Si cei mai puternici au o temere
- Pamela, gata! Strig la ea nervos.
- Ce gata, ma? Spune Pamela cu privirea ei specifica.
- Continui sa crezi ca te-as lasa la moarte? Cand ai devenit asa egoista?!
- Egoista? Sub ce motiv ma numesti asa?
- Numai faptul ca te-ai suparat ca te-am lasat acolo sa mori, te face egoista! Gandeste logic, Pamela, daca ma intorceam la tine, puteam sa mor, dupa puteai sa mori si tu, si apoi? Prietenii nostrii erau captivi! Te gandeai doar la tine, nu te gandeai ca cu mine afara, prietenii nostrii au o sansa sa scape, voiai sa ma intorc pentru tine, ca sa scapi tu cu viata, apoi prietenii nostrii sa pateasca ce? Sa fie capturati de acei oameni.
- Dean...esti ratat. Daca scapai singur de acolo, nu faceai nimic, pentru ca esti slab! Mai bine veneai, ma ajutai, faceai planul spus de mine, scapam, ii lasam sa plece la blocul lor, ne echipam, si mergeam dupa ei seara! Stiam unde stau, nu e ca si cum era locatie secreta.
- Sunt slab? Slab?! Pentru tine m-am schimbat, sa vezi ca nu mai sunt acelasi las de la inceput! Omul la presiune maxima nu gandeste...erai tu, sau prietenii nostrii, Pamela, o persoana contra cinci!
- Esti altfel? Bine, da...poate te descurci mai bine, poate stii sa tragi cu arma mai bine, stii sa lupti mai bine, dar gandesti aiurea! Am zis sa nu deschizi usa aia, si uite unde suntem, inchisi aici, fara scapare...sunt pozitiva in general, dar in momentul asta nu vad nici o cale de scapare! Si daca ne certam, nici nu vom gasi...
- Pamela...nu vreau sa mor stind ca tu ma urasti. Am spus, imi cer scuze...nu gandeam, eram sub presiune, ma gandeam si la prietenii nostrii, care erau 5...copilul meu era acolo...chiar nu stiu ce sa mai fac. Spune Dean cu o voce sincera, se vedea durerea si parerea de rau pe care o avea fata de ceea ce a facut.
O lacrima isi facu aparitia pe obrazul lui Dean.
- Murim din cauza mea...scuze Pamela...scuze...stiu ca nu ajuta cu nimic, un scuze este inutil, dar crede-ma, nu pot sa stiu ca o sa mor fara ca noi doi sa ne impacam. Nu ai idee ce greu este sa...
- Gata Dean, taci. Spune Pamela in timp ce il ia in brate.
Dean raspunde la imbratisare si o strange tare, nu ii venea sa creada.
- Nu pot sa accept ideea de moarte...daca imi este teama de ceva, moartea este acel lucru. Cand m-am vazut fara scapare, cu o tona de zombi sub mine, nu am putut sa accept ca se va termina totul. Am incercat sa gasesc orice scuza pentru a te face sa vi sa ma salvezi...desi era imposibil. Erau prea multi, puteam sa ridicam si cate un bat de fier de pe jos, nu aveam arme, nu aveam ce sa facem...doar imi dadeam sperante false. Dar adevarata scapare a fost pentru ca tu ai iesit, daca nu plecai de acolo, acel om nu deschidea usa, eu nu ii luam pusca, nu ieseam de acolo, si nu va puteam salva...nervii mei au venit pentru ca ideea de moarte, ma ingrozea...si stiam ca tu m-ai lasat acolo, chiar daca stiam si ca nu ai fi avut ce face. Mi-am varsat nervii pe tine, aiurea...normal ca pot sa te iert! Fara tine acum eram singura dupa moartea lui Erik.
Cuvintele ei m-au facut fericit, m-au calmat. Dar acum trebuie sa scapam de aici, nu vreau sa ma impac cu Pamela si sa sfarsim asa.
- Multumesc. Spun eu si imi sterg lacrimile. Ce facem acum?
- Nu stiu...sa ne gandim.
Am inceput sa discutam, sa ne facem un plan de scapare. Ii puteaam auzi de 15 minute cum maraie la usa, cum zgarie usa, bine ca e solida, si ca nu o pot deschide.
- Stam aici de ceva timp...suntem noi doi, o camera mica si goala, si o usa care ne desparte de moarte. Arme avem, dar putine si inutile, mancarea e afara...suntem morti. Spune Pamela in final. Este o persoana optimista, dar si realista in acelasi timp.
- Sunt un prost.
- Nu Dean, nu aveai de unde sa stii. Plus ca a fost ghinion, daca acei umblatori nu apareau la iesirea din supermarket, scapam de mult.
Cand credeam ca nu mai avem speranta, de dupa usa a inceput sa se auda o mitraliera cum impusca toti umblatorii.
Iesim din camera si ii vedem pe toti cum se indreapta spre omul care tragea. Il ajutam scotand pistoalele si impuscand umblatorii de la spate.
In putin timp, toti erau la pamant, iar omul care ne-a scos de acolo era Aron.
- Doamne, Aron, multumim! Spune Pamela si ii sare in brate.
- Stiam ca ati placat si nu aveam ce face acasa, am mers dupa voi peste putin timp din plictiseala, nu ma asteptam sa va gasesc asa...v-as intreba de ce nu ne contactati prin statie dar in caruciorul cu alimente vad geaca Pamelei, inclusiv statiile...spune acesta indiferent.
- Ne-au luat prin surprindere. Spun eu dupa care dau mana cu el. Multumim frate.
- Hai acasa. Spune acesta calm si merge in fata.
Pamela il urmeaza, eu plecand cu caruciorul in urma lor.
CITEȘTI
The Bloody Machete
De Todo* Povestea nu a apucat sa fie terminata și nici nu continuă. O pastrez aici pentru a arata evolutia mea, plus ca face parte din timpul meu pentru care chiar m-am straduit. Readaptarea cartii se afla pe "Beneath The Remains", tot pe contul meu, acolo...
