Mincinoasa -Seria „Domnişoara Wilde": VOLUMUL I

Capitolul 18

Era liniște și pace...

Edward inspiră, fiind mulțumit de limpezimea aerului. Auzea ciripitul cald al unor păsări și, de asemenea, aerul ce-i intra în plămâni părea primăveratic. Sub ploapele închise, detecta lumina îmbietoare și atmosfera veselă, dar calmă.

Chiar dacă aerul părea mai răcoros, pătura cu care era învelit îi încălzea trupul care pe alocuri îl durea. Își simțea oasele gambei stângi strânse, ca într-o menghină, iar capul nu-l ajuta deloc, din moment ce-i bubuia în continuu. Sunetele, de altfel, erau distorsionate, iar cu cât devenea mai conștient, Edward începea să distingă vocea unei femei necunoscute și... era aproape sigur că... da! Vocea lui Margo.

Zâmbi, aproape involuntar, fiind conștient că oriunde se afla, ea era acolo. Durerile, însă, îi chinuiau oribil trupul, îndeosebi capul, și parcă și-ar fi dorit să spună asta. Se răzgândi brusc, evaluându-și situația. Dacă își amintea bine, încercase să-l omoare pe Rey, iar el spera că reușise. Nu degeaba îndura Iadul ăsta, acum. Era... ascultă bine bipăitul unui aparat, ritmic, și realiză că se afla în spital. Testând durerea din mâna sa realiză ca avea o perfuzie în aceasta și mulțumi Cerului că nu fusese conștient când acel instrument al torturii fusese inserat în vena lui. Își mișcă puțin ochii, și expiră din nou aerul cu care își umpluse plămânii.

Deschise nesigur un ochi și fu orbit brusc de pereții albi. Aproape că icni, ceea ce și atrase atenția necunoscutei și a lui Margo. Cum era de așteptat, femeia se năpusti asupra lui, iar necunoscuta –acum își dădu seama că era posibil să fie o asistentă- începu să strige după un doctor.

—Edward? Auzi glasul plin de speranță al lui Margo. Vai de mine! Vai de mine... continua ea să repete, atingându-i mâna și deranjându-i perfuzia. Acesta strâmbă din buze, dar atingerea ei era atât de liniștitoare, îi făcea atât de mult bine, încât nu comentă. Se forță să redeschidă ochii, fiind conștient de rugămințile și lacrimile pe care le simțea în glasul ei tremurat. De data asta, evită peretele alb, concentrându-se pe părul ei ce făcea trecerea de la beznă la o culoare mult mai blând.

Privi chipul femeii nedormite și oftă din tot sufletul când observă petele vineții de sub ochi. Părul ei era prins într-un coc neglijent, iar pe trup avea o bluză largă ce lăsa la vedere breteala albă a sutienului pe care-l purta. Mâinile ei reci precum gheața se lipiră de chipul lui, iar gura ei se lipi brusc de a lui. Ei, păi cu un astfel de tratament Edward era convins să mai rămână aici.

—Răspunde-mi! Făcu ea disperată, iar el își ridică ușor mâna spre chipul ei, mângâindu-l la fel de tandru. Îi era mai mare dragul de femeia pe care o vedea înaintea ochilor săi, și simțea cum inima i se topea, caldă și bună într-un râu auriu, parfumat și fierbinte. Un fior ce îi străbătu trupul îi făcu durerile să dispară pentru un moment, ca mai apoi să-și dea seama cât de mult însemna această femeie pentru el. Această mincinoasă...

—Margo... articulă el, ca mai apoi ochii să i se întunece amintindu-și. L-am omorât? Întrebă. O văzu încruntându-se, ca mai apoi să se agațe de mâna lui cu toată dorința de a-și abține râsul.

—Nu. Nu l-ai omorât pe Rey, dacă la asta te referi. Nu putea rămâne cu gura căscată, dar brusc prinse puteri nebănuite. Nu îl omorâse... Cât de oribilă i se părea acea știre! Dădu să se ridice, dar ea îl culcă la loc, pe pat. Ce crezi că faci?

—Mă duc să-l omor, șopti el.

—Pe naiba! Pufni ea. Dacă tu, Edward Hook –îl împunse ea cu degetul în piept- îmi spui că te-ai aruncat cu totul în apă ca să-l omori pe violatorul ăla... chipul ei era de neperceput. Părea atât de furioasă, totuși, că ar fi fost în stare să-i facă o injecție letală cu mâna ei. Sprâncenele ei doreau să se intesecteze, în ciuda cutelor încruntăturii, dar erau prea bine pensate pentru a se întâmpla una ca asta, însă vârfurile buzelor ei erau ușor ridicate, într-o sfidare cruntă, pomeții fiind palizi și supți. Buzele ei aveau o culoare mult prea ștearsă pentru a părea vie, iar asta îl făcu să creadă că de fapt, ăsta era Raiul. Mai ales, când toată încruncătura dispăru, iar o dată cu soarele blând ce străluci pe chipul ei,  să se instaleze pe acesta și  un zâmbet uriaș. Degetul se topi, iar palma ce se așeză pe pieptul lui transmise cele mai nebănuite informații în vintrele bărbatului. Îl îmbrățișă brusc, și îl sărută pe obrazul neras ca mai apoi să o audă șoptind: îmi pare rău că am țipat la tine...