Iubire infinită

Capitolul 27

Intru în imensul spital, Aaron ținându-mă strâns de mână, mă bucur că este alăuri de mine.Ajunşi în fața salonului în care urmează să-mi fie administrată perfuzia care să mă pună pe picioare, doctorul îi spune lui Aaron că nu poate să intre în salon.

-Poftim?E doar o amărâtă de perfuzie, nu am să o omor!spune Aaron şi sunt mai mult ca sigură că fierbe de nervi.

Este total absurd, nu am mai auzit ca la o perfuzie să se interzică accesul persoanelor în salon.

-Domnule, nu va dura mai mult de o oră, spune doctorul, puteți aştepta în linişte aici, spune acesta fără să mai aştepte un răspuns negativ din parte lui Aaron.

Intru alăuri de doctor în salonul de care nu mi-a fost deloc dor şi mă întind pe patul incomod aşteptând acțiuni asupra branulei ce mi-a fost introdusă acum o săptămână în mâna dreaptă.Perfuzia este introdusă, imediat o stare de somnolență punând stăpânire pe fiecare parte a corpului meu care până acum a fost încordată.Doctorul părăseşte camera şi rămân singură, cu siguranță Aaron ar fi trebuit să vină cu mine pentru că mă simt atât de singură în momentul ăsta...

Închid ochii cu speranța că voi putea să adorm însă nu dureazâ mult că aud uşa deschizându-se, între-deschid ochii pentru a vedea cine este iar când Mattew intră mişeleşte panica pune stăpânire pe corpul meu.Pentru a evita orice conflict țin ochii închişi, nu vreau să-i vorbesc dar, în schimb, sunt curioasă ce are de zis sau cărui fapt se datorează prezența lui aici, acum.

-Bună, frumoaso!spune el după care îmi sărută fruntea scurt.Nici nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine, Medison, spune el aşezându-se pe scaunul de lângă pat.Ce păcat pentru mama ta, scumpo, păcat însă că ea nu a meritat să moară, spre deosebire de tine..., spune el cu o voce mişelească mângâindu-mi obrazul.

Nu pot să cred, nemernicul!Cum poate spune aşa ceva?Urăsc să-i simt atingerea dar trebuie să suport, cel puțin până voi ieşi din salonul ăsta amărât.

-Nu-i aşa, frumoaso?întreabă el cu acelaşi aer mişelesc.Puteai să ai totul, dacă m-ai fi iubit, îşi schimbă acesta tonul vocii, fiind nervos...extrem de nervos.Eram fericiți, acum probabil gemându-mi numele într-un ritm alert, spune el făcându-mă să-mi fie greață.

După o pauză în care pun pariu că mă priveşte lung, continuă.

-Ce părere ai de această situație, Medison, a??spune el la fel de nervos.Iubito, of, iubito...îmi pare rău că planul meu nu a fost dus la bun sfârşit pentru că tu şti mai bine decât toți că mama ta ar fi trebuit să vadă răsăritul soarelui, spune el după care mă sărută din nou pe frunte, părăsind astfel camera.

Simt cum ochii mă înțeapă şi o lacrimă se scurge pe obrazul înfocat deja de la toată tensiunea ce s-a produs în atmosferă.

Cum poate spune aşa ceva?Este un escroc, trebuie să stau cât mai departe posibil de el şi de toate planurile lui.
Mă doare capul iar cuvintele lui îmi rămân întipărite în minte, Dumnezeule...

Calmează-te, Medison!E parte din jocul lui!!

Închid ochii lăsându-mă pradă oboselii.

-Medison?!

O văd pe mama în mijlocul acestui mic "cuib" citind, ridicându-şi privirea din carte pentru a mă privi.Este frumoasă, la fel de frumoasă precum am văzut-o ultima dată, mă priveşte uimită dar şi bucuroasă.Are o voce răguşită dar în acelaşi timp angelică.

-Mamă?!

Simt că lacrimile se adună în colțul ochilor dar nu vreau să fiu slabă în fața ei, sunt puternică...pentru ea.

-Ia loc!spune ea arătând spre locul liber din fața ei.
-Cum te simți, mămico?întreb eu imediat ce mă aşez.
-Bine, draga mea...trebuie să-ți spun ceva, spune mama închizând cartea ce o are în mână.

O privesc curioasă.

-Ai grijă la Mattew, scumpo...îți vrea răul, spune mama îngrijorată.
-Ştiu, mămico dar nu îl voi lăsa să se atingă de mine, spun eu sigură pe mine.
-Scumpo, nu uita...ai grijă de tot ce ai...până mai ai şi încearcă să-l păstrezi lângă tine cât timp mai poți.Aaron...e un băiat bun...ai grijă de ceea ce aveți pentru că e incredibil de frumos felul în care te priveşte, spune mama privindu-mă în ochi, un zâmbet apărându-i când termină propoziția.Vreau să te mai rog ceva, scumpo...
-Sigur, mamă, spun eu ținând-o strâns de mână.
-Pianul de acasă...vreau să-l duci la noua ta casă...cântă la el, draga mea, ori de câte ori simți mevoia, iartă-mă că ți l-am răpit în tot acest timp dar...n-am vrut să te rănească cum m-a rănit pe mine.

O privesc nedumerită.Cum adică pianul a rănit-o?Nu înțeleg.

-Mereu voi fi lângă tine când vei avea nevoie, nu uita, spune mama înainte să deschidă cartea şi să-şi îndrepte atenția asupra ei.
-Mamă, ce să fac în legătură cu tata?întreb eu însă nici cel mai mic semn de atenție nu îmi este acordat.Mamă?

De ce nu este atentă la mine?Nu îi este dor de mine?Încerc să-i atrag atenția prin rostirea apelativului de "Mamă" însă nici măcar nu se străduieşte să-şi ridice privirea din carte.

Deschid ochii încet, privirea fiindu-mi împăiănjenită iar în ddrepta mea doctorul se ocupă de deconectarea perfuziei din branulă.Mă ridic mai brusc decât era cazul, doctorul tresărind la mişcarea mea.Imediat ce sunt "liberă" mă ridic în capul oaselor, îmi iau geanta de pe noptieră şi ies din salon, Aaron aşteptând afară.

-Medison!spune el fericit.
-Hei!spun eu dulce.
-Ai pățit ceva?întreabă el suspicios.
-Mattew a intrat în salonul meu, spune eu cu o oarecare reținere.

Buzele sale se între-deschid puțin, îndepărtându-şi capul de mine iar nervii, cu siguranță, îi cresc.

-Îl omor, spune el mergând spre partea dreaptă a coridorului pe care ne aflăm deja.

Dumnezeule...Ce să fac?Mamă...ajutor!