Iubire infinită

Capitolul 8

-Eşti atât de frumoasă, draga mea, spune tata stând în tocul uşii şi privindu-mă zâmbind.
-Mulțumesc, tată, spun eu răspunzându-i cu acelaşi zâmbet imens.

Urmează să mergem la acea petrecere faimoasă despre care se scrie în ziar încă de când a fost anunțată.Mă simt onorată că prezența mea a fost cerută în mod special la acest "bal" dacă îi pot spune aşa.

Împreună cu părinții mei intrăm pe o alee luminată de câteva felinare, tata conducând încet maşina, cu multă prudență.Muzica dată extrem de tare se aude încă de aici şi se pare că o parcare imensă este chiar înainte de locul cu pricina.Ne-am străduit enorm de mult să găsim o parcare însă cu ajutorul ochiului meu de vultur am reuşit.Am avut nevoie de cheile de la maşină pentru a-mi lua pantofii cu toc, i-am uitat în maşină de la vechea petrecere iar aceştia merg perfect cu rochia pe care o port în această seară.

Imediat ce am deschis uşa m-am izbit de o muzică dată extrem de tare, un miros de vin şi enorm de multe persoane, pierzându-mă imediat de părinții mei.Am început să mă plimb în speranța că probabil voi da de ei într-un final însă nici urmă, sau evaporat sau ce mama naibii?

-Aici erai!strigă Sofia.
-Wow!Ce apariție, spun eu la vederea rochiei ce o poartă.
-Îți place?întreabă ea unduindu-şi corpul în fața mea.
-Da, eşti foarte frumoasă!
-Dar rochia ta este minunată, spune aceasta punând mâna pe material.

Brusc, melodia s-a schimbat din muzică pe care puteai să dansezi până amețeşti într-o muzica uşoară, după primele patru acorduri mi-am dat seama că este "The beauty and the beast", frumoasa melodie a Arianei Grande.

M-am îndreptat spre ieşirea din casă deoarece nu voiam să mă simt atât de singură în tot acest loc.Aerul rece era exact ca un duş care îmi limpezea gândurile negre adunate în toate aceste zile, acum stând răzămată cu coatele de balustrada terasei.Casa aceasta este extraordinar de frumoasă, mireasma florilor din grădinâ inundându-mi nările.

-Medion?!aud o voce cunoscută mie ce mă face să zâmbesc dar şi să tresar.

Am aşteptat atâta timp să îmi aud din nou numele rostit de această voce, de aceste buze, de acest bărbat.Mă întorc imediat după ce cuvintele au ajuns la mine, m-am întors cu un zâmbet imens pe buze ce pare să-l surprindă şi pe el.

-Eşti atât de...frumoasă, spune el analizându-mă.
-Mulțumesc mult, Aaron, spun eu zâmbind.

Ne privim amândoi şi nu suntem capabili să spunem ceva, tăcerea parcă fiind mai bună decât orice cuvânt.În ochii lui puteam vedea durere şi tristețe, aş vrea să-l simt lipit de mine...dar ştiu că e imposibil.Este imposibil să ne apropiem, imposibil...suntem atât de depărtați unul de altul dar totuşi atât de apropiați.Nu ştiu cum a reuşit băiatul ăsta să se strecoare prin zidul ce l-am clădit împotriva lui, am clădit acel zid pentru că îmi era frică...şi îmi este frică.Din clipa în care l-am văzut am simțit ceva, un nod în gât şi ceva ce nu prea pot descrie în cuvinte la nivelul stomacului.M-am speriat şi nu am mai vrut să aflu ce-mi rezervă sentimentele aşa că am fugit, am fugit ca o laşă de adevăr, îndepărtându-l pe Aaron de sufletul meu prin intermediul lui Mattew iar acum că mă gândesc la asta îmi dau seama că e doar vina mea.

Simt cum două buze le presează pe ale mele, cum o limbă încercă să se strecoare.Îmi dau seama imediat cine e deoarece am mai simțit asta doar cu o persoană...am simțit aceste lucruri, nu pot descrie ìn cuvinte magia acestui moment, timpul s-a oprit în loc, vântul ne mângâie chipurile iar sentimentele răbufnesc.Mi le-am ascuns prea mult timp, usa inimii mele nu mai rezistă mult timp, ele împing ca să iasă la suprafață iar eu le-am închis, ascuns...

Sarutul se sfârşeşte total diferit de modul în care a început, Aaron desprinzându-se încet de buzele mele roşii.

-Te-am aşteptat în seara balului...nu ai mai apărut...credeam că vei veni, spune acesta lăsând privirea în pământ.

Îi puteam simții durerea în glas, o durere ce mie îmi crapă sufletul în mii de bucăți.

-Am avut o problemă, spun eu cu vocea răguşită şi stinsă.
-Ah, cu Mattew, spune el cu o urmă de regret.
-Nu, nu cu el, spun eu tristă.

Ridic uşor materialul fustei lungi pentru a-i arăta glezna ce era înfăşurată în bandaje, el mirându-se, formând cu ajutorul buzelor un "o" specific tuturor oamenilor.S-a aplecat încet pentru a analiza mai bine zona cu pricina, şi-a trecut două degete deasupra bandajului după care s-a uitat, de jos, la mine.

-Eşti bine?întreabă el.
-Da, sunt bine, zâmbesc eu.
-Îmi pare rău pentru mai devreme, spune el.
-Pentru...?
-Să...sărut, nu vreau să îți provoc probleme cu logodnicul tău, spune acesta ridicându-se şi privindu-mi ochii.
-Aaron, acel logodnic a fost unul fals, m-am mințit singură crezând că simt ceva pentru el când adevărul era unul total diferit, spun eu privindu-l în ochi, simțind cum lacrimi se adună.
-Ce vrei să spui?se încruntă acesta parcă suspectând ceva.
-Eu cu Mattew nu mai formăm un cuplu.

În secunda în care am terminat propoziția puteam observa cum cutele formate pe fruntea acestuia dispar, chipul său luminându-se.

-Medison...eu...nu mă aşteptam la asta, spune acesta zâmbind discret.
-Nici eu, zâmbesc.
-Medison, te iubesc enorm de mult, enorm!Îți jur că nu credeam vreodată că voi putea iubi pe cineva după primele secunde în care o văd, zâmbetul tău mă trezeşte dar mă şi omoară într-o secundă, Medison!spune el cu vocea tremurândă.

Cuvintele sale mă ung pe suflet, iar fluturii din stomac parcă ies dintr-o floare în care au stat ascunşi.Simt cum lacrimi mă înțeapă şi dau să cadă pe obrajii mei înfierbântați, trebuie să le opresc, trebuie dar pur şi simplu nu pot.

-Mă înnec în ochii tăi, Medison, îmi spune aceasta.

Închid ochii pentru a oprii durerea ce o simt în ei dar şi pentru a da frâu liber lacrimilor ce stau să cadă, el ştergându-le cu ajutorul degetului mare.

-Trebuie să plec, spun eu trăgându-mi nasul şi apăsându-mi ochii pentru a oprii orice lacrimă.

Mă prinde de braț şi mă trage înapoi mă priveşte adânc în ochi.Simt că aerul acesta curat, înmiresmat devine sufocant, mi-aş dori să ne putem privii ore în şir dar nu pot, am nevoie de timp, de mult timp.Mă desprind din strânsoarea sa însă simt că am pierdut ceva în urma mea, nu ştiu ce dar simt asta.

-Nu pleca!spune aceasta în urma mea.

Nu m-am mai oprit, mi-am continuat drumul, nu ştiam exact unde voi merge dar voiam să ajung acasă.Sunt mai mult ca sigură că dacă m-aş fi întors şi i-aş fi văzut acei ochi albaştri aş fi cedat şi mă doare sufletul să-l văd aşa, are nevoie de timp iar eu la fel.

-Ai grijă să nu cazi, prințesă, spune o voce.

Odată întoarsă dau nas în nas cu un băiat brunet cu ochii verzi şi înalt.Avea o privire caldă şi un zâmbet jucăuş ce îi trăda vârsta.

-Vă rog, nu am timp de pierdut!spun eu după care mă îndrept spre maşină.

Cheile au rămas la mine din momentul în care am închis portbagajul pentru a-mi lua pantofii cu toc.Bag cheia în contact şi o tai din loc, lacrimi inundându-mi chipul uscat de la vântul rece şi apa ce mi-a curățat obrajii nu cu mult timp în urmă.Simt cum privirea mi se încețoşează dar nu pentru mult timp.Telefonul începe să sune, anunțându-mă că cineva vrea să vorbească cu mine, nu am răspuns, nu mai vreau să vorbesc cu nimeni.Mi-am lăsat telefonul în plicul lat care mi-a fost de folos în noaptea asta, sunând neîncetat.Am ales să-l ignor, nu am puterea să vorbesc cu nimeni, absolut cu nimeni.

Am intrat în casă, imediat urcând scările până la camera mea.Am închis uşa şi m-am lăsat în jos, înnecându-mă în lacrimile amare ce îmi inundă sufletul şi chipul.Suspine umplu camera, suspine şi durere ce parcă vor sparge pereții.