ÎNCEPĂTOR

Capitolul 50-Aşa este viaţa.

Plutesc într-un univers nemărginit. Undeva unde nu există timp şi nici locuri. Totul este aici unde nu este absolut nimic. Aşa este şi viaţa, acum este, iar câteva clipe mai apoi se duce. Cineva compara cândva viaţa cu roua de dimineaţă, frumoasă, delicată, dar de scurtă durată. Acum o vezi pe frunze, dar când apare soarele dispare.

Deschid ochii şi privesc cerul întunecat plin de stele. Oare atunci când părăseşti pământul zbori printre ele? Mă întreb mereu cum trebuie să fie, dar mă opresc apoi şi mă gândesc că doar va fi.

Chipul îngrijorat al lui Gabriel îmi apare în faţa ochilor, iar eu îl privesc atent. Buzele i se mişcă încontinu dar nu aud nimic.

Clipesc alene, apoi închid ochii şi mă gândesc că uneori lupta este sfârşită înainte să o începi. Aşa este viaţa. Lupţi pentru avere, faimă, pentru ca să poţi trăi ca un rege. Dar într-o clipită te-ai dus. Ai căzut sub pământ făcându-te ţărână şi iei cu tine un mare şi imens, nimic.

Când deschid ochii următoarea dată, un tavan alb se întinde în faţa ochilor mei, iar o mână caldă o strângea pe a mea.

-Evelyn, aud şoptind.

Ştiu dinainte cine este, dar nu mă las convinsă până nu îl văd. Îmi întorc capul şi îl găsesc pe Gabriel îngrijorat din cale afară. Zâmbesc la imaginea lui răvăşită, iar el îmi duce mâna la buze şi o sărută.

Şi dacă nu mai lupţi?

Atunci trăieşti degeaba.

-Gabriel, murmur la rândul meu spre el.

Îmi zâmbeşte tandru, apoi îşi ridică cealaltă mână şi mi-o trece delicat peste trăsăturile feţei. Atingerea lui mă electrocutează, dar nu îndrăznesc să rup vreo clipă contactul vizual. Mi-e frică şi să clipesc.

Căci dacă nu lupţi nu vei putea avea parte de bucurie şi de lucrurile bune pe care ţi le poate oferi viaţa. Dar ca un adevărat luptător, vei avea parte şi de momente grele şi pline de încercări. Dar la final, măcar vei putea spune că ai făcut ceva în timpul petrecut pe Pământ.

Pentru că asta este viaţa.

-Haide, îmi spune Gabriel iar eu afirm din cap.

Toţi suntem devastaţi de cele petrecute seara trecută. Arătăm de parcă ne-ar fi călcat trenul pe toţi.

Stephen este în comă, iar şansele date de doctori sunt foarte mici. Numeroase oase rupte, numeroase organe perforate, numeroase răni. Singurul lucru care l-a ajutat să reziste, a fost alcoolul din sânge.

Să stau şi să îl privesc pe patul de spital, cu aparatele care ticăie în jur, este mai greu decât credeam. Are faţa transfigurată, mâinile pline de bandaje, iar imaginea lui adânceşte cuţitul în rană.

-Ridică-te, strig spre el în momentul în care rămân singură în salonul lui. Ştiu că mă auzi Stephen, dechide ochii şi uită-te la mine!îi cer iar lacrimile încep să curgă fără să le dau voie. Urăşte-mă, dar trăieşte!

Când ies din salon, tremuram din toate încheieturile şi a fost nevoie de mult timp pentru a-mi reveni. Timp pe care nu-l am, căci o altă veste care să mă sfâşie pe interior, se face auzită.

-Jeff este înmormântat mâine, îmi spune Gabriel privindu-mă atent.

Nu îndrăznesc să ridic privirea din pământ, dar dau afirmativ din cap şi privesc cum lacrimile îmi udă mâinile încruţişate în poală.

Să fiu îmbrăcată total în negru nu este ceva nou pentru mine. Să conduc un om pe ultimul drum, am mai făcut şi asta. Dar să îi privesc trupul neînsufleţit al lui Jeff, pe asta nu am putut-o face. Am stat cât mai departe, sprijinită din spate de Gabriel şi încercând să ignor plânsetele puternice.

Era singurul copil al unei familii. Era singura rază de lumină pentru două persoane. Părinţi distruşi, conducându-şi fiul în mormânt.

Înainte de a ne lua rămas bun, membrii familiei spun câteva lucruri despre el. Îl descriu ca pe un băiat vesel, glumeţ, plin de viaţă. Exact aşa cum mi-l amintesc. Mintea mea refuză să reţină ultima noastră confruntare, în care el era plin de ură.

-Din cauza mea, izbucneşte Kara lângă mine. Dacă îi spuneam adevărul, continuă cu greu printre suspine.

-Ba e vina mea, spune Haden care o strângea la piept pe Kara. Dacă nu îl provocam.

-Ba din cauza mea, le tai eu tot elanul. Dacă nu-l lăsam să plece.

Dar toţi am făcut acele lucruri. Iar faptul acum e consumat.

Ne gândim adesea că poate era mai bine să cotim în partea stângă decât în cea dreaptă, dar ai o singură şansă să alegi. Şi nu mai poţi da înapoi niciodată.

Pentru că aşa este viaţa.

După înmormântare, ne retragem cu toţii într-un loc liniştit. Ne tragem suflarea, şi ca nişte legume mişcătoare ne întoarcem acasă.

În maşina lui Gabriel era linişte şi pace. Lucru care mă făcu să izbucnesc din nou în plâns. Îmi înconjor corpul cu braţele tremurânde şi mă zgudui de parcă aşa aş putea să mă trezesc din coşmarul ăsta.

Gabriel trage pe dreapta şi îşi desface rapid centura. Se apleacă spre mine şi mă trage în braţele lui. Mă ţine acolo până mă potolesc, apoi îşi strecoară două degete sub bărbia mea şi mă obligă să-l privesc în ochi. Cu mâna liberă îmi şterge obrajii, apoi se declară mulţumit.

-Evelyn, începe el cu o voce răguşită. După toate câte s-au întâmplat, mi-am dat seama de un lucru, continuă el făcându-mă atentă. Viaţa este extrem de scurtă, nu contează vârsta, ora sau statusul, adaugă hotărât.

Se opreşte pentru câteva clipe pentru a-şi umezi rapid buzele.

-Dar eu nu vreau să risc, spune încet. Vreau să mă bucur de ce-a mai rămas din clepsidra vieţii mele, mărturiseşte înflăcărat. Cu tine, adaugă răpindu-mi răsuflarea. Te iubesc, Evelyn, concluzionează.

Nu mai simt nimic în jurul meu, iar în momentul următor izbucnesc în plâns. Îi înconjor gâtul cu braţele şi-l trag spre mine pentru a-mi putea sprijini capul de umărul lui. Plângeam de bucurie.

Uneori merită să treci prin chinuri, chiar şi pentru o clipă de fericire pură. Merită să treci prin toate cele şapte focuri ale iadului, dacă ştii că deznodământul va fi unul plin de fericire. Dar nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.

Pentru că aşa este viaţa.