ÎNCEPĂTOR

Capitolul 16-Enigmă pentru omenire.

Deschid ochii buimacă şi opresc alarma telefonului, înainte să mă hotărăsc să arunc cu el în cel mai apropiat perete. Mă ridic în picioare şi mă pun în mişcare.

A mai trecut o săptămână, sau mai bine spus, a început o alta. Merg grăbită spre universitate, cu papucii lovind puternic trotuarul. Astăzi este o zi călduroasă, vreme ce va ţine toată săptămâna, din câte s-au spus la vreme. Zâmbesc mulţumită şi îmi las faţa să fie mângâiată de ultimele raze mai puternice ale soarelui. Îmi dau seama că îmi va fi dor de o zi însorită de un soare puternic.

Ajung în timp în sala unde se ţine cursul de psihologie experimentală, iar asta îmi face ziua să fie mai frumoasă. Nu ştiu de ce, dar astăzi mă simt mai bine, mai voioasă, mai plină de viaţă. Defapt, cred că ştiu de ce. Pentru că mi-am mai câştigat un prieten.

Orele au trecut relativ rapid şi numai m-am trezit la sfârşitul cursului de pedagogie cu o invitaţie din partea lui Stephen, pentru prânz. Am acceptat, acum cu mai multă încredere şi m-am trezit în separeul de la „The lodge", cu burger-ul şi cartofii prăjiţi în faţă.

Conversaţiile treceau de la un subiect la altul, toţi cei aflaţi la masă fiind antrenaţi în ele. Eu, m-am mulţumit însă să ascult şi să privesc. Deşi aş fi vrut să nu fac nimic nepotrivit şi necugetat, mi-am lăsat privirea să alunece cu neruşinare spre o anumită persoană. Dar la sfărşitul mesei aş fi vrut să nu fi făcut asta, pentru că aşa nu aş fi aflat că el m-a ignorat cu bunăştiinţă încă de când am intrat pe uşa localului. Tot entuziasmul mi s-a pleoştit instantaneu, scurgându-se undeva de-a lungul drumului până înapoi în campus. Nici următorul curs nu a trecut mai bine. Am stat cu sufletul la gură în aşteptarea cursului de engleză, unul din puţinele cursuri pe care le împart cu Gabriel. Însă acesta mi-a distrus ziua complet, în momentul în care doar mi-a aruncat o privire fugară, apoi a ocolit masa pe care o ocupam şi s-a aşezat în una cât mai depărtată de a mea.

Am simţit atunci cum toţi muşchii mi se încordează şi cum ochii mi se umezesc. Mi-am lăsat pleoapele să alunece închise şi un oftat prelung mi s-a strecurat printre buze. Credeam că va fi altfel după ziua de ieri. Continui să stau cu ochii închişi, urând sentimentul care pune stăpânire pe mine, în momentul în care realizez că m-am înşelat amarnic.

-Eşti bine?întreabă Stephen în dreapta mea.

Mă mulţumesc să clatin din cap şi mă străduiesc din greu să nu izbucnesc în plâns. Însă, mulţumesc lui Dumnezeu, că reuşesc să mă liniştesc la timp şi chiar să mă concentrez câtuşi de puţin la curs.

-Sigur eşti bine?se asigură Stephen în momentul în care ieşim din sala de curs.

-Da, mărturisesc şi într-un moment de vulnerabilitate îl iau în braţe.

Nu reacţionează câteva momente, lucru care mă face să mă simt de-a dreptul penibil. Acum nu voi mai putea să-mi arăt figura în faţa lui, scop greu de atins, având în vedere că avem atât de multe cursuri comune. Încerc să-i dau drumul încet, ca apoi să pot să dispar rapid, dar în următorul moment, două braţe puternice mă cuprind în brațe. Stephen îşi înfăşoară braţele în jurul spatelui meu, lipindu-mă de pieptul lui tare, lucru care mă îndeamnă să-mi ascund faţa în scobitura gâtului său. Inspir mirosul lui, dar surprinzător, nu trezeşte nicio reacţie în mine. Îl strâng în braţe pe Stephen şi mă simt de parcă totul ar fi perfect normal. Aveam nevoie de o îmbrăţişare ca asta, care să mă facă să simt că am un prieten pe care mă pot baza. Mă trezesc zâmbind în sinea mea, dar tot calmul pe care cu greu l-am strâns, mi se evaporă în momentul în care aud un glas atât de cunoscut.

-Stephen, trebuie să vorbim!

Îi dau drumul ca arsă lui Stephen şi mă împleticesc câţiva paşi în dorinţa de a pune distanţă. Îi simt privirea stânjenită, arzându-mi chipul, iar singurul lucru pe care-l pot face, este să-mi las capul în pământ. Sunt o idioată!