Revedere
Eram la volan, atent la drum, iar Mikayla si Luna stateau in spatele meu, vorbeau, nu prea le bagam in seama.
Deja era zi, dat faptului ca dupa ce am plecat din sat, s-a intunecat destul de repede.
Am plecat deja din acel loc, iar ruta pe care am luat-o era spre New York, de unde o sa mai avem doar cinci ore pana la Washington.
Am oprit la vreo jumatate de ora de sat, ca sa putem sa vorbim, si am ajuns la conculuzia ca Washingtonul este destinatia noastra. Laboratorul Walter este inca in functiune, si nu numai, s-ar putea si alte outposturi pe care le detine acesta sa fie la fel.
Sunt sanse mari sa fie grad mare de infectati, de acolo a pornit apocalipsa, si tot odata este oras mare, deci ne asteptam la asa ceva, dar din fericire savantul, cat si Luna, stiu sa ajunga la laboratorul Walter cat mai repede.
Trebuie sa incercm, daca ajungem acolo, pe langa ca avem un "safe zone", putem sa il lasam pe savant sa isi faca treaba, din cate am inteles stie mai multe lucruri care ar putea ajuta, iar tatal Amandei este pornit sa fie de folos, nu o putem convinge pe Amanda sa se intoarca la tabara noastra, asa ca cel mai bine momentan este sa mergem cu ea, nu vreau sa stiu ca pateste ceva si ca nu o s-o mai vad niciodata, nimeni din grup nu vrea asta.
- Dean, de ce am mers pe ruta asta? Intreaba Mikayla. Am constatat de mult, dar acum cand ma uit pe harta, sunt destul de sigura ca e putin trasa de par...Intram in New York de mai de mult daca mergeam pe unde am zis eu.
- Stiu...dar intram acum in New York, nu au importanta cele zece, cinci spre zece minute economisite. Eu, David si Amanda avem ceva de facut prin partea asta...
- Ce anume?
- O sa vezi. Ii spun apoi pastrez linistea.
Mai mergem putin pana ajungem in destinatia stabilita.
Opresc duba, restul masinilor oprind in spatele meu.
Coboram toti 11 din masina, apoi, David si Amanda vin spre mine, restul putini mirati de popas.
- Deci, carui fapt datoram aceasta oprire? Intreaba Derek.
- Deja vad New Yorkul, putin daca mai mergem de pe autostrada asta intram. Continua Troy ideea.
In stanga si in dreapta autostradei, era mai mult pustiu, cativa copaci doar.
Mergem putin pana la unul dintre copaci, era cel mai mare din apropiere, nu era mult de mers pana la el, puteai sa il vezi si de pe autostrada.
Ajungem toti in dreptul lui, si cand putem sa vedem totul mai bine in jur, Amanda striga un "nu" si alearga spre el, probabil cel mai dureros "nu" pe care l-am auzit in viata mea.
Se pune in fata copacului in genunchi si pune mana pe crucea rupta din lemn care se afla acolo.
- Nenorcitii au rupt crucea Pamelei! Striga nervoasa.
Din nervi, vad acolo o lacrima mica care se scurge, apoi, ca sa o calmez vin si ii pun mana pe spate spunand:
- Stai linistita. E o cruce de lemn facuta de noi, nici macar nu arata bine.
- E profanare de mormant! Pamela nu merita asta...
David vine si el si se aseaza cu noi.
- Stim, dar nu avem ce face. Sa ne bucuram ca am ajuns inapoi aici, la mormantul ei...va vine sa credeti? Acum cativa ani pe autostrada asta am iesit din New York, obositi, raniti, tristi ca am pierdut patru persoane importante, apoi am ingropat corpul Pamelei chiar aici.
CITEȘTI
The Bloody Machete
Rastgele* Povestea nu a apucat sa fie terminata și nici nu continuă. O pastrez aici pentru a arata evolutia mea, plus ca face parte din timpul meu pentru care chiar m-am straduit. Readaptarea cartii se afla pe "Beneath The Remains", tot pe contul meu, acolo...
