.
— Da — răspunse sincer Robin — şi-apoi socotesc că o luptă cu sabia
este un lucru foarte puţin plăcut. Ciomagul e altceva: loviturile lui sunt mai
puţin primejdioase şi, într-un fel, mai folositoare. Sabia are ceva aspru şi
crud. Deşi am obosit, într-adevăr — adăugă Robin, cercetând chipul
necunoscutului, care purta pe cap o tichie ce-i ascundea o parte din frunte —
nu-i asta singura pricină care m-a făcut să cer întreruperea luptei. De când
mă aflu în faţa ta, mi-au reînviat în minte amintiri din copilărie; privirea
ochilor tăi mari şi albaştri nu mi-e necunoscută. Glasul tău îmi aminteşte
glasul unui prieten, inima mea se simte îmboldită spre tine. Spune-mi cum te
cheamă. Dacă tu eşti acela pe care-l iubesc şi pe care-l aştept cu toată
nerăbdarea unei adânci şi duioase prietenii, fii binevenit! Dacă eşti un străin,
nu-i nimica, vei fi tot binevenit. Te voi îndrăgi pentru tine şi pentru amintirile
dragi ce se trezesc în mine când te văd.
— Vorba ţi-e blândă şi mă farmecă, domnule pădurar — răspunse
necunoscutul — dar, spre marea mea părere de rău, nu pot să-ţi îndeplinesc
cinstita dumitale cerere. Nu sunt liber; numele meu este o taină pe care
prevederea mă sfătuieşte s-o păstrez cu grijă.
— N-ai de ce să te temi de mine — spuse Robin — eu sunt ceea ce
oamenii numesc un proscris. De altfel, nu sunt în stare să trădez încrederea
unei inimi care s-a încredinţat inimii mele şi dispreţuiesc josnicia omului care
ar îndrăzni să dea în vileag chiar o taină aflată întâmplător. Spune-mi numele
tău. (Străinul mai şovăi o clipă.) Îţi voi fi prieten — adăugă Robin, cu sinceri-
tate.
— Primesc — răspunse necunoscutul. Mă numesc William Gamwell.
Robert scoase un strigăt:
— Will! Will! Dragul meu Will Roşcovanul!
— Da.
— Şi eu sunt Robin Hood.
— Robin! strigă tânărul, aruncându-se în braţele prietenului său. Ce
fericire!
Cei doi tineri se îmbrăţişară călduros, apoi, cu ochii strălucind de o
bucurie negrăită, se cercetară unul pe altul, uimiţi, tulburaţi.
— Şi eu care te-am ameninţat! spuse Will.
— Şi eu care nu te-am recunoscut! spuse Robin.
— Am vrut să te ucid! strigă Will.
— Şi eu te-am ciomăgit! continuă Robin, izbucnind în râs.
— Ah! Ce face... Maud?
— Foarte bine.
— Cum e?...
— Aceeaşi fată încântătoare care te iubeşte Will, care numai pe tine te
iubeşte pe lume. A plâns, biata fată, din pricina lipsei tale. Şi tu, sărmane
Will, ai suferit mult. În schimb, ai să fii fericit dacă tot o mai iubeşti pe buna
şi frumoasa Maud.
— Cum adică, o mai iubesc? Cum poţi să mă-ntrebi aşa ceva, Robin? Ah,
sigur c-o iubesc şi Dumnezeu s-o binecuvânteze că nu m-a uitat! Nici o clipă
n-am încetat mă gândesc la ea şi chipul ei scump era închis în inima mea şi-
mi da putere; ea a fost curajul soldatului pe câmpul de luptă, mângâierea
prizonierului în bezna temniţei. Robin, Maud mi-a fost gând şi vis, nădejde şi
viitor. Datorită ei am putut să îndur cele mai crunte lipsuri, cele mai
dureroase cazne. Dumnezeu mi-a sădit în inimă o nezdruncinată încredere în
viitor; am fost încredinţat că am s-o revăd pe Maud şi că am să fiu soţul ei, ca
să-mi petrec alături de ea ultimii ani ai vieţii.
— Această nădejde care nu te-a părăsit este pe cale să se îndeplinească,
dragă Will — spuse Robin.
— Da, nădăjduiesc, sau mai bine zis am această dulce credinţă. Ca să-ţi
dovedesc, prietene Robin, cât de mult m-am gândit la scumpa copilă, o să-ţi
povestesc un vis pe care l-am avut pe când mă aflam în Normandia. Cu toate
că a fost acum aproape o lună, tot îl mai ţin minte. Se făcea că zăceam în
fundul unei temniţe, cu mâinile legate, cu trupul ferecat în lanţuri, şi cum
stam aşa, am văzut-o deodată pe Maud lângă mine, palidă ca o moartă şi
plină de sânge. Sărmana fată întindea spre mine mâinile-i rugătoare, dar eu
nu înţelegeam ce vrea, deşi vedeam că suferă cumplit şi că mă cheamă în
ajutor. Cum ţi-am spus, eu eram ferecat în lanţuri, mă tăvăleam pe jos şi, în
neputinţa mea, muşcam fierul ce-mi încercuia braţele. Cu un cuvânt, mă
străduiam din răsputeri să mă târăsc până la Maud. Deodată, lanţurile
începură să-şi slăbească strânsoarea, apoi căzură. Am sărit în picioare şi m-
am repezit spre Maud. Am luat-o în braţe pe biata fată, aşa plină de sânge, şi
i-am acoperit cu sărutări fierbinţi obrajii palizi. Puţin câte puţin, sângele, care
i se oprise în vine, începu încetul cu încetul să-şi ia drumul firesc. Buzele
sărmanei Maud începură şi ele să prindă viaţă, apoi copila deschise ochii ei
mari, negri, şi mă învălui cu o privire recunoscătoare şi drăgăstoasă care mă
mişcă până în adâncul sufletului; inima îmi tresăltă de fericire şi am scos un
oftat din pieptul ce-mi ardea. Sufeream şi eram fericit în acelaşi timp. M-am
dat jos din pat, hotărât să mă întorc în Anglia. Voiam s-o revăd pe Maud, pe
Maud, care, de bună seamă, era nefericită, pe Maud, care, de bună seamă,
avea nevoie de ajutorul meu. M-am înfăţişat pe dată căpitanului meu, care
odinioară fusese intendentul tatălui meu şi de la care mă credeam în drept
să-mi arate multă bunăvoinţă şi înţelegere. Nu i-am spus din ce pricină
doresc să mă întorc în Anglia, căci, nu încape îndoială, ar fi râs de mine; i-am
spus numai ce voiam. Cu multă asprime, a refuzat să-mi acorde învoire; dar
acest prim neajuns nu m-a descurajat; eram, ca să zic aşa, cuprins de o furie
nestăvilită de a o revedea pe Maud, şi atunci l-am rugat pe omul acesta,
căruia altădată îi poruncisem, l-am implorat să-mi primească cererea. Chiar
dacă o să-ţi fie milă de mine, eu tot am să merg cu povestirea până la capăt.
M-am aruncat în genunchi în faţa lui, dar slăbiciunea mea l-a făcut să
zâmbească şi, cu o lovitură de picior, m-a dat de-a berbeleacul. Atunci,
Robin, m-am ridicat; aveam sabia la mine, am tras-o din teacă şi, fără să mă
gândesc, fără să şovăi o clipă, l-am ucis pe ticălosul acela. De atunci sunt
urmărit; oare mi-or fi pierdut urma? Sper. Iată de ce, Robin, luându-te drept străin, n-am vrut să-ţi spun cum mă cheamă, dar binecuvântat fie cerul că
m-a călăuzit spre dumneata! Acum să vorbim de Maud. Tot la Gamwell Hall
stă?
— La Gamwell Hal, dragă Will?! repetă Robin. Vasăzică nu ştii ce s-a
petrecut?
— Nu. Dar ce s-a întâmplat? Mă sperii.
— Linişteşte-te. Nenorocirea care a lovit familia dumitale s-a reparat în
parte; timpul şi resemnarea au şters urmele unui fapt foarte dureros: castelul
şi satul Gamwell au fost nimicite.
— Nimicite? strigă Will. Maica lui Dumnezeu! Şi mama, spune-mi Robin,
şi scumpul meu tată, şi sărmanele mele surori?
— Toată lumea e bine, linişteşte-te; familia dumitale locuieşte acum la
Barnsdale. Mai târziu am să-ţi povestesc în amănunt nefericitele întâmplări.
Deocamdată este destul să ştii că această sălbatică distrugere a fost săvârşită
de normanzi, care au plătit scump pentru fărădelegea lor. Am ucis două
treimi din trupele trimise de regele Henric.
— De regele Henric? strigă William. Apoi, după o oarecare şovăire,
adăugă: Robin, mi-ai spus că eşti primul pădurar al acestei păduri, păi atunci
eşti neîndoielnic în slujba regelui, nu?
— Nu chiar aşa, bălăiorul meu verişor — răspunse tânărul, râzând.
Pentru munca de pădurar îmi plătesc normanzii, adică cei bogaţi, căci de la
cei săraci nu cer nimic. Sunt într-adevăr pădurar; dar pe socoteala mea şi a
veselilor mei tovarăşi. Într-un cuvânt, William, sunt stăpânul pădurii
Sherwood şi-mi voi apăra drepturile şi privilegiile mele împotriva tuturor
pretendenţilor.
— Nu te-nţeleg, Robin — spuse Will, foarte mirat.
— Am să-ţi explic mai limpede. Zicând acestea, Robin duse cornul la
gură şi scoase trei sunete ascuţite, care abia pătrunseră în inima pădurii, că
William şi văzu ieşind din desiş, din luminiş, din dreapta şi din stânga vreo
sută de oameni, toţi purtând veşminte frumoase, a căror culoare verde se
potrivea de minune cu înfăţişarea lor semeaţă. Oamenii aceştia înarmaţi cu
arcuri, scuturi şi săbii scurte se adunară în tăcere în jurul căpeteniei lor.
William căscă ochii mari şi-l privi uimit din cale afară pe Robin. O clipă,
tânărul se amuză de uluitoarea surpriză pe care i-o stârnise vărului său
atitudinea respectuoasă a oamenilor sosiţi în grabă la chemarea cornului,
apoi, punându-şi mâna pe umărul lui Will, spuse râzând:
— Băieţi, iată un om care, într-o luptă cu sabia, m-a silit să cer
îndurare.
— El?! strigară oamenii, cercetându-l pe Will cu vădită curiozitate.
— Da, el m-a învins şi sunt mândru de victoria lui pentru că are mâna
sigură şi inima cinstită.
Micul-John, care părea mai puţin încântat decât Robin de îndemânarea
lui William, făcu un pas spre mijlocul cercului şi se adresă tânărului:
— Străine, dacă l-ai făcut pe viteazul Robin Hood să-ţi ceară îndurare, de
bună seamă că eşti nemaipomenit de puternic, însă nu te vei putea bucura
de gloria de a fi biruit pe căpetenia pădurarilor veseli, fără să fii cât de cât
altoit de locotenentul lui. Eu sunt foarte tare în lupta cu ciomagul, vrei să te
iei la întrecere cu mine? Dacă ai să mă faci să strig: "Destul!", am să te pro-
clam cel mai bun luptător cu sabia din toată tara
— Dragă Micule John — spuse Robin — pun rămăşag pe o tolba cu
săgeţi contra unui arc din lemn de tisă că acest flăcău viteaz va învinge.
— Primesc îndoit rămăşagul, stăpâne — răspunse John — şi dacă străinul câştigă, va putea fi numit nu numai cel mai bun luptător cu sabia,
dar şi cel mai bun mânuitor de bâtă din vesela Anglie.
Auzindu-l pe Robin Hood numindu-l Micul-John pe tânărul uriaş, cu
faţa arsă de soare, care sta în faţa lui, Will simţi în inimă un adevărat fior;
totuşi nu lăsă nimic să se vadă. Chipul lui rămase calm; îşi trase pe ochi
boneta pe care o purta pe cap şi, răspunzând printr-un zâmbet la semnele pe
care i le făcea Robin, îşi salută grav adversarul şi, cu ciomagul în mână,
aşteptă primul atac.
— Păi bine, Micule-John — strigă Will în clipa când tânărul se pregătea
să înceapă lupta — vrei să te baţi cu Will Roşcovanul, cu drăguţul Will, aşa
cum aveai obiceiul să-i spui?
— Doamne Dumnezeule! strigă Micul-John, lăsând ciomagul să-i cadă
din mână. Glasul ăsta... şi privirea!...
Apoi făcu câţiva paşi şi, clătinându-se ca ameţit, se sprijini de umărul
lui Robin.
— Ei, da! glasul ăsta este al meu, vere John! strigă Will, aruncându-şi
boneta în iarbă. Priveşte-mă!
Pletele lungi, roşii se revărsară în bucle mătăsoase încadrând chipul
tânărului, iar Micul-John, după ce privi cu admiraţie mută faţa zâmbitoare a
vărului său, se repezi spre el, îl luă în braţe şi-i spuse cu o neasemuită
dragoste:
— Fii binevenit, Will, dragul meu Will, în vesela Anglie, în casa
strămoşilor tăi, tu care, prin înapoierea ta, aduci bucurie, fericire şi
mulţumire. Mâine, cei din Barnsdale vor fi în sărbătoare, mâine vor strânge
în braţe pe cel pe care-l credeau pierdut pentru totdeauna. Ceasul care te-a
adus în mijlocul nostru este binecuvântat de cer, scumpul meu Will. Sunt
fericit să... să... să te revăd... Să nu crezi, Will, că sunt un om slab dacă vezi
câteva lacrimi pe obraz; nu, nu, nu plâng, dimpotrivă sunt fericit, foarte
fericit...
Bietul John nu se mai putu stăpâni; braţele sale, care-l ţineau înlănţuit
pe Will, se strânseră convulsiv şi el începu să plângă în tăcere. William
împărtăşea şi el mişcătoarea bucurie a vărului său, şi Robin Hood îi lăsă o
clipă unul în braţele celuilalt. După ce trecu prima emoţie, Micul-John îi
povesti lui Will, cât mai pe scurt cu putinţă, peripeţiile înfricoşătoarei
nenorociri care-i izgonise din Gamwell Hall. După ce-şi sfârşi povestirea,
Robin şi John îl duseră pe Will să-i arate diferitele adăposturi pe care ceata
lor le înjghebase în pădure şi, la cererea lui, fu înrolat în trupă cu gradul de
locotenent, ceea ce-l aşeza în acelaşi rând cu Micul-John. A doua zi de
dimineaţă, Will îşi mărturisi dorinţa de a merge la Barnsdale. Cum era şi
firesc, cererea fu înţeleasă de Robin, care hotărî pe loc să-l însoţească îm-
preună cu Micul-John. Fraţii lui Will sosiseră cu două zile mai înainte la
Barnsdale, unde se făceau pregătiri pentru a serba ziua de naştere a lui sir
Guy. Sosirea lui William avea să facă din această sărbătoare o mare bucurie.
După ce dădu oamenilor săi ordinele necesare, Robin Hood, însoţit de cei
doi prieteni, porni spre Mansfeld, de unde urmau să ia caii pentru drum.
Mergeau plini de veselie. Robin cânta cu vocea lui caldă şi armonioasă cele
mai frumoase balade, iar Will, beat de fericire, ţopăia alături de el, repetând
fără noimă refrenul cântecelor. Chiar şi Micul-John îndrăznea din când în
când să scoată câte o notă falsă, ceea ce îl făcea pe Will să râdă cu lacrimi şi
pe Robin să se alăture acestei veselii. Dacă un străin i-ar fi văzut pe prietenii
noştri, de bună seamă şi-ar fi închipuit că are de-a face cu niscai oaspeţi
ghiftuiţi de vreo gazdă generoasă, într-atât este de adevărat că beţia inimii se aseamănă cu beţia pe care o dă vinul.
Ajunşi aproape de Mansfeld, veselia lor zgomotoasa fu brusc curmată.
Trei oameni îmbrăcaţi în haine de pădurari ţâşniră dintr-un tufiş şi se
aşezară de-a latul drumului pe care veneau cei trei tineri, cu aerul hotărât de
a le aţine calea. Robin Hood şi prietenii lui se opriră o clipă, apoi tânărul îi
cercetă din ochi pe străini şi-l întrebă cu glas poruncitor:
— Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?
— Tocmai vroiam şi eu să vă întreb acelaşi lucru — răspunse un flăcău
vânjos, cu umerii pătraţi, care, înarmat cu un ciomag şi cu un iatagan, părea
foarte pregătit să reziste unui atac.
— Adevărat? răspunse Robin. Ei bine, sunt foarte fericit că v-am cruţat
osteneala, căci, dacă aţi fi îndrăznit să-mi puneţi mie o asemenea întrebare
neobrăzată, s-ar fi putut să vă dau un atare răspuns, încât să vă pară rău
toată viaţa pentru îndrăzneala voastră.
— Vorba ţi-e semeaţă, băiete — răspunse pădurarul, în zeflemea.
— Mai puţin semeaţă decât fapta, dacă-ai fi avut neprevederea să-mi pui
întrebări. Eu nu răspund, eu întreb. Aşa că vă mai întreb pentru o ultimă
oară: cine sunteţi şi ce căutaţi aici? Judecând după înfăţişarea voastră
măreaţă, s-ar părea că pădurea Sherwood este proprietatea voastră.
— Slavă Domnului, băiete, ai o gură!... Vasăzică îmi faci cinstea să-mi
făgăduieşti o ciomăgeală dacă-ţi pun şi eu aceeaşi întrebare pe care tu mi-ai
pus-o mie. Minunat! Şi-acum, veselul meu străin, am să-ţi dau o lecţie de
bună-cuviinţă şi am să răspund la întrebarea ta. După aceea, ai să simţi pe
pielea ta cum îi pedepsesc eu pe proşti şi pe neobrăzaţi.
— Fie — răspunse vesel Robin — spune-mi repede cum te cheamă şi cu
ce te-ndeletniceşti, pe urmă o să mă baţi dacă o să poţi; o doresc din toată
inima.
— Sunt paznicul acestei părţi din pădure; drepturile mele de
supraveghere se întind de la Mansfeld până la o răspântie largă ce se află la
vreo şapte mile de aici. Aceşti doi oameni sunt ajutoarele mele.
Împuternicirea am primit-o de la regele Henric şi, din porunca lui, ocrotesc
cerbii de tâlhari ca voi. Ai înţeles?
— Foarte bine, dar dacă dumneata eşti paznicul acestei păduri, atunci
eu şi tovarăşii mei ce mai suntem? Până acum, eu m-am crezut singurul om
care are dreptul la acest titlu. Este adevărat că eu nu-l deţin din bunătatea
regelui Henric, ci din propria mea voinţă, care aici este atotputernică pentru
că se numeşte dreptul celui mai tare.
— Adică tu eşti şeful care supraveghează pădurea Sherwood?! reluă
dispreţuitor pădurarul. Glumeşti! Eşti doar un ticălos şi nimic altceva.
— Dragă prietene — răspunse Robin, cu vioiciune — cauţi să mă dai
gata cu persoana ta plină de însemnătate, dar nu tu eşti paznicul cu ale cărui
titluri te făleşti în faţa mea. Eu îl cunosc pe-acela.
— Ha, ha! râse paznicul. Poţi să-mi spui cum îl cheamă?
— Fără doar şi poate. Îl cheamă John Cokle, morarul cel gras din
Mansfeld.
— Eu sunt feciorul lui. Mă numesc Much.
— Tu eşti Much? Nu cred.
— Ba da, aşa este — zise Micul-John. Îl cunosc din vedere. Mi s-a vorbit
despre el ca despre un om iscusit în mânuirea ciomagului.
— Nu te-au minţit, pădurare, şi dacă tu mă cunoşti, pot să spun şi eu
acelaşi lucru despre tine. Ai o statură şi un chip cu neputinţă să le uiţi.
— Ştii cum mă cheamă? întrebă tânărul.
— Vezi bine, jupâne John.
— Eu sunt Robin Hood, paznicule Much.
— Bănuiam eu, îndrăzneţule, şi mă bucur că te-am întâlnit. O mare
răsplată a fost făgăduită celui ce va pune mâna pe tine. De felul meu, sunt
foarte ambiţios, iar răsplata asta, care-i o sumă frumuşică, o să-mi prindă de
minune. Azi am prilejul să pun mâna pe tine şi n-o să te las să-mi scapi.
— Ai mare dreptate, tu care te-ngrijeşti să-ndestulezi spânzurătoarea!
răspunse Robin, cu dispreţ. Atunci, dacă-i aşa, jos haina şi pune mâna pe
sabie! Sunt omul tău!
— Staţi! strigă Micul-John. Much e mai priceput în mânuirea ciomagului
decât a sabiei; să ne batem tustrei. Eu am grijă de Much, Robin şi tu William,
luaţi-i în primire pe ceilalţi, lupta va fi mai cumpănită.
— Mă-nvoiesc — răspunse paznicul — ca să nu se spună că Much, fiul
morarului din Mansfeld, a fugit din faţa lui Robin Hood şi a oamenilor săi atât
de veseli.
— Frumos răspuns! strigă Robin. Hai Micule-John, ia-l pe Much, dacă ţi
l-ai ales ca adversar. Eu îl iau pe flăcăul ăsta voinic. Vrei să te baţi cu mine?
îl întrebă Robin pe cel pe care întâmplarea i-l dăduse ca potrivnic.
— Foarte bucuros, viteazule proscris!
— Atunci să începem, iar Maica Domnului să dea biruinţă celor care
merită sprijinul său.
— Amen! încheie Micul-John. Sfânta Fecioară nu-l părăseşte niciodată la
nevoie pe cel slab.
— Nu părăseşte pe nimeni — spuse Much.
— Pe nimeni — repetă Robin, făcându-şi cruce.
După ce pregătirile de luptă fură isprăvite cu voioşie, Micul-John strigă
voiniceşte:
— Gata?
— Gata — repetară Will şi Robin.
O veche baladă, care a păstrat amintirea acestei lupte de neuitat, o
povesteşte astfel:
Într-o frumoasă zi pe la mijlocul verii
Se luară la luptă, curajoşi şi puternici,
De la al optulea ceas al dimineţii până la nămiezi
Şi nu slăbiră lupta, şi nici nu conteniră,
Iar John, şi Will, şi Robin, luptând fără încetare
Nu-şi lăsară potrivnicii nici măcar să-i rănească.
— Micule-John — spuse Much, răsuflând din greu, după ce îi ceruse
îndurare — îţi ştiam de mult îndemânarea şi vroiam să mă lupt cu tine.
Dorinţa mi s-a împlinit, m-ai învins, iar biruinţa ta mi-a dat o lecţie de
modestie, care-mi va fi de mare folos. Mă credeam un bun mânuitor al
ciomagului, dar tu m-ai învăţat că nu-s decât un prost.
— Eşti un mânuitor grozav, prietene Much — răspunse Micul-John,
strângând mâna pe care i-o întindea paznicul — şi-ţi meriţi pe deplin faima ta
vitejească.
— Îţi mulţumesc pentru lauda adusă mie, pădurarule — spuse Much —
însă cred că-i pornită mai degrabă din bună-cuviinţă decât din sinceritate.
Crezi oare că mândria mea suferă din pricina unei înfrângeri neaşteptate?
Nici pomeneală. Nu mă simt deloc umilit că am fost învins de un om ca tine.
— Cinstite vorbe ai rostit, viteaz fiu de morar! zise vesel Robin. Dai dovadă că eşti înzestrat cu cea mai dorită dintre bogăţii: o inimă curată şi un
suflet de saxon. Numai un om cinstit poate să primească, vesel şi fără pic de
ură, o înfrângere ce i-a rănit mândria. Dă-mi mâna, Much, şi iartă-mi
cuvintele pe care ţi le-am spus când mi-ai vorbit de lăcomia-ţi plină de
ambiţie. Nu te cunoşteam, iar dispreţul meu nu te ţintea pe tine, ci doar
cuvintele pe care le-ai rostit. Bei un pahar de vin de Rin? Să bem pentru
fericita noastră întâlnire şi pentru viitoarea noastră prietenie.
— Iată mâna mea, Robin Hood, ţi-o dau din toată inima. Am auzit vorbe
de laudă despre tine. Ştiu că eşti un nobil proscris, că cei săraci se bucură de
ocrotirea-ţi generoasă. Te iubesc chiar şi cei care ar trebui să te urască:
normanzii, duşmanii tăi. Toţi vorbesc despre tine cu stimă şi n-am auzit pe
nimeni care să osândească cu temei faptele tale. Averea ţi-a fost luată, ai fost
proscris, dar oamenii cinstiţi te iubesc fiindcă în casa ta nenorocirea şi-a
făcut cuib.
— Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale bune, prietene Much; n-am să te
uit niciodată şi te rog să-mi faci plăcerea să mergi împreună cu noi până la
Mansfeld.
— Robin, sunt al tău cu trup şi suflet — îi răspunse Much.
— Şi eu — zise cel care se bătuse cu Robin.
— Şi eu la fel — adăugă potrivnicul lui Will.
Aşa că se îndreptară împreună spre oraş, vorbind, râzând şi ţinându-se
de braţ.
— Dragă Much — întrebă Robin Hood când ajunseră la Mansfeld —
prietenii dumitale sunt oameni prevăzători?
— De ce-mi pui această întrebare?
— Pentru că tăcerea lor este necesară siguranţei mele. După cum cred
că-ţi dai seama, vin aici în mare taină, şi dacă un cuvânt nesăbuit ar da în
vileag prezenţa mea într-un han din Mansfeld, localul hangiului meu ar fi
numaidecât înconjurat de soldaţi, iar eu aş fi silit fie să fug, fie să mă bat
.Astăzi nu mi-ar plăcea nici fuga, nici lupta. Sunt aşteptat în Yorkshire şi nu
vreau să-mi întârzii plecarea.
— Răspund de tovarăşii mei. Cât despre mine, să n-ai nici o grijă, dar eu
cred, dragă Robin, că exagerezi primejdia. Doar de curiozitatea cetăţenilor din
Mansfeld ai putea să te temi. Ei ar veni după dumneata, într-atâta sunt de
dornici să vadă cu propriii lor ochi pe faimosul Robin Hood, eroul tuturor
baladelor pe care le cântă tinerele fete.
— Pe sărmanul proscris, vrei să spui, jupâne Much — zise tânărul, cu
amărăciune. Nu-ţi fie frică să mă numeşti aşa; ruşinea acestui nume nu cade
asupra mea, ci asupra capului aceluia care a rostit o hotărâre pe cât de
crudă, pe atât de nedreaptă.
— Bine, prietene; însă oricare ar fi numele pus alături de numele
dumitale, este iubit şi respectat.
Robin Hood strânse mâinile viteazului băiat.
Fără să atragă atenţia, ei poposiră la un han mai retras şi se aşezară
plini de voie bună în jurul unei mese pe care hangiul o acoperi repede cu o
jumătate de duzină de sticle cu gâtul lung, pline cu acel vin straşnic de Rin
care dezleagă limbile şi deschide inimile. Sticlele se succedară repede unele
după altele, iar conversaţia deveni atât de vioaie şi de încrezătoare, încât
Much vru s-o prelungească la nesfârşit. În cele din urmă, el îi ceru lui Robin
să-l primească în ceata lui, iar tovarăşii lui Much, vrăjiţi de descrierea
încântătoare a unei vieţi libere şi independente duse sub copacii bătrâni din
pădurea Sherwood, urmară exemplul şefului lor şi se angajară cu tot sufletul să-l urmeze pe Robin Hood. Acesta primi propunerea pornită din inimă care i
se făcu, iar Much, vrând să plece de îndată, ceru voie noului său şef să
meargă şi să-şi ia rămas bun de la întreaga familie. Micul-John trebuia să-l
aştepte să se înapoieze, să-i ducă pe cei trei la adăpostul din pădure, să-i
instaleze acolo, după care să se îndrepte spre Barnsdale, unde avea să-i
găsească pe William şi pe Robin. După ce puseră la punct aceste amănunte,
convorbirea lor luă alt curs.
Cu câteva clipe înainte de a părăsi hanul, doi oameni intrară în sala
unde se aflau ei. Primul dintre cei doi aruncă mai întâi o privire fugitivă
asupra lui Robin Hood, se uită la Micul-John şi zăbovi cu luare-aminte
asupra lui Will Roşcovanul. Atenţia lui fu atât de stăruitoare şi de vădită,
încât tânărul băgă de seamă; tocmai se pregătea să-l întrebe pe noul venit ce
vrea de la el, când acesta, dându-şi seama că a stârnit neliniştea flăcăului, îşi
întoarse privirea în altă parte, bău pe nerăsuflate paharul de vin pe care-l
ceruse şi ieşi din sală împreună cu tovarăşul său.
Prea absorbit de bucuria pe care i-o da speranţa de a o întâlni pe Maud
înainte de căderea nopţii, Will uită să spună verilor săi ce i se întâmplase şi
încălecă împreună cu Robin, fără a se gândi să-i pomenească ceva. Pe drum,
cei doi prieteni făcură un plan cu privire la sosirea lui William acasă. Robin
voia să se înfăţişeze singur ca să pregătească familia pentru primirea lui Will,
dar nerăbdătorul băiat nici nu voia să audă.
— Dragă Robin — spunea el — nu mă lăsa singur, mi-ar fi cu neputinţă
să stau tăcut şi liniştit la câţiva paşi de casa tatălui meu. M-am schimbat
atât de mult, viaţa aspră pe care am dus-o a lăsat urme vădite pe faţa mea,
că numai mama ar putea să mă recunoască de la prima vedere. Spune-le că
sunt un străin, un prieten al lui Will, în felul ăsta aş avea fericirea să-mi văd
părinţii mai repede şi să mă dau în vileag numai după ce ei vor fi fost
pregătiţi de venirea mea.
Robin se supuse dorinţei lui William, iar cei doi tineri se înfăţişară
împreună la castelul din Barnsdale.
Toată familia era adunată în jurul mesei. Robin fu primit cu braţele
deschise, iar baronetul se purtă cu cel pe care-l lua drept un străin, cu o
afectuoasă ospitalitate. Winifred şi Barbara se aşezară lângă Robin,
copleşindu-l cu întrebări, căci de obicei el era pentru tinerele fete ecoul
noutăţilor dinafară.
Absenţa lui Maud şi a Mariannei îl făcu pe Robin să se simtă la largul
său. Aşa că, după ce răspunse întrebărilor verişoarelor lui, se ridică şi spuse
întorcându-se spre sir Guy:
— Unchiule, am să-ţi dau veşti bune, veşti care te vor face foarte fericit.
— Chiar venirea ta aici este o mare mulţumire pentru bătrâna mea
inimă, Robin Hood! răspunse baronetul.
— Robin Hood este un trimis al cerului! strigă Barbara, scuturându-şi
vioaie frumoasele-i plete blonde.
— Când voi veni data viitoare, Barby — răspunse vesel tânărul — am să
fiu un trimis al dragostei: îţi voi aduce un soţ.
— Îl voi primi cu multă plăcere, Robin — spuse fata, râzând.
— Şi foarte bine vei face, verişoară, pentru că va fi demn de această
primire graţioasă. N-am să ţi-l descriu, mă mulţumesc doar să-ţi spun că, de
îndată ce te vei uita la el, ai să-i spui lui Winifred: "Dragă soră, iată-l pe acela
care i se potriveşte Barbarei Gamwell.
— Eşti sigur de asta, Robin?
— Foarte sigur, încântătoare poznaşă!
— Oh, ca să mă hotărăsc, trebuie să fiu în deplină cunoştinţă de cauză,
Robin. Fără a lăsa să se vadă, să ştii că sunt foarte greu de mulţumit, şi ca
să-mi placă, un bărbat trebuie să fie foarte binecrescut.
— Ce-nţelegi prin a fi foarte binecrescut?
— Să-ţi semene, vere.
— Linguşitoareo!
— Spun ce gândesc, şi atâta rău să fie dacă răspunsul meu ţi se pare o
măgulire. Şi nu numai că vreau ca bărbatul meu să fie la fel de frumos cum
eşti dumneata, dar vreau să mai aibă şi inteligenţa, şi inima dumitale.
— Cu alte cuvinte, ţi-aş fi pe plac, Barbara, nu?
— Sigur că da, eşti întru totul pe gustul meu.
— Sunt în acelaşi timp şi foarte încântat, şi foarte mâhnit că am această
fericire, dragă verişoară. Însă, vai, dacă nutreşti în taină speranţa să mă
cucereşti, dă-mi voie să-ţi deplâng nebunia. Sunt logodit cu două persoane.
— Robin, cunosc aceste două persoane.
— Adevărat, verişoară?
— Da, şi dacă aş vrea să le rostesc numele...
— Ah, te rog, nu-mi trăda secretul, miss Barbara.
— Fii fără grijă, vreau să-ţi cruţ modestia. Şi ca să revenim la mine,
dragă Robin, consimt, dacă binevoieşti să-mi acorzi această favoare, să fiu a
treia dumitale logodnică şi chiar a patra, pentru că bănuiesc că există cel
puţin trei tinere care aşteaptă fericirea de a purta ilustrul dumitale nume.
— Zeflemistă mică ce eşti! spuse Robin, râzând. Nu meriţi prietenia pe
care ţi-o port. Totuşi am să-mi ţin făgăduiala şi peste câteva zile am să-ţi
aduc un cavaler încântător.
— Dacă protejatul dumitale nu este tânăr, inteligent şi frumos, nu-mi
trebuie, Robin, ţine minte!
— Este aşa cum ţi-l doreşti.
— Foarte bine. Acum spune-ne noutatea pe care te pregăteai să i-o
anunţi tatălui meu mai înainte de a te fi gândit să-mi oferi un soţ.
— Miss Barbara, tocmai mă pregăteam să-i spun unchiului, mătuşii şi
dumitale, dragă Winifred, că am aflat veşti despre o fiinţă foarte scumpă
inimilor noastre.
— Despre fratele meu Will? zise Barbara.
— Da, verişoară.
— Ah, ce fericire! Şi?...
— Ei, şi acest tânăr care te priveşte cu un aer foarte stânjenit, într-atâta
este de fericit că se află în prezenţa unei fete nespus de încântătoare, l-a
văzut pe William acum câteva zile.
— Fiul meu e sănătos? întrebă sir Guy, cu glas tremurat.
— Este fericit? întrebă şi lady Gamwell, împreunându-şi mâinile.
— Unde-i? întrebă Winifred.
— Ce-l ţine departe de noi? zise Barbara, aţintindu-l pe tovarăşul lui
Robin Hood, cu ochii plini de lacrimi.
Sărmanul William, cu gâtul uscat, cu inima plină, nu putea să scoată un
cuvânt. După aceste întrebări stăruitoare, urmă o clipă de tăcere. Barbara îl
privea gânditoare pe tânărul din faţa ei. Deodată scoase un ţipăt, se repezi la
străin şi, luându-l de gât, rosti printre suspine:
— E Will! E Will! Îl recunosc. Dragă Will, ce fericită sunt că te văd! Şi,
sprijinindu-şi capul pe umărul fratelui său, începu să plângă în hohote.
Lady Gamwell, fiii ei, Winifred şi Barbara îl înconjurară pe Will, iar sir
Guy, încercând să pară calm, căzu într-un jilţ şi se porni să plângă ca un copil. Tinerii fraţi ai lui Will păreau beţi de fericire. După un "ura"! formidabil,
îl cuprinseră pe William cu braţele lor puternice şi-l îmbrăţişară, mai-mai să-l
înăbuşe.
Robin profită de lipsa de atenţie a celorlalţi şi ieşi din încăpere spre a se
duce la Maud. Sănătatea lui miss Lindsay era foarte gingaşă şi cerea multă
grijă, de aceea ar fi fost, poate, primejdios să i se dea de veste aşa dintr-o
dată că Will s-a întors. Îndreptându-se spre camera lui Maud, Robin se
întâlni cu Marianne.
— Ce se-ntâmplă în castel, dragă Robin? întrebă fata, după ce primise
din partea logodnicului său tandre complimente. Am auzit strigăte care mi se
par foarte vesele.
— Şi chiar sunt, dragă Marianne, pentru că sărbătoresc o întoarcere
mult dorită.
— A cui întoarcere? întrebă fata, cu tremur în glas. A fratelui meu?
— Din păcate, nu, Marianne — răspunse Robin, luând în mâinile lui
mâinile fetei. Încă nu ni l-a trimis Dumnezeu pe Allan, ci pe Will. Îţi aminteşti
de Will Roşcovanul, de simpaticul Will?
— Cum să nu, şi sunt foarte fericită să ştiu că s-a întors sănătos. Unde
este?
— În braţele mamei sale, am plecat din cameră în clipa când fraţii lui se
luptau care mai de care să-l îmbrăţişeze. Mă duc s-o caut pe Maud.
— Este în odaia ei. Vrei să trimit s-o anunţe să coboare?
— Nu, mă duc eu până la ea, căci trebuie pregătită biata copilă să-l
primească pe William. Misiunea pe care mi-am luat-o este foarte greu de
îndeplinit — adăugă Robin, râzând. Cunosc mult mai bine labirinturile din
pădurea Sherwood decât ascunzişurile tainice din inima unei femei.
— Lăsaţi modestia deoparte, messire Robin — răspunse Marianne,
veselă. Vă pricepeţi mai bine ca oricine altul cum să pătrundeţi în inima unei
femei.
— Într-adevăr, Marianne, pare-mi-se că verişoarele mele, Maud şi
dumneata v-aţi înţeles tustrele să încercaţi să faceţi din mine un orgolios. Mă
copleşiţi, după pofta inimii, cu complimente măgulitoare.
— Fără îndoială, sir Robin — spuse Marianne, ameninţându-l cu degetul
— le laşi pe Winifred şi pe Barbara să se arate curtenitoare faţă de dumneata.
Aha, cochetezi cu verişoarele dumitale; prea bine, sunt încântată s-o aflu. La
rândul meu am să-mi încerc şi eu puterea ochilor asupra inimii frumosului
Will Roşcovanul.
— Mă învoiesc, dragă Marianne, dar trebuie să te previn că vei avea de
luptat cu o rivală primejdioasă. Maud este iubită cu patimă şi ea îşi va apăra
fericirea, iar sărmanul Will va roşi până-n vârful urechilor, găsindu-se astfel
între două femei încântătoare.
— Dacă William ştie să roşească la fel de bine ca dumneata, Robin,
atunci nu mă tem să-l pun la această încercare stânjenitoare.
— Oh! Oh! exclamă Robin, râzând. Vrei să zici că eu nu ştiu să roşesc,
miss Marianne?
— Cel puţin nu mai ştii, ceea ce este cu totul altceva; mi-amintesc că
odată, o roşeaţă vie ţi-a împurpurat obrajii.
— Când s-a petrecut acest lucru de neuitat?
— În ziua când ne-am întâlnit prima oară în pădurea Sherwood.
— Îmi îngădui să-ţi spun de ce am roşit atunci Marianne?
— Mi-e teamă să răspund "da", Robin, pentru că văd ivindu-se în ochii
dumitale o expresie ironică şi pe buze un surâs răutăcios.
— Ţi-e teamă de răspunsul meu şi totuşi îl aştepţi cu nerăbdare, mis
Marianne.
— Nici pomeneală.
— Foarte rău atunci, căci eu credeam că ţi-ar face plăcere să-ţi dezvălui
taina... când am roşit pentru prima... şi ultima oară...
— Îmi face plăcere să-mi vorbeşti despre lucruri care te privesc pe tine,
Robin — zise Marianne, surâzând.
— În ziua când am avut fericirea să te duc în casa tatălui meu, ardeam
de dorinţa să-ţi văd chipul, care, acoperit de faldurile glugii, nu-mi arăta
decât strălucirea limpede a ochilor tăi. Îmi spuneam atunci în sinea mea,
mergând alături de dumneata, plin de modestie: "Dacă fata aceasta are un
chip la fel de frumos ca şi privirea, am să-i fac curte".
— Cum, Robin, la şaisprezece ani te gândeai să fii iubit de o femeie?
— Pe Dumnezeul meu, da, şi-n clipa când îmi ziceam c-o să-ţi închin
toată viaţa mea, chipul dumitale încântător, ivit de sub ţesătura groasă care-l
ascundea ochilor mei, se arătă în toată strălucitoarea-i frumuseţe. Privirea
mea se agăţă cu atâta înfocare de privirea dumitale, încât o roşeaţă vie ţi-a
năpădit obrajii. Un glas lăuntric îmi strigă: "Această fată îţi va fi soţie".
Sângele ce mi se îngrămădise la inimă mi se urcă în obraji. Atunci am simţit
că te voi iubi. Iată, dragă Marianne, povestea primei şi ultimei dăţi când am
roşit. Din ziua aceea — continuă Robin, mişcat, după o clipă de tăcere —
această speranţă, căzută din cer ca făgăduiala unui viitor fericit, mi-a fost
mângâiere şi sprijin în viaţă. Sper şi cred.
Un strigăt vesel răzbătu din salon până în odaia unde, cu mâinile strâns
înlănţuite şi vorbind în şoaptă, cei doi schimbau între ei cele mai gingaşe
cuvinte.
— Hai, dragă Robin — spuse Marianne; întinzând fruntea spre buzele
tânărului — du-te sus la Maud; eu mă duc să-l îmbrăţişez pe Will şi să-i spun
că eşti lângă scumpa-i logodnică.
Robin se îndreptă degrabă spre camera lui Maud, unde o găsi pe tânăra
fată.
— Am fost aproape sigură că sunt strigătele de bucurie ce vestesc
sosirea dumitale, dragă Robin — spuse ea, făcându-i semn tânărului să ia
loc. Iartă-mă că nu am coborât în salon, dar mă simt stingheră şi aproape ne-
dorită în mijlocul bucuriei generale.
— Şi de ce, Maud?
— Pentru că întotdeauna eu sunt singura căreia niciodată nu poţi să-i
aduci o veste bună.
— O să vină şi rândul dumitale, Maud.
— Nu mai am curajul să sper, Robin, şi simt o tristeţe de moarte. Te
iubesc din toată inima, sunt fericită când te văd, şi totuşi nu-ţi dau dovezi de
această afecţiune, şi totuşi nu-ţi mărturisesc cât mi-e de plăcută prezenţa
dumitale aici, ba uneori chiar, dragă Robin, caut să fug de dumneata.
— Să fugi de mine? întrebă tânărul, uimit.
— Da, Robin, pentru că atunci când te-aud dându-i lui sir Guy veşti
despre băieţii lui, spunându-i lui Winifred cuvinte frumoase din partea
Micului-John, aducându-i Barbarei o scrisoare din partea fraţilor ei, îmi zic:
"Pe mine mă uită întotdeauna, şi numai sărmanei Maud Robin n-are nimic
să-i aducă".
— Niciodată, nimic, Maud?!
— Ah. nu vorbesc de darurile încântătoare pe care mi le aduci.
Întotdeauna îi faci lui Maud, sora dumitale, nenumărate daruri, crezând că-n felul acesta lipsa de veşti va fi trecută cu vederea. Inima dumitale prea bună
încearcă să mă mângâie în fel şi chip, dragă Robin; din păcate, eu nu pot fi
mângâiată.
— Eşti o fetiţă răutăcioasă, miss Maud — spuse Robin, glumeţ. Cum se
poate, domnişoară, să te plângi că nu primeşti niciodată de la nimeni dovezi
de prietenie, dovezi de plăcute aduceri aminte?! Cum se poate, urâcioaso,
nerecunoscătoareo, adică nu-ţi aduc eu, de câte ori vin, veşti de la
Nottingham? Cine-i acela care, cu riscul de a-şi pierde capul, se duce adesea
la Hal, fratele dumitale? Cine-i acela care, cu riscul şi mai mare încă de a-şi
lăsa o parte din inimă, se expune vitejeşte focului ucigător a doi ochi frumoşi?
Numai ca să-ţi fac plăcere, Maud, înfrunt primejdia de a fi singur între patru
ochi cu încântătoarea Grace, îndur farmecul gingaşului ei surâs, îndur
atingerea mâinilor ei frumoase, ba chiar o sărut pe frunte. Şi pentru cine, te-
ntreb eu, pentru cine îmi expun liniştea inimii mele? Pentru dumneata,
Maud, numai pentru dumneata!
Maud izbucni în râs.
— Într-adevăr, sunt prea puţin recunoscătoare din fire — spuse ea —
pentru ca mulţumirea pe care o încerc când te aud vorbindu-mi de Halbert şi
de soţia lui să nu fie de ajuns pentru ce-şi doreşte inima mea.
— Foarte bine, domnişoară; atunci n-am să-ţi mai spun că l-am văzut pe
Hal săptămâna trecută şi că m-a însărcinat să te sărut pe amândoi obrajii; n-
am să-ţi mai spun nici că Grace te iubeşte din toată inima şi că fetiţa ei
Maud, un înger de bunătate, îi urează ziua bună drăgălaşei sale naşe.
— Îţi mulţumesc de mii de ori, dragă Robin, pentru încântătorul
dumitale fel de a nu spune nimic. În felul acesta sunt foarte mulţumită să nu
ştiu ce se petrece la Nottingham; dar, fiindcă veni vorba, i-ai povestit
Mariannei cât de atent eşti cu încântătoarea soţie a lui Halbert?
— Ah, iată o întrebare răutăcioasă, miss Maud. Ei bine! Ca să-ţi
dovedesc că am conştiinţă şi că ea nu are pricini să se dojenească, am să-ţi
spun că i-am mărturisit Mariannei o mică parte din admiraţia mea pentru
farmecele frumoasei Grace. Totuşi, fiindcă am o slăbiciune pentru ochii ei, m-
am ferit să m-arăt prea înflăcărat cu privire la un subiect atât de gingaş.
— Ei, cum? O înşeli pe Marianne? Meriţi să mă duc chiar acum să-i
spun toată grozăvia fărădelegii pe care ai săvârşit-o.
— Vom merge numaidecât împreună, îţi voi oferi braţul, dar mai înainte
de a ne duce la Marianne, vreau să vorbesc cu dumneata.
— Ce vrei să-mi spui, Robin?
— Lucruri încântătoare şi care, sunt sigur, îţi vor face o negrăită plăcere.
— Înseamnă că ai primit veşti de la... de la... Şi tânăra fată, cu privirea
întrebătoare, cu obrajii îmbujoraţi dintr-o dată, îl privea pe Robin, cu o
expresie de îndoială, de speranţă şi bucurie.
— De la cine, Maud?
— Oh, îţi baţi joc de mine — zise cu tristeţe biata fată.
— Nu, draga mea mică prietenă — am să-ţi dau o veste cu adevărat
minunată.
— Atunci, spune-mi-o repede!
— Ce zici de un soţ? întrebă Robin.
— Un soţ?! Iată o întrebare ciudată.
— Ba de loc, dacă acest soţ ar fi...
— Will! Will! Ai auzit vorbindu-se de Will? Pentru numele lui Dumnezeu,
Robin, nu te juca cu inima mea, sărmana! Uite, bate atât de tare, că ma face
să sufăr. Te-ascult, vorbeşte, Robin, Will este sănătos, dragul de el?
— Fără doar şi poate de vreme ce de-abia aşteaptă să te numească
scumpa lui soţioară.
— L-ai văzut? Unde este? Când o să vină aici?
— L-am văzut, o să vină foarte curând.
— Oh, Sfântă Fecioară, îţi mulţumesc! strigă Maud, cu mâinile
împreunate şi înălţând spre cer ochii scăldaţi în lacrimi. Cât m-aş bucura să-l
văd — adăugă fata — dar... continuă ea, cu privirea aţintită spre uşă, în
pragul căreia sta un tânăr. El e! El e!...
Maud scoase un strigăt de nestăvilită bucurie, se aruncă în braţele lui
Will şi-şi pierdu cunoştinţa.
— Sărmană, scumpă fată! murmură tânărul, cu glas tremurător. Emoţia
a fost prea vie şi prea neaşteptată: a leşinat. Robin, ia-o tu, eu mă simt slab
ca un copil şi mi-e cu neputinţă să mă mai ţin pe picioare.
Robin o luă binişor din braţele lui Will şi o aşeză pe un jilţ, în timp ce
bietul William îşi ascunse capul în mâini, zguduit de hohote de plâns. Maud
îşi veni în fire şi primul ei gând fu să-l caute din ochi pe tânărul bărbat.
Acesta îngenunche în lacrimi la picioarele fetei, îi cuprinse mijlocul şi, cu voce
blândă, murmura neîncetat numele iubitei sale: "Maud! Maud!"
— William! Dragă William!
— Trebuie să vorbesc cu Marianne — spuse Robin, râzând. Adio, vă las
singuri; nu-i uitaţi pe cei care vă iubesc.
Maud îi întinse mâna, iar William îl privi cu recunoştinţă.
— În sfârşit, iată că m-am întors, dragă Maud — spuse Will. Eşti
mulţumită că mă vezi?
— Cum poţi să mă-ntrebi aşa ceva, William? De bună seamă că sunt
mulţumită, ba mai mult decât atât, sunt fericită, foarte fericită.
— Nu vrei să mă mai vezi plecând de lângă tine?
— Am vrut-o eu vreodată?
— Nu, dar atârnă numai de tine ca să rămân aici pentru totdeauna sau
să fac o simplă vizită.
— Ce vrei să spui?
— Ţi-aminteşti ultima noastră convorbire?
— Da, dragă William.
— Te-am părăsit atunci, cu inima foarte grea, draga Maud, şi eram
disperat. Robin a observat că sunt trist şi încolţit de întrebările lui, i-am
mărturisit pricina. Am aflat atunci numele celui pe care-l iubeai.
— Să nu mai vorbim de nebuniile mele de fată tânără — îl întrerupse
Maud, înlănţuindu-i gâtul cu braţele. Trecutul aparţine lui Dumnezeu.
— Da, dragă Maud, numai lui Dumnezeu, prezentul este al nostru, nu-i
aşa?
— Da, al nostru. Ar fi bine, poate, pentru liniştea dumitale, dragă
William — adăugă fata — să ştii tot ce a fost între mine şi Robin Hood, foarte
limpede, foarte cinstit, o dată pentru totdeauna.
— Ştiu tot ce vreau să ştiu, dragă Maud; Robin mi-a povestit tot ce s-a
petrecut între tine şi el.
O undă trandafirie coloră fruntea tinerei fete.
— Dacă nu te-ai fi grăbit să pleci atât de repede — continuă Maud,
sprijinindu-şi faţa împurpurată pe umărul tânărului — ai fi aflat că, foarte
mişcată de iubirea-ţi răbdătoare, aş fi vrut să-i răspund. Cât timp ai lipsit, m-
am deprins să-l privesc pe Robin cu ochi de soră, şi azi mă-ntreb, Will, dacă
inima mea a bătut într-adevăr vreodată pentru altul decât pentru tine.
— Atunci înseamnă că mă iubeşti niţel, Maud, nu? zise Will, cu mâinile împreunate şi cu ochii înotând în lacrimi.
— Puţin, nu! Mult, da.
— Ah, Maud, cât sunt de fericit!... Vezi că am avut dreptate să
nădăjduiesc, să aştept, să fiu răbdător, să-mi spun: "Va veni o zi când voi fi
iubit"... Ne căsătorim, nu-i aşa?
— Dragul meu Will!
— Spune da, sau mai bine spune: "Vreau să mă căsătoresc cu bunul
meu William".
— Vreau să mă căsătoresc cu bunul meu William — repetă fata,
ascultătoare.
— Dă-mi mâna, dragă Maud.
— Iat-o!
Wiliiam sărută cu patimă mâna mică a logodnicei sale.
— Când facem nunta, Maud? întrebă el.
— Nu ştiu, dragă prietene, într-una din zilele acestea.
— Fără-ndoială, însă trebuie hotărât; ce-ar fi să zicem... mâine?
— Mâine, nici să nu te gândeşti Will! Cu neputinţă!
— Cu neputinţă? De ce?
— Pentru că e prea neaşteptat, prea repede.
— Fericirea nu vine niciodată prea repede, draga Maud, şi dacă am
putea să ne căsătorim chiar acum, eu aş fi cel mai fericit dintre oameni. Dar
pentru că trebuie să aştept până mâine, mă resemnez. Aşadar, ne-am înţeles,
mâine vei fi soţia mea, da?
— Mâine? zise fata.
— Da, şi iată de ce: mai întâi pentru că sărbătorim ziua de naştere a
tatii, care împlineşte şaptezeci şi cinci de ani; în al doilea rând, pentru că
mama ţine să sărbătorească întoarcerea mea printr-o mare petrecere. Săr-
bătoarea va fi şi mai desăvârşită dacă am înveseli-o şi mai vârtos adăugându-
i împlinirea dorinţelor noastre.
— Familia ta, dragă William, nu este pregătită să mă primească în sânul
ei, iar tatăl tău ar putea spune...
— Tata? o întrerupse Will. Tata va spune că eşti un înger, că te iubeşte şi
că încă de mult eşti fata lui. Ah, Maud, înseamnă că nu-l cunoşti pe acest
bătrân bun şi drăgăstos, dacă te-ndoieşti că nu s-ar bucura de fericirea
feciorului său.
— Ai un dar de a convinge omul, dragul meu Will, încât sunt cu totul de
partea ta.
— Aşadar, consimţi, Maud?
— Cred că da, trebuie, dragă Will.
— Nu te sileşte nimeni, miss.
— Într-adevăr, William, e foarte greu să te mulţumească cineva. De bună
seamă că ţi-ar plăcea să m-auzi spunând: "Consimt din toată inima"...
— Să mă căsătoresc cu tine, mâine — adăugă Will.
— Să mă căsătoresc cu tine mâine — repetă Maud, râzând.
— Foarte bine. Acum sunt mulţumit. Vino, dragă nevestică, să anunţăm
prietenilor noştri apropiata noastră căsătorie.
William luă braţul fetei, îl strecură pe sub al său şi, sărutând-o, o târî
spre sala unde se mai găsea încă reunită întreaga familie.
Lady Gamwell şi soţul său o binecuvântară pe Maud, Winifred şi
Barbara o salutară pe tânăra fată cu numele de soră, iar fraţii lui Wiiliam o
îmbrăţişară cu foc. Pregătirile de nuntă dădură de lucru femeilor, care, însu-
fleţite de dorinţa de a contribui la fericirea lui Will şi la frumuseţea lui Maud, începură pe loc să se îngrijească de o încântătoare rochie de mireasă pentru
tânăra fată.
A doua zi sosi tare greu, aşa cum soseşte orice zi când este aşteptată cu
nerăbdare. Încă de dimineaţă, în curtea castelului au fost aduse nenumărate
butoaie cu bere, împodobite cu ghirlande de frunze, care trebuiau să aştepte
răbdătoare ca lumea să binevoiască a băga în seamă prezenţa lor acolo. Între
timp se pregătea un ospăţ sărbătoresc, braţe de flori erau presărate prin săli,
muzicanţii îşi acordau instrumentele, iar invitaţii începură să sosească în
grupuri.
Ceasul hotărât pentru celebrarea căsătoriei frumoasei miss Lindsay cu
William Gamwell se apropia. Maud, îmbrăcată cu mult gust, aştepta în sală
venirea lui William, dar William nu sosea. Sir Guy trimise un slujitor să-l
caute pe tânăr. Slujitorul străbătu parcul în sus şi-n jos, cercetă castelul, îl
strigă pe flăcău, dar drept răspuns nu primi decât ecoul propriului său glas.
Robin Hood şi feciorii lui sir Guy încălecară şi scotociră împrejurimile, dar nu
găsiră nici urmă de Will şi nici nu putură căpăta vreo ştire. Musafirii,
grupuri-grupuri, porniră şi ei să cerceteze câmpia, dar şi cercetările lor
rămaseră zadarnice.
La miezul nopţii, toată familia, cu lacrimi în ochi, se strânse în jurul
sărmanei Maud, care, de mai bine de un ceas, zăcea în nesimţire.
William dispăruse.