ÎNCEPĂTOR

Capitolul 12-Deznodământ dezastruos.

Ora de psihologie experimentală nu putea fi mai plictisitoare de atât. Stau cu capul abia sprijinit de mână şi mă chinui din greu să nu adorm. Nu am notat nimic, pentru că, la fel cum a făcut până acum, profesorul de la catedră doar ne povesteşte despre nu ştiu ce întâmplări miraculoase prin care a trecut el. Iar faptul că ora asta este de la opt, nu mă ajută chiar deloc.

Închid ochii preţ de câteva momente iar buzele lui îmi apar în faţa ochilor. Mă trezesc rapid, scuturându-mi capul şi plesnindu-mi o palmă mentală. Nu ştiu cât timp am stat în camera lui până să îmi revin, cert este că mi-a mult până să-mi adun curajul şi să cobor. Am contactat-o pe Kara imediat, iar Jeff s-a oferit să mă conducă la cămin. Draga mea prietenă a insistat să-i povestesc ce s-a întâmplat, iar eu i-am promis că o voi face când mă voi simţi pregătită. Ei bine, până la urmă, am ajuns să fim de acord cu ziua de astăzi, la prânz.

Clopoţelul a sunat chinuitor de târziu, iar eu cu greu mi-am dezmorţit picioarele şi mi le-am târâit spre sala următoare. Pedagogie, cursul despre care eram atât curioasă m-a prins iar cu garda jos. Nu cred că mă voi putea concentra la ceva astăzi. Chiar dacă după urmează cursul de engleză, iar apoi, timp de două ore voi face psihologia dezvoltării.

Intru în sala cu numărul 45 căscând şi simţindu-mi picioarele din ce în ce mai grele. Cred că tot va trebui să consult un medic. Deschid uşa cu greu, apoi mă trezesc scanând sala după o persoană anume. Poate că sunt cam aeriană, dar nu am uitat că împart acest curs cu Stephen. Îl găsesc, surprinzător, într-o bancă lângă geam, privind afară gânditor.

-Bună, salut în momentul în care ajung în dreptul lui.

Atunci îsi întoarce privirea spre mine şi mă ţintuieşte cu o privire albastră, neîmblânzită, ca oceanul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar simt cum gheaţa tocmai s-a topit, deşi astăzi sunt cinci grade, iar la orizont se anunţă o vreme frumoasă, deşi mă aştept chiar să ningă.

-Bună, răspunde el într-un final, ridicându-şi ruscasul de pe scaunul de lângă el.

Îi zâmbesc şi ocup timid locul recent eliberat. Îmi scot liniştită carneţelul şi un pix, încercând să-mi dau seama cum ar trebui să mă comport şi la ce ar trebui să mă aştept de la acest nou Stephen. Îndrăznesc să-i arunc o privire pe furiş şi-l surprind privind în continuare pe geam, părând de-a dreptul liniştit. Decid să nu-l deranjez, poate aşa voi mai câştiga un prieten.

De-a lungul cursului, ne-a fost explicată modalitatea de notare, vom face proiecte care constau în alegerea unei persoane pe care să o consiliem, notând şi înregistrând absolut totul. Şi tot în acest curs, mi-a fost reamintit că trebuie să fim atenţi pentru sesiuni. Deja am simţit cum m-au luat toate transpiraţiile, iar semestrul abia a început. Trebuie să mă concentrez pe facultate şi să las prostiile deoparte dacă vreau să ajung un psiholog, care să aibă propriul cabinet şi care să se poată întreţine pe sine şi locuinţa sa. Cu asta în gând s-a terminat şi al doilea curs, iar ceasul de la mână anunţa ora 12. Mi-am strâns rapid lucrurile şi mă pregăteam să-i trimit un mesaj Karei, când Stephen mi-a prins uşor mână şi m-a făcut atentă la el.

-Nu mergi cu noi să iei masa?mă întreabă el privindu-mă intens.

Am simţit atunci cum mă înroşesc din cauza faptului că am uitat subit cum să mai respir. Un nivel mare de anxietate m-a cuprins şi mi-am dat seama că azi arăt oribil. Cu veşnicii bocanci negri, blugii strâmţi de aceeaşi culoare şi cămaşă albă largă. Nici chiar decizia de a purta azi jacheta de piele nu mă ajută. Iar faptul că părul prins într-un coc neglijent, arată probabil de parcă nişte păsări şi-au făcut un cuib în el, mă termină de-a dreptul. Şi nici nu vreau să mă gândesc la cearcănele imense, apărute din cauza nopţilor nedormite. Iar el arată perfect, ca de fiecare dată. Îmbrăcat în obişnuiţii bocanci negri şi jacheta de piele, asezonaţi azi cu un tricou maroon şi nişte blugi albastru închis. Părul creţ îi stă în toate direcţiile, dar asta pare să-l avantajeze pe el. Nu mi se pare corect! Mă trezesc privind furioasă spre el, lucru care-l face să ridice surprins din sprăncenele groase. Mă ruşinez teribil din cauza faptului că încă reacţionez ca o copiliţă de 12 ani, invitată la prima întâlnire, sau mai nou, pentru că i-a dat ador crush-ul pe facebook. Îmi las privirea în pământ şi încerc să mă adun. Respir de câteva ori adânc, apoi îmi iau avânt şi încep: