ÎNCEPĂTOR

Capitolul 7-Fac ce vreau.

  Când alarma a început să sune, eu eram deja trează. Noaptea trecută nu prea am putut dormi din cauza frisoanelor dar şi amalgâmurilor de sentimente trezite deodată în mine. M-am ridicat din pat, dar am fost nevoită să mă aşez din nou din cauza nesiguranţei picioarelor. Nu sunt pregătită pentru o nouă zi, nici fizic, dar nici moral.  Ziua de ieri este ca prin ceaţă, nimic nu mai este concret. Ştiu doar că era să fac infarct de câteva ori. E posibil să fi visat totul, defapt. Ca să fiu sigură, capul mi se învârte instat către birou. Mişcarea este însă prea bruscă pentru mine, în starea în care mă aflu. Capul începe să-mi vâjâie, iar tâmplele să-mi pompeze. Aş fi ştiut că încă am capul pe umeri şi fără să mă lovească această durere bruscă. Cu toate că trec prin atâtea în acest moment, privirea îmi fuge ţintă spre un obiect. Încă pe birou, materialul albastru mă asigură că totul a fost real. Prea real şi prea intens! Încerc din nou să mă ridic şi cu puţină atenţie, reuşesc. Genunchii îmi tremură, iar gambele şi coapsele îmi ard. Să fi răcit aşa rău? Ajung într-un final în dreptul micuţei măsuţe care ţine loc de birou şi iau batista în mâna, încă miroase a el. Dacă nu m-ar fi luat din faţă sălii de sport...Asta e! Ieri am avut sportul, asta explică faptul că îmi ard toţi muşchii. Încep să râd singură, dar mă opresc când realizez că am început să mă clatin pe picioare. Abandonez materialul în locul în care era mai devreme şi mă îndrept cu paşi mărunţi către baie.

  Astăzi este vineri, nu pot să cred că a trecut o săptămână de când a început facultatea, încă nu sunt conştientă. Probabil când îmi voi primi proiectele, mă voi trezi. Deci am doar două cursuri, primul de la 10 iar următorul de la 16. Cine a făcut programul este un geniu.
 
  Înainte de a intra la duş, mă trezesc sprijinindu-mă de chiuvetă şi privind reflexia pe care mi-o arată oglinda. Trebuie să trec neapărat pe la farmacie. Se poate citi pe faţa mea că sunt bolnavă. Culoarea mi-a pierit total, de parcă cineva mi-ar fi şters-o în timpul nopţii şi nişte cearcăne adânci se găsesc sub ochii tulburi şi roşii care nu pot prevesti nimic bun. Un sunet scos de stomacul meu, care mă anunţă că se trezeşte şi el, mă face să realizez că trebuie să mă bag la duş. 

  Este opt jumătate în momentul în care îmi termin şi rutina. De mâncat, am înfulecat rapid nişte biscuiţi înmuiaţi în lapte rece. În aceste momente mi-e dor de casă. Lidia, iubita mea bătrânică, care a avut grijă de mine şi de casă încă de când mă ştiu, mereu ne întâmpina dis de dimineaţă cu masa plină. Mi-e dor de ea. Este ca a doua mamă, dar practic ea m-a crescut. Părinţii au fost mereu ocupaţi cu serviciul. Deşi ştiu că este important, pentru că fără bani nu faci nimic, eu dacă voi avea vreodată copii, îi voi creşte cu propriile mâini. Vreau să simt şi să trăiesc totul cu adevărat, nu o să mă mulţumesc cu jumătăţi. Acum că m-am gândit la draga mea doică, parcă mă simt şi mai bine. Mă ajută şi când suntem despărţite de un ocean şi o face fără să-şi dea seama. Simpla ei prezenţă, dar mai nou, simpla ei amintire, mă umple de bucurie şi pozitivism.

  Duşul pe care l-am făcut a fost mai fierbinte decât de obicei, iar acum se resimt consecinţele. Fiori reci îmi gâdilă şira spinării şi îmi face părul de pe mâini să se ridice, în momentul în care păşesc în afara băii. Mă grăbesc să mă îmbrac cât mai gros, astfel ajung la un hanorac cu glugă, gros şi de culoare bleu-marin şi o pereche de pantaloni negri simpli. În picioare mi-am încheiat tenişii negri iar pe deasupra mi-am tras şi jacheta de demin. Înainte să ies, mi-am pieptănat părul pe spate şi mi-am pus rapid o căciulă în cap. Având în vedere că este deja nouă, va trebui să mă grăbesc. Trebuie să ajung la farmacie, apoi înapoi la cămin iar abia după mă voi putea duce la cursuri. Va trebui să-mi fac o ceaşcă de ceai fierbinte neapărat când mă întorc. Nu-mi dau seama când termin de coborât scările, dar în momentul în care păşesc afară simt cum îşi face loc vântul prin mine. Briza rece îngheaţă orice părticică de piele expusă pe care reuşeşte s-o atingă. Încep să tremur din nou, dar de dată asta mult mai intens. Dacă ţin minte bine, farmacia ar trebui să fie la aproximativ doi kilometri depărtare, de aceea va trebui să iau un autobuz. Până în staţie, îmi strâng mâinile în jurul corpului şi arăt de parcă aş vrea să mă ghemuiesc ca un covrig, dar partea cea mai rea este că am început şi să strănut. Când autobuzul ajunge în staţia mea, deja strănutasem de zeci de ori iar nasul meu se înroşise atât de tare că semăna cu al lui Rudolf. Ştiam că trebuia să vină frigul, dar nu putea să mai aştepte puţin? Cerul este încă înnorat, sper doar să nu înceapă să plouă, pentru că din nou mi-am uitat umbrela. Urc în autobuzul destul de liber pentru ora asta şi mă aşez pe primul scaun pe care-l văd liber. Îmi trag mai tare căciula pe urechi şi încerc să-mi calmez tremuratul, dar bineînţeles, eşuez. Criza de strănutat nu se opreşte nici în momentul în care cobor din autobuz şi mă grăbesc spre farmacie. Mulţumesc lui Dumnezeu că aceasta este la zece minute distanţă de staţie şi pot ajunge acolo cât mai de repede. Curând îmi voi curma suferinţa. Ciudat, dar în graba mea reuşesc să constat că strada este pustie la această oră. Nu dau însă prea multă importanţă pentru că şi aşa minţii mele îi ia cam mult să proceseze în aceste condiţii. Totuşi nu îmi scapă camioneta parcată în faţa farmaciei. Îmi este extrem de cunoscută şi parcă încet rotiţele încep să se mişte. O fi a lui Haden? Oricine e mai bun decât...inima mi-o ia la goană numai când mă gândesc la el. Ce se întâmplă cu mine? Nu am mai experimentat niciodată asta şi mă sperie. Niciodată nu mi-au tremurat picioarele, nu mi-au transpirat palmele, nu mi s-a uscat gâtul. Niciodată nu am devenit gelatină în faţa cuiva. Sper să fie doar ceva trecător. Înghit în sec şi înaintez hotărâtă spre intrarea în farmacie. Trec în drumul meu pe lângă camionetă, dar nu îi mai acord atenţie, tot ce contează acum este momentul în care ajung la destinaţie. O linişte plăcută şi o căldură binecuvântată mă înconjoară de cum păşesc înăuntru. Zâmbesc în sinea mea când mi se înmoaie toate oasele. Nu aş mai pleca de aici. Privesc cu jale dincolo de geamul aburit şi îmi vine să plâng când îmi dau seama că va trebui să mă întorc acolo. Cerul a devenit subit şi mai cenuşiu iar vântul s-a înteţit într-atât încât să poată clătina crengile din ce în ce mai goale ale copacilor. În faţa mea sunt doar două persoane, iar una dintre ele şi-a terminat treaba exact când am ajuns şi eu în rând. O singură persoană mă mai desparte acum de tejghea şi de pastilele salvatoare. Mă uit în sus la cel dinaintea mea şi rămân locului când îmi dau seama că-l cunosc de undeva. Părul şaten, care-i atinge uşor umerii laţi, postura, dar mai ales mirosul mi se extrem de cunocute. Urăsc când am un lapsus. Încerc să fiu atentă la vocea lui pentru a-mi putea da seama cine este, dar o nouă criză de strănutat pune stăpânire pe mine. Urăsc când se întâmplă asta! Ochii mi se umezesc din nou, muşchii abdominali mi se contractă dureros, iar picioarele devin instabile. Încerc să mă calmez şi să mă îndrept pentru că minunata criză, m-a făcut să mă ghemuiesc la fel ca un covrig. Încep să mă obişnuiesc cu această poziţie.