ÎNCEPĂTOR

Capitolul 18-Mă cert mai târziu.

Citesc şi recitesc la nesfârşit începutul de comentariu pentru Roşu si negru. De parcă nu aş şti că mai am şi alte proiecte de făcut, stau şi-l editez pe acesta încontinu. Şi chiar în momentul în care spun că-i perfect, mai găsesc câte o greşeală.

Mă opresc din tastat şi mă rezum la a mă zgâi la ecranul laptopului. Urăsc toate aceste sentimente care au pus stăpânire pe mine, încă de aseară. Urăsc faptul că nu mă pot concentra la nimic şi urăsc faptul că în minte mi se derulează la nesfârşit aceeaşi fază. Ochii lui încruntaţi, privirea lui confuză, totul mă face să-mi doresc să îmi smulg tot părul din cap.

Încerc să mă conving singură, încă de când l-am lăsat pe hol şi am urcat în taxi, că ceea ce am făcut a fost corect. Să mă coving de faptul că el dorea doar să profite de momentul meu de vulnerabilitate. Să mă conving că el mă dispreţuieşte la fel de mult, pe cât mi-aş dori şi eu să o fac. Dar cum să mă concentrez la ceva şi cum să reuşesc ceva, când mintea mea este ocupată de imaginea lui, iar restul simţurilor încă sunt îmbătate de mirosul lui.

Mă las păgubaşă şi închid laptopul, înainte să-mi vină vreo idee şi să şterg tot ce am muncit până acum. Îmi închid ochii şi îmi sprijin capul din ce în ce mai greu pe mâini. Oftez stresată şi încerc să mă calmez. Lucru pe care evident, îl eşuez, la fel cum am făcut toată ziua.

Azi este sâmbătă, prin urmare, nici urmă de Kara, sau de cineva din gaşca lor. Fără Jeff, fără Haden, fără Stephen, doar, eu. Kara mi-a spus că dacă vreau să aflu ce fac ei sâmbăta, trebuie să fac parte din frăţie şi să mă mut în casă. Aş da orice să aflu ce se petrece chiar în momentul acesta cu ei. Trebuie să fie ceva naşpa dacă nu poate să-mi spună, adică, planurile lor pentru miercuri mi le-au spus foarte uşor şi fără pic de ezitare.

Pun în balanţă toate aceste lucruri, dar mă plesnesc mintal când îmi dau seama că mă gândesc să mă mut în casă. Tocmai am luat ideea asta în serios? Este imposibil ca acest lucru să aibă loc, mai ales acum, după cele întâmplate. Nici nu ştiu cum voi mai putea da ochii cu cineva anume. Defapt, el ar trebui să fie cel jenat. El ar trebui să se ascundă, doar eu l-am refuzat.

Încep să râd de una singură, când îmi dau seama de absurditatea realităţii. El? Să fugă de mine? Să se simtă jenat? Nicio şansă, aşa că va trebui să mă gândesc eu de unde voi putea face rost de o pelerină care să mă facă invizibilă.

~~~~~

Când alarma a început să sune, eram deja trează şi gata de o nouă zi. Gata, este mult spus. Îi dau telefonului şansa să se odihnească, apoi mi-l strecor în buzunar.

Este deja a doua săptămână din noiembrie, iar frigul îşi face simţită prezenţa. Cred că trebuie să scot la suprafaţă mai repede decât am crezut hainele groase.

Cu nasul roşu de la aerul rece pe care a trebuit să-l respir, mă grăbesc spre cursul de psihologie experimentală. Curs care trece relativ bine, având în vedere că am reuşit să fiu atentă, astfel am reţinut şi am notat lucrurile mai importante. Trebuie să mă concentrez pe ce contează, cum a spus tata. Trebuie să elimin toate lucrurile care mă pot distrage, dar mi-e teamă că nu este atât de uşor. Mă gândesc să renunţ la serviciu, dar chiar îmi place acolo. Ba chiar m-am împrietenit cu toată lumea şi sunt oameni chiar super. Dar ce pot face? În viaţă trebuie să faci şi compromisuri, nu?

Cursul de pedagogie este şi el folositor. Dar parcă încep să mă desconcentrez cu fiecare moment în care mă gândesc că urmează cursul de engleză şi trebuie să dau ochii cu el.

-Eva, se aude deodată din dreapta mea, trezindu-mă din visare.

Clipesc derutată de câteva ori, apoi mă întorc spre un Stephen, care mă priveşte îngrijorat. Îi arunc un zâmbet strâmb, la fel cum l-am obişnuit, şi îl asigur că sunt bine.